Sundance din Balcani

Strange, but if I ask myself where do I feel like home, the answer is not an exact spot, place or city but “in The Balkans”. Sometimes in Serbia, other times in Greece. Last autumn I was “home” in Zagreb. Perhaps the fact that I was born on the shores of The Black Sea makes the sea feel like home for me. Also in Bulgaria. People in The Balkans share their music, their cuisine, a warmness of their feelings and definitively they share the passion for running. Today the home of all masters athletes was in Bucharest.

The XXIV-th Edition of the Balkan Cross-Country Championships was held in one of the largest and most beautiful parks in Bucharest – Herastrau Park. Maybe you noticed that I just said “one of the” and not “the most” because I train myself in another park and I am in love with it so… that is the best I can do for Herastrau.

Every true for-life-athlete has in his/her competition calendar European, World and of course Balkan Championships for us Balkans athletes. Those are our milestones and the sun turns around this dates nothing been more important than be there and participate. The common fact for Romanian athletes was that any such international competition meant a long trip, accommodation, competing and then a long way back. That is why the feeling was so strange and pleasant this time to use the bus or even make your warm-up going to such a high rank competition.

Speaking about Herastrau Park, the rain carefully arranged the track one night before the race. So, it had it all: mud, the lake nearby, different kind of green and blooming flowers and of course the elite of Balkan cross-country athletes. What a delight to watch elite athletes so closely, in full action. Like world champion Eror Milan, to mention just one of them. On his last km if I wouldn’t know he was engaged in a 6km cross I would definitely be sure he is doing his 200m sprint repeats. Impressive and a true sport show!

That is why even if the number of athletes was not very large – 118 registered from 6 countries –, the competition was really tough and medals were so hard to get. That definitely was not a race like other races of Bucharest parks. Many athletes subscribed to first place for such event watched the podium wishing to be there. Maybe next time…

I asked myself so many times how can one tell if a race was successful or not. That not from the technical point of view, but if the people liked it or not. And I have my own scale to evaluate this by how much time people will remain on site to chat even if the official schedule ended. This time they will just not leave. I saw big smiles, laughter, joy and happy people. Finally no matter of the technical results everybody was feeling like home. Here in The Balkans.

Ocultism feroviar

Încerc să deslușesc modul pervers în care se anunță întârzierea la plecare a unui tren. Un studiu statistic ad-hoc…

Cu două minute înainte de ora plecării se anunță 10 minute de întârziere. Rezonabil. Apoi la împlinirea sorocului se administrează o doză mai mare: 30 de minute. Speranța e încă tânără. O nouă iterație urcă la 55. Interesant și plauzibil fiind o valoare așa exactă. Urmează o corecție insesizabilă cu 60 și un upercut la 75. Între timp nici ora inițială a plecării nu mai e ce-a fost și a luat-o la vale cu un minut…

Relativitate, Fibonacci, Nostradamus sau pe scurt CFR.
image

The day after

A trecut furia. Am scăpat cu bine și anul ăsta. Parcul e tot acolo. Nu l-a luat furtuna. Aleile sunt la locul lor, îndoite de șale răsuflă ușurate. Calmul de după furtună… 2 mai.

Pe vremuri parcă era Ziua Tineretului, nu? Chiar nu știu de ce mă cuprinde pe mine grija, ba chiar mă simt un pic vizat. Ar trebui să se ocupe careva (de la primărie?) să trimită frumos o hârtie – cu antet, desigur – și să spună acolo limpede și răspicat: “Pe acestă cale… din moment ce de vorbă bună nu înțelegi… bagă-ți mințile în cap… vă înștiințăm oficial că încadrarea dvs s-a schimbat din «tineret» în?… în?…”. În… tineret vechi! Nu știu, dar din moment ce  o înștiințare oficială nu există sunt ceva probleme. După cum se și vede cu ochiul liber.

De calmul de după furtună ziceam? … Ce, vi se pare o sintagmă prea tocită? Păi, când treci bulevardul (ca să ajungi în parc) și te uiți în zare hăt până la semafor și pe toate cele șase benzi nu-i nicio mașină pe sute și sute de metri cum se cheamă asta? Se cheamă Fata Morgana, bun, știu, o să fac și consultul la care sunt invitat cu diverse ocazii, dar și dacă ar fi așa? Ar fi 2 mai, vă zic eu.

Curios să văd ce surprize, himere și trucuri ale minții mă mai așteaptă am intrat adânc pe traseul de alergare. În alergare! Ia să fi încercat asta ieri!?! “Uite, azi da coabitare – tot e la modă conceptul…” Și uite-așa îmi continui turele filozofând a pustiu.

Urc spre statuie și când trec pe lângă terenul de joacă de lângă fântâni nu pot să nu remarc un tătic cu un bebeluș în cărucior. E un personaj atipic într-o mare de mămici și bunici. Nu este foarte cald și stă la soare, singur pe o bancă. Mâna stângă o ține pe căruț, iar cu dreapta văd că ridică dintr-un fel de portbagaj al acestuia o cutie metalică verzulie, cilindrică, inconfundabilă. Cu stânga începe să agite de cărucior în sus și în jos cu mișcări tandre, sensibile și atent dozate. Dreapta izolează conținutul recipientului de această agitație inutilă. Când termină ia o înghițitură și apoi pune cilindrul la locul lui. La umbră, desigur.

“Lasă mămicule că ai atâtea treburi! Trebuie să faci friptura, ciorba, drobul, să bați covoarele, să mai deretici tu ca o furnicuță… Nu-ți mai vezi capul! Lasă că-l plimbă băiatu’ pe ăla mic. Să puateee!”

Trec agale iar privirea îmi poposește pe un alt căruț. La câțiva metri buni de banca unde pare să fie mămica. Sigur a alunecat la vale spre cinematograful 7D. Mămica, destul de tinerică, ține cu dreapta un mobil și cu stânga face “scroll”. Facebook?

E stângace. Mda, cam stângace… Ah, ba nu! Pe încheietura mâinii drepte are înfășurat un cordon, un fel de lesă în care e prinsă o mogâldeață care merge prin iarbă în patru labe. Vrea să prindă niște vrăbii care nici nu se sinchisesc de el.

Ce-o fi ăsta 7D?!? Cum adică? N-am înțeles niciodată!

Acum chiar merge. Afară este un monitor unde vezi spectatorii din sala improvizată într-un container și reacțiile lor. Aha!!! Stau într-un fel de fotoliu care se mișcă în toate direcțiile… după cum curge filmul, cuget eu înțelept. Să vezi de le-or băga o subtitrare în bulgară. Că aia dau din cap de sus în jos să zică “nu” și în lateral ca să zică “da”.

“Bine, bine… una bucată fotoliu face 3 grade de libertate. Ținem minte 3. Imaginea se bagă cu ochelari, absolut, continui eu cugetările avansate. Deci încă 3. Și cu 3 face 6, nene! Unde-i a șaptea? Sunetul să fie?! Păi dacă e cel puțin stereo (de bun simț) face 8. Să vezi că i-au făcut la bani și or fi șparlit o dimensiune!” Ia stai că explică ceva nenea!

“Doamnă, sincer să vă spun eu nu știu ce le place să-i hâțâne așa, dar să știți că lumea dă, îl aud în trecere pe paznic.”  La “rupt” bilete era o duduie.

Acum, ce să mai zic, bine că merge treaba.

Au apărut și lebedele. Frumoase, elegante, maiestuoase. Le-au încălecat imediat amatorii. Lebede hidrobiciclete, desigur. La debarcader nu poți găsi una liberă. E coadă. N-am întrebat de lebădoi și nici nu întreb că parcă văd că sunt la bere… Eh, per total, bine că merge treaba.

… parcul docil își așterne aleile sub urma pașilor mei… panseurile își continuă nestingherite sporovăiala… cișmeaua le îngână cu susur de izvor.

Bine că merge treaba.

 

În tabele să ne măsurăm… sau performanţe fără bătrâneţe

Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă…” Carte de înţelepciune. Îndrumător pentru tineri / Constantin Noica. – Bucureşti: Humanitas, 2009.

Bine-bine, dar atleţilor ce să le spui? Deceniul lor de aur e sensibil diferit din punct de vedere temporal. N-ar fi fost rău ca să fie tot cel de-al şaselea. Din punctul meu de vedere. Însă nu este. Şi atunci? Ce să le spui la 40, la 60 de ani, la 80?

Foto: Payton Jordan recordman mondial la 200m, categoria M80+

Le spui că există „age-grading” sau evaluare a performanţelor atletice în funcţie de vârstă. E cât se poate de firesc ca performanţele unui atlet de 60 de ani să fie comparate cu cele ale sportivilor din aceeaşi categorie de vârstă şi sex. Desigur. Însă cât de valoroasă este o performanţă obţinută la această vârstă? Dacă este un record mondial al categoriei respective cu siguranţă este un rezultat excepţional. Însă nu toţi atleţii sunt recordmani sau campioni mondiali.

E lesne de înţeles că una e să stabileşti un record mondial la categoria 80+ şi alta este un rezultat modest, dar mai bun în valoare absolută stabilit de un atlet cu 40 de ani mai tânăr.

Scurt istoric

Pentru a asigura un sistem referenţial just şi realist Asociaţia Mondială a Atleţilor Veterani (WMA – World Masters Athletics sau WAVA – World Association of Veteran Athletes conform vechii titulaturi) a colectat rezultatele obţinute de atleţii veterani în sute de mii (peste 200.000) de competiţii de toate nivelurile. Iniţial, în anii ’70, acest demers a fost strict necesar pentru a evalua performanţele veteranilor în probele combinate (ex: scorul obţinut la decatlon). Ulterior baza de date statistice a fost utilizată pentru a aprecia curba de modelare a evoluţiei performanţelor sportive odată cu înaintarea în vârstă şi dobândirea nimbului înţelepciunii. Un site de referinţă în domeniu este www.arrs.net – Asociation of Road Racing Statisticians.

Primele tabele oficiale „age-graded” au fost publicate de WMA în 1989, iar apoi actualizate periodic. Ultima actualizare completă a fost realizată în 2006, iar în 2011 s-au adus corecţii parţiale. Singura întrebuinţare oficială a acestor tabele este de a calcula punctajul atleţilor veterani în cadrul probelor combinate (decatlon, pentatlon, heptatlon). Deşi nu este o practică larg răspândită, există competiţii atletice organizate pe categorii de vârstă şi sex care sunt dotate cu „premiul cel mare”. Pentru a determina cea mai valoroasă performanţă sportivă din cadrul unei astfel de competiţii se utilizează tot aceste tabele.

Cum funcţionează?

Destul de simplu. Pentru fiecare categorie de vârstă şi sex s-a stabilit (în mod statistic) cu cât se diminuează performanţa sportivă pentru fiecare probă în parte. Spre exemplu, pentru categoria M40-44 (masculin, de la 40 la 44 de ani) pentru 100m plat coeficientul asociat este 0,9578. Adică performanţa va fi de 95,78% din ceea ce s-ar fi putut realiza în deceniul de aur.

După cum spuneam, aceste tabele sunt actualizate periodic de WMA şi publicate în secţiunea „News” a site-ului organizaţiei. Versiunea din 2010 este disponibilă aici, iar variante complete pentru alergări pe pistă şi şosea sunt disponibile aici. Utilizând un astfel de coeficient care determină „corecţia” de vârstă se pot determina două valori: timpul echivalent şi procentul din performanţa maximă.

Spre exemplu, o atletă de 51 de ani aleargă 10.000m în 44:05. Factorul de corecţie corespunzător categoriei este 0,8655 (vezi în tabelul de mai sus). Înmulţind 44:05 (2645 secunde) cu acest factor obţinem 38:09 (2289 secunde), adică timpul echivalent corelat cu vârsta (age graded time). Atât ar trebui să alerge o atletă poziţionată în deceniul de aur pentru a realiza o performanţă la fel de valoroasă.

Al doua valoare ce poate fi calculată e reprezentată de procentul din performanţa de top a categoriei (PLP – Performance Level Percentage). Pentru cazul de mai sus recordul mondial al categoriei este 35:05 (2105 secunde) şi acesta reprezintă 79,58% din timpul realizat 44:05 (2645 secunde). Aşadar gradul de performanţă este 79,58%. O catalogare cvasi-umanimă a acestor praguri procentuale este cea de mai jos:

  • 100% = recordman mondial
  • > 90% = clasă mondială
  • > 80% = clasă naţională
  • > 70% = clasă regională
  • > 60% = clasă locală
  • > 0% = un/o atlet/ă

Desigur există şi critici ai metodei. În cazuri cu totul excepţionale s-a constatat că unii atleţi nu erau dispuşi să îmbătrânească. Spre exemplu, în 2006 la vârsta de 46 de ani atleta Merlene Ottey (de origine jamaicană – menţiune redundantă) a alergat 100m plat în 11,44 secunde la Campionatele Europene (open) de la Gothenburg, Suedia. Aceasta ar corespunde cu un timp de 10,122 corespunzător categoriei de vârstă 20-30 de ani, fapt care creează o mică problemă din moment ce recordul mondial (open) stabilit de Florence Griffith-Joyner „Flo-Jo” în 1988 este de „doar” 10,49s.

Acesta se poate interpreta prin faptul că recordul mondial al categoriei F45+ este mai valoros decât cel al categoriei feminin, open. Comitetul WMA care a redactat tabelele ce fac subiectul acestui articol a considerat că unele rezultate nu sunt reprezentative pentru modelul general şi le-a eliminat din procedura de calcul statistic.

Qui prodest?

Pe măsură ce înaintăm în vârstă este de aşteptat să nu mai fim capabili să alergăm cu aceeaşi viteză ca în tinereţe, deşi cunosc eu câteva cazuri… mă rog, în general asta e situaţia. Iar asta poate genera dezamăgire sau demotivare. O reacţie cât se poate de firească. Însă tabelele spun că problema este sistemul referenţial şi nu alergătorul. Prin calibrarea corespunzătoare a performaţei sportive se poate obţine un important factor de motivare.

Un alt avantaj este că atleţii se pot compara între ei indiferent de vârstă şi sex. De ce este acesta un avantaj? Pentru că asta le mai place lor din când în când să facă, dar vă rog să păstraţi secretul pentru că ei toţi aleargă „doar de plăcere”. Sigur, aminteam mai sus că o astfel de comparaţie este utilă dacă vrei să acorzi premiul cel mare utilizând un sistem de evaluare care să ţină seama de vârstă şi sex.

O altă întrebuinţare a metodei este evaluarea propriilor performanţe. Odată cu înaintarea în vârstă putem urmări dacă antrenamentele intensive au dat roade sau nu şi asta prin îmbunătăţirea timpilor corelată şi cu înaintarea în vârstă. Poate că sunt nemulţumit de performanţele mele care nu se îmbunătăţesc dramatic, dar constat într-o bună zi că am ajuns recordman mondial al categoriei. Am şi aici câteva exemple… dar se ştiu ei!

La treabă!

Formularul de calcul ce poate fi accesat AICI a fost realizat de Howard Grubb, iar tabelele au fost actualizate în 2010 de Alan Jones şi Rex Harvey. Pentru a utiliza acest formular selectaţi proba în zona de sus a tabelului, iar apoi introduceţi datele personale (vârstă, sex) în zona de mijloc. Tot în zona de mijloc (partea din dreapta) introduceţi performanţa realizată (timp/distanţă/înălţime).

Timpii se introduc în formatul OO:MM:SS (ore / minute / secunde) sau MM:SS sau SS.ZZ (secunde . zecimi sau sutimi) în funcţie de probă. Distanţele sau înălţimile se introduc utilizând ca separator zecimal punctul (DD.ZZ).

După introducerea acestor date apăsaţi pe butonul „Calculează” din zona de jos a tabelului, iar pe ecran vor fi afişate automat: rezultatul echivalent categorie open şi procentul de performanţă.

Age-grade plăcut!

 

Webliografie
http://en.wikipedia.org/wiki/Masters_athletics
http://www.arrs.net/
http://www.world-masters-athletics.org/
http://www.goodrunguide.co.uk/AgeGrading.asp
http://www.ibiblio.org/drears/running/masters/agegrade.html
http://www.howardgrubb.co.uk/athletics/home.htm

O iubire împărtăşită. Platonică

Prima alergare cu adidaşii mei cei noi. Culmea: adidaşi Adidas! Adidas Climacool dacă e să ne luăm după cum le scrie lor în buletin cu nume şi prenume.

Prima impresie? Excepţionali! Dacă în ultima vreme n-ar fi existat suspiciunea că întreţin o relaţie uneori îngrijorător de tandră cu pantofii mei de alergare aş fi folosit expresii precum “jumătatea mea”, “luna de miere”, “pasiune şi voluptate”, dar deja divagăm.

Lăsând deoparte noul amantlâc o să amintesc cu condescendenţă despre bătrâna pereche de Asics cu care m-am plimbat ţanţoş prin parcuri, am tropăit voios pe la diverse sindrofii atletice şi care mi-au fost sprijin în tumultuoasele bătălii adesea personale şi interioare. Bătrâna doamnă a răbdat cuminte o relaţie nu tocmai romantică, ci mai degrabă cu năbădăi şi perversiuni pe cărări desfundate, zăpezi de toate vârstele, gheţuri înşelătoare precum şi arşiţă de miez de zi în miez de vară. Sado-maso ar descrie mai bine fenomenul. Vorba aia “de-ar avea gură să povestească”…

După un an de jug (hm… riscantă metaforă) şi circa 2000 de kilometri bătrâna doamnă Asics e cam ruptă de şale cu pielea exfoliată, ba chiar ruptă, atât pe interior cât şi pe exterior. Însă, se vede lesne că şireturile au rămas încă gustoase (vezi foto).

Gură n-are ca să povestească, dar talpă are. Şi ne povesteşte… iată, călcâiul este neatins. Are chiar şi rama (linia) iniţială intactă. Aha, deci gazelu calcă pe pingea. Bun aşa. Iar pe lateral e uzată partea dinspre exterior. Aha, gazel subpronator! Nu “pronaţie” nu înseamnă patriotism şi nici subpronator nu se traduce prin subpatriot. Mai degrabă excentric. Aterizare pe pingea, pe exteriorul pantofului nu pe centrul său.

Aşa şi?

Păi, dacă mă iei aşa întreb şi eu: tu când ieşi vara la plimbare iei după tine o plapumă? Cum de ce? Ca să te protejeze! Zici că nu ţi-e frig? Ah… şi atunci tu pe mine de ce mă pui să car jumătate de pantof degeaba? Ca să mă protejeze? Da’ nici mie nu mi-e frig la călcâi.

Şi uite-aşa bătrâna doamnă cu o matură şi ultimă înţelepciune m-a sfătuit să uit de Nimbus, Cumulus şi alte astfel de covoraşe magice care asigură tinereţe fără bătrâneţe, alergare fără accidentare şi, desigur, imponderabilitate. De la bun început nu mi-au plăcut “greii” pentru că taxa de protecţie mi s-a părut una cel puţin contradictorie: imponderabilitate prin greutate. Din acest motiv prima mea doamnă s-a chemat pe numele ei de fată “DS Trainer” – adică una dintre cele mai uşuratice din familie – mie întotdeauna aşa… dar iarăşi divagăm.

Apoi… treptat… am descoperit că procesul se poate optimiza. Până la extrem. Da, chiar extrem. E vreunul care n-a auzit de nude running? Păstrând discuţia într-un cadrul decent şi academic aş opera o distincţie necesară: minimalism extrem (doar ce l-am pomenit), minimalism pur adică tot felul de săndăluţe şi minimalism moderat. Eu, în mod cert, încadrându-mă în categoria moderaţilor – sper că nimeni nu se îndoieşte de asta.

Nu de alta dar le-am încercat pe toate… şi mă refer aici la săndăluţe nu la categoriile de mai sus. În Vibram nu pot alerga. După 500m mă dor tălpile. În Puma Faas (pantofi extrem de uşori) nu pot alerga mai mult de o tură de parc (3km) fără a constata aceeaşi durere a tălpilor. De aici minimalismul meu moderat.

Şi uite aşa am ajuns la cei şapte magnifici. În plină acţiune de documentare am trecut, hai să admitem, întâmplător… sau mai degrabă fără mari aşteptări pe la magazinele din cealaltă parte a Auchan-ului – the dark side of the moon (Complexul Comercial Iris?) – unde nu călcasem niciodată. Şi… prin vitrină, într-o străfulgerare, într-un moment de maximă intensitate existenţială, o scintilaţie, o clarviziune, o… mă rog… ce mai!… mi-am zărit jumătatea.

Desigur, pentru a bloca orice speculaţie răutăcioasă am probat (formal?) toate modelele. Adipure, Gazelle etc. Însă prima iubire… Climacool se cheamă şi nu se uită niciodată.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de formele voluptoase. E doar sexy, nu e plinuţă. Talpa nu este groasă, zona colorată este un suport ce se ridică pe lateral şi prinde piciorul ca într-un mic cofraj. “Mă-nvăluie iubito cu talpa ta unduitoare…”, nu mai ştiu, nu era o poezie care începea aşa? Mă rog, în rest corpul este mătăsos şi se mulează fără nicio presiune pe picior (hai să nu mai zic încă o dată “tandreţe”). Eram sigur că nu voi suferi la primul (iertată fie-mi vorba) contact. Intens şi prelungit. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă alergătorii ar avea maximele şi aforismele lor sunt sigur că unul dintre ele ar fi: “Băşică fără presiune nu poate exista şi nici presiune fără băşică.”

Maleabilă, flexibilă (contorsionistă aş putea spune), suplă ca un fotomodel (bătrâna doamnă e pe drept invidioasă) Clima îmi face cu ochiul pentru mâine. “Un Gerar?” Eu mă uit la rochiţa ei de vară şi mă întreb retoric de unde i-o veni numele. Oare de la materialul foarte aerisit (cu găurele)?

Dar… vorba aia “dacă ei se iubesc ce mai contează anotimpul, mamă?”

P.S. Şedinţa foto a fost organizată în grabă şi în mare secret, însă aşa cum se vede am fost prins în fapt. Astfel de oportunităţi nu se ratează.

Cros Ilegal

ŞOCANT! SENZAŢIONAL!!! Nu o să-ţi vină să crezi! IMN PENTRU CROS ILEGAL!

Cros Ilegal
(Rammstein – Du Hast)
Traducerea şi adaptarea Sundance 😀

Tu
Tu bagi
Tu bagi blat

Tu
Tu zaci
Tu zaci lat
La cros ilegal
La cros ilegal, imoral, wunderbar

M-au trimis de dimineață
Să aduc un păstârnac
Nein

Până să ajung la piață
Am luat-o la alergat
Fain

Tu
Tu zaci
Tu zaci lat

Tu
Tu bagi
Tu bagi blat
La cros ilegal
La cros imoral, subliminal, wunderbar

Era unul în halat
Alții tot așa ca el
Dă-i!

Am dat turele pe blat
N-am avut nici antigel
Nein

Până să ajung la piață
Am luat-o la alergat
Fain

Sisi

Astăzi nu alerg. Şi ieri am făcut pauză. Aşa este cuminte să procedezi înaintea unei curse. Mâine fac o alergare uşoară şi sâmbătă ne luăm la trântă. Eu cu mine, desigur?!

Cursa o să fie în parc, în IOR. Startul se dă din dreptul bisericii de lemn. Nici dacă era în holul blocului nu era mai bine. Ba era mai rău că n-aveam unde să fac încălzirea. Ca să nu mai vorbesc de aglomeraţie. Aşa… este cum nu se poate mai bine. Iar ora 10:00 a fost stabilită de organizatori, ce vă uitaţi la mine?

Vineri deja. Astăzi lăsăm berea deoparte. Ieri… dar nu era chiar aşa critică treaba, se recomandă o zi de pauză, nu? Ia uite ce îmbietor este izotonicul. N-ai cum să-l confunzi cu recipientul pentru analize. Are o culoare naturală şi un buchet… şi un buchet.

E zece seara, aoleu! Repede la culcare. Cu vreo patru, chiar cinci ore mai devreme decât de obicei, dar am eu impresia că mi s-a făcut somn… Ce înseamnă conştiinţa şi responsabilitatea, domnule!

Hop, a venit şi Sisi! Nu, nu amanta, deşi unele guri rele ar putea spune că e chiar mai mult decât atât. Sisi Bengalore. Un leopard argintiu cu pete brune încătuşat într-un trup de pisicuţă de două luni. În seara asta a ucis cu bestialitate o bucată de paste (carboloading, deh!), apoi a sugrumat un urs cu dibăcie şi rostogoliri complexe peste cap, după care şi-a cărat trofeele prin casă triumfătoare: un peşte (de pluş şi ăsta, desigur), o minge, o bucată de pungă, o cutie de medicamente, un papuc pe care i l-am cedat (tot nu aveam încotro), un… mă rog, mai simplu ar fi să încerc o enumerare prin negare. Televizorul nu l-a luat.

Dacă ar exista gps-uri pentru pisici tare aş fi curios să văd cu cât e mai lung traseul ei dintr-o zi obişnuită de antrenament faţă de al meu pentru că eu alerg doar 7-8km în medie. Ca o scurtă, dar elocventă exemplificare, îmi aduc aminte ce-a făcut acum o lună, adică în prima ei zi în teritoriu. Cu greu, chinuri şi ajutor a reuşit să se urce pe canapea. Bun… şi acum? Acum ne dăm jos, ce nu-i clar! Numai că e foarte sus. Şi mişcând din fund în stânga şi în dreapta şi-a luat elan de vreo 20 de ori, a numărat “pe locuri, fiţi gata” de încă atâtea şi… în final a coborât cumva cu fundul înainte, într-un fel de “se poate şi aşa”.

Asta până la a noua sau a zecea tentativă. Când a reuşit să sară direct jos. Cu faţa. A tras trei ture de pistă de bucurie. Trecuseră vreo trei minute de la prima încercare. Bun… mai sărim de vreo 40 de ori… şi ce mai facem?! Sărim cât mai departe posibil. Aşa, gata! Concurs!

Ei, treaba mergea bine însă la un moment dat şi-a dat seama Sisi că se poate sări cu elan. Din fugă. Absolut! Asta era! Însă tot la fel de repede a constat că există o limitare tehnologică. Nu este loc suficient pentru elan. Canapeaua este lungă, e drept, dar n-ai cum să sari cu elan pe lungime pentru că în fiecare capăt este câte un parapet înalt. Iar pe lăţime n-ai cum să-ţi iei un elan decent. Dilemă.

Aşa, şi?! Care-i problema? Aţi văzut la fotbal cum îşi iau elan atacanţii alergând pe latul stadionului paralel cu linia fundaşilor ca să nu intre în offside? Eh, au văzut şi alţii asta. În momentul în care pleacă pasa atacantul schimbă brusc direcţia şi se îndreaptă frontal către poartă cu elanul gata făcut.

Elan pe lungul canapelei, întoarcere la 90 de grade şi saaalt! Altă treabă, domnule! Numai că perfecţiunea este departe. Cel mai bine sari cu labele din faţă în “V” larg desfăcute. Ştiu, ştiu, nu e mare lucru, dar cu planarea respectivă tot mai ciupeşti un centimetru, doi. Şi contează!

Asta făcea Sisi. În prima zi.

Azi a alergat destul. O să adoarmă, uite-o că toarce în capul meu. În capul meu, adică în culcuşul format de ureche, umăr şi mâna ţinută deasupra. Cred că îi bate un rulment sau o fi alta rezonanţa când stă cu botul băgat pe jumătate în ureche. Posibil. Investigăm mâine. Acum dormim.

Dormim după episodul de lins, desigur. Nu, nu mă gâdil în urechi. Norocul meu. De fapt, degeaba zic eu „episod de lins”. Este de supt, mai exact. De lins şi supt. Ca şi când pielea mea ar fi o imensă şi gigantică tetină cu cel mai bun lapte din lume care… trebuie extras… cu greu că aşa se dobândeşte orice lucru bun, de aia şi tragem atât de tare şi de zgomotos de ea. De piele.

Cald. Tare cald. Vremea frumoasă pe de-o parte… alegeri, deci calorifere duduind pe de alta. Şi pe încă o parte, un mic calorifer cu rulmenţii defecţi. Cald, zic.

De regulă tetina stă cuminte, nu protestează şi nu pleacă nicăieri. Aşteaptă cuminte ritualul. Ritual care include şi un hair makeup… cum s-o chema… gratuit. După ce terminăm de lins şi supt alternativ derma, trecem la podoaba capilară. Fir cu fir, şuviţă cu şuviţă. Ce-a mai rămas. Rezultatul se vede dimineaţa la oglindă. Imaginile au copyright aşa că nu pot fi publicate fără acordul stilistei.

De data asta, însă, tetina a intrat în panică. Se pare că are o sensibilitate la mărul lui Adam. Nu rezistă mai mult de 30 de minute. E calculată greşit grosimea pielii acolo. Aşa că trebuie să apelez la măsuri drastice. Însă în sutimea de secundă în care s-a format acest gând în mintea mea Sisi sărise (cu elan pe ureche cu picioarele din spate, aţi ghicit) şi era la o distanţă mai mult decât confortabilă. Scoate-o din cameră dacă poţi!

Repercursiunile n-au întârziat. Tradiţionalele atacuri la picioare, degete, talpă, gleznă… fără preferinţe. Chiar şi o pulpă. Prea era apetisantă, sigur, am înţeles.

Nu-i nimic, lasă că o rezolvăm noi! Şi îmi fac un fel de cazemată improvizată. Cu faţa spre perete trag plapuma sub mine şi mă acopăr şi peste cap. Picioarele ghemuite cu plapuma sub ele, la fel.

Treaba merge bine, dar am apucat să spun cât e de cald nu? Fără să locuieşti într-un cocon. Nu-i nimic, ce, vara nu sunt tot 40 de grade?

Hop! Dar asta ce e? O breşă de securitate!?! Spatele! Cine asigură spatele? Păi, nimeni că n-am avut cum să am perete şi acolo şi nici cum să mă răsucesc peste plapumă în două direcţii deodată!

Până să mai analizăm erorile procedurale virusul a pătruns, rezolvă acum situaţia! S-a strecurat până la zona sensibilă a sistemului. Cea mai sensibilă. Sau mai exact fix în spatele ei, iar acum încearcă să… iertată fie-mi vorba… să o penetreze. Sar ca ars să-mi apăr demnitatea, iar momentul de confuzie generat îi asigură iarăşi o retragere intempestivă şi cât se poate de sigură.

Peste noapte nimic deosebit. Atacuri din flancuri, atacuri frontale, atacuri prin ţopăire, gherilă, subminarea moralului… chestii uzuale.

Dimineaţa la ora 7 m-am trezit… adică m-am ridicat din pat. Asta pentru că nu mai găseam sensul de a adăuga câteva minute unui somn de maxim două ore legate sau, hai să zic, vreo cinci în total. Ce bine că am timp berechet de pregătit echipamentul, e suficient timp până la cursă pentru un mic dejun. Chiar şi pentru o cină romantică. Numai lucruri bune.

Cursa frumoasă, timpul splendid. Timpul de afară. Mai e şi altul?

La ora 12 eram înapoi acasă. Trist şi îngrijorat că m-am plafonat şi timpul meu a fost acelaşi cu cel de acum două luni m-am descălţat îngândurat şi am intrat în dormitor. Sisi dormea tolănită pe diagonala pernei mele. Era frântă! M-am apropiat de ea tiptil şi am rămas uimit cât de silenţios respiră. Apoi m-am aplecat şi am muşcat-o încet de ureche. Suntem chit.

Video: Sundance

 

Foto: Facebook

De ce-i e frică omului nu scapă!

Nu ratez nicio alergare în Braşov. Nu pot face asta! Acolo sunt prietenii mei de-o viaţă. Până deunăzi ne vedeam rar şi se strângeau volume, tomuri şi ceasloave de întâmplări şi poveşti nedepănate. În rarele noastre întâlniri nu reuşeam defel să le dovedim oricât ne străduiam. Până în zori, desigur!

Acum suntem, cât de cât, la zi. Nu poţi fi niciodată la zi, ce vorbă-i aia!? Detaliile şi rafinamentele stilistice, precum şi exegezele pertinente sunt întotdeauna mai elevate şi la ele acasă pe măsură ce se înaintează în adâncul nopţii. Cu suport. Iar dimineţile, întotdeauna perfide, inopinate şi inoportune, lasă ceasloavele întotdeauna deschise la jumătate. Însă… uite că nu despre asta vroiam să povestesc.

Am fost la cros, zic! La crosul organizat pe traseu pe care au manifestat muncitorii Uzinei de Autocamioane în 15 noiembrie 1987. Da, a trecut un sfert de secol.

Cu trei zile înainte am intrat în silencio talpa. Pauză. Şi de alergare şi de… hidratare. Mă aşteptau două curse grele şi n-aveam de gând să mă fac de râs.

Vineri după-amiază am plecat spre Braşov. Cu emoţii, o intuiţie care nu mă caracterizează şi noroc cât carul am dibuit ieşirea pe autostrada de Ploieşti. O mare victorie în perpetua cursă de orientare turistică pe care o reprezintă şoselele noastre. O fi vreun scop ascuns al administraţiei drumurilor, mai ştii? Dar măcar să dea o diplomă de finisher celor care din Titan, să zicem, reuşesc să ajungă pe autostradă fără să treacă prin Otopeni şi nici prin Urziceni. Da, nici eu nu credeam că este posibil.

Seara mi-a petrecut-o stoic, nemuritor şi rece, în oprobriul unanim. Ursuleţii îmi dădeau cu tifla şi mă îmbiau jucăuşi să ne luăm la trântă. Fără succes! A fost o mare victorie a sportului, vă asigur.

A doua zi, startul era programat la ora 11:30. Nici dacă mă puneau pe mine să stabilesc ora nu ieşea mai bine. N-aş fi avut tupeul ăsta, recunosc. Aşa, dacă organizatorii au stabilit astfel, cine sunt eu să fac scandal?! Nu e frumos să critici, aşa am tot auzit că se spune. Relaxat mi-am frecat palmele şi m-am culcat bucuros şi neprihănit.

Dimineaţă, după ritualul împerecherii cu echipamentul (“să iau şi asta, să las asta?”) m-am informat în mod redundant, din surse diferite, cu privire la traseul prin oraş până la punctul de start. “La ora asta, sâmbătă… maxim 20 de minute, hai 30!” Eh, ia să plec eu cu trei sferturi de oră mai devreme să nu piardă sportul românesc o mare performanţă. Însă socoteala de acasă şi cea de pe stradă… Pe acolo pe unde ar fi trebuit să intre cu maşina şoferiţa, fotograf oficial al atletului şi consoartă, zic, pe acolo nu era voie. Nici pe dincolo! E o cursă de alergare ni s-a explicat. Merci, eşti drăguţ, fi-v-ar cursa că întârzii la start!

Şi uite-aşa ne-am trezit pe nişte alei obscure printre blocuri, bară-n-bară cu jumătate din traficul braşovean de la acea oră. Tot ce puteam face era să admir relaxat peisajul. Privind la ceas din 30 în 30 de secunde.

Relaxare-relaxare, dar până când?!? Aşa că am coborât graţios şi emoţionat din maşină, în colanţii trei-sferturi, cu numărul de concurs galeş agăţat pe tricou. Ocazie cu care am exersat un nou stil de alergare, încovoiat de spate, cu umerii aplecaţi mult în faţă şi strânşi, cu braţele suprapuse acoperind pieptul. De ce? Eh… aşa mi-a venit mie atunci să experimentez ceva nou, na!

Şi iată cum un start de ora 11:30 poate fi totuşi ratat. Nu-i de colo. Să văd eu cine mai are în palmares aşa ceva. În spatele meu fotograful abandonase maşina – într-o parcare (sper!) – şi ţinea aproape. Bine, eu nu vreau să-mi irosesc forţele, clar!… dar uite că am făcut deja vreo 2km. Bine că se vede locul de start că mai sunt doar cinci minute. Perfect! O să ajung la fix. Dar ce e asta? Ce-i cu luptele astea… intestine? No, no, că nu-i figură de stil. Ad litteram. Nici nu vreau să ştiu! Nu mă interesează! Nu vreau să ştiu unde sunt toaletele, nu ştiu ce e aia, nu vreau să aflu dacă sunt sau nu prin zonă, dacă s-au inventat sau nu! Case closed.

Am intrat în mulţime am auzit indicaţiile că va urma să pocnească un pistol, a urmat un “pe locuri, fiţi gata” şi… tuleo după cei din faţă. Pistolul ori fusese folosit în alte scopuri şi încă mai avea amortizorul montat ori n-o fi fost cu noroc. Posteritatea va afla, cu siguranţă.

Cât despre mine, iată-mă cum tropăi voios pe bulevard plăcut impresionat de armistiţiul intern. Însă atunci când McDonalds se arată pe mâna dreaptă în toată splendoarea lui, ca la un semn cad toate tratatele, convenţiile şi steagurile albe şi simt brusc o transpiraţie rece în jurul tâmplelor. Am timp de un pit stop? Într-o cursă de 5km? Glumeşti?!? “Piu-piu, 4:06 pe primul kilometru şefu’, ciripeşte distrat garminul.” Nu pot. Nu pot să mă opresc… fie ce-o fi! Eh, ce-o fi?!

“De unde eşti?” Mă uit în dreapta mea şi îmi dau seama că domnul care a venit din spate prin stânga mi se adresează. “Din… Bucureşti.” Adică din Constanţa, dar de când am plecat… şi m-am stabilit… mi-a venit în gând să completez, dar nu ştiu de ce mi s-a părut că n-ar fi momentul să-mi dictez memoriile.

“Şi ce vârstă ai?” I-am spus politicos şi m-am ales cu un compliment. Eh, vezi că a meritat. “Şi ai fost în Piatra Craiului?” “N-am fost. Am fost la cele două semi din primăvară. Ăla cu noroiul mi-a plăcut cel mai mult, am răspuns eu vizibil dator”.

Conversaţia se înviora sprinţară când garminul a piuit iar a 4:06.

“Respiră, respiră adânc! Scoate tot bioxidul de carbon din plămâni pentru că altfel nu poate intra oxigenul, mă îndruma interlocutorul.” Şi, zis şi făcut a început să facă exerciţii de respiraţie profundă în scop demonstrativ. “Dumneavoastră câţi ani aveţi, am îndrăznit şi eu timid?” “63, a venit prompt răspunsul.” Mă pregăteam de un compliment formal, însă privirea de pe chipul meu cred că a fost concludentă şi n-am mai apucat să mai îngaim nimic.

“Lasă-i pe ăştia mici că se taie repede, m-a încurajat interlocutorul!” Păi mie îmi spui! Iar al treilea semnal de garmin n-a întârziat să-mi dea dreptate. Aşa că i-am făcut semn ca să “dă-i, dă-i!” şi nici că a ezitat vreun pic. S-a depărtat treptat şi constant şi s-a pierdut în curând printre siluetele pe care le depăşea ca pe jaloane.

Singur din nou, m-am trezit iar în toiul negocierilor. Solii, ameninţări, chiar focuri de avertisment… toate ignorate suveran în faţa unei ameninţări şi mai mari. 25, poate 27, chiar 30, dacă nu vreo 35-40, aproape 50 de tentative de “o lăsăm şi noi mai uşor, sefu’?” “Auzi, zic, ne mai tragem un pic sufletul? După colţul ăla, gata, ok?!” “Ai deja un timp foarte bun pentru tine la testul Cooper! Ce mai vrei, frate?!”

Când cu una când cu alta, uite că a trecut timpul şi avem contact vizual cu linia de finish. Sprint simbolic şi gata! De una din ameninţări am scăpat.

Vremea e splendidă. Sigur că mă urc pe scenă să fac poze. Mă trec pe foaia cu “sosiri” la grupa mea de vârstă. Locul şase până la momentul respectiv. “Bine pentru tine, ce să ne mai… aia pe noi, şefu’?!” Au şi ei piticii dreptate, reflectez înţelept. Însă… de ce-i e frică omului nu scapă. Asta zice o vorbă din bătrâni, da’… uite că eu am scăpat! Nici înţelepciunea populară nu mai e ce a fost.

Foto: EP

Zice lumea c-ar fi toamnă…

Foto: EP