Arta de a trăi – Meditaţia Vipassana

Conferinţă susţinută la Berna în 1980 de S.N. Goenka

Fiecare caută pace şi armonie pentru că de acestea ducem lipsă în viaţa noastră. Din când în când, noi toţi, ne simţim agitaţi, iritaţi, în dizarmonie, suferim; când cineva suferă din cauza agitaţiei, nu păstrează numai pentru sine însuşi această stare negativă. El o transmite, de asemenea, celor din jur. Agitaţia se răspândeşte în atmosfera ce înconjoară o astfel de persoană. Oricine vine în contact cu aceasta devine iritat, agitat. Cu siguranţă nu aceasta este calea dreaptă de a trăi.

Fiecare ar trebui să trăiască împăcat cu sine însuşi şi în pace cu toţi ceilalţi. Cum să trăieşti în pace? Cum să rămânem împăcaţi şi în armonie cu noi înşine şi să menţinem pacea şi armonia în jurul nostru, aşa încât şi ceilalţi să poată trăi în pace şi armonie?

Cum începe cineva să genereze negativitatea? Iarăşi prin investigaţie, acest lucru devine clar. Eu sufăr mult atunci când întâlnesc pe cineva care se comportă într-un mod care nu-mi place, sau atunci când se întâmplă ceva care nu-mi place. Se întâmplă lucruri nedorite şi îmi creez tensiuni în interior. Lucruri dorite nu se întâmplă şi, din nou, îmi creez singur tensiuni; încep să-mi creez singur noduri interioare. Şi de-a lungul vieţii continuă să se întâmple lucruri nedorite, lucruri dorite pot sau nu să se întâmple şi acest proces de a reacţiona creând noduri – noduri Gordiene – face ca întreaga structură mentală şi fizică să fie aşa de tensionată, aşa de plină de ignoranţă, încât viaţa devine mizerabilă.

Acum, un mod de a rezolva problema, este acela de a aranja ca nimic nedorit să nu mi se întâmple în viaţă, şi ca totul să se desfăşoare exact cum doresc. Ar trebui să dobândesc o aşa putere, sau altcineva ar trebui să aibă această putere şi să vină în ajutorul meu atunci când doresc, aşa încât nimic nedorit să nu mi se întâmple în viaţă şi orice doresc să se întâmple. Aceasta este însă imposibil. Nu există nimeni în lume ale cărui dorinţe sunt întotdeauna îndeplinite, în a cărui viaţă totul se desfăşoară în concordanţă cu propriile dorinţe, fără ca ceva nedorit să nu i se întâmple. Totdeauna se întâmplă şi evenimente contrare dorinţelor şi speranţelor noastre. Cum să nu reacţionăm orbeşte faţă de aceste evenimente nedorite? Cum să rămânem în pace şi armonie?

Persoane înţelepte din trecut au studiat această problemă a suferinţei umane şi au găsit o soluţie: dacă cuiva i se întâmplă ceva nedorit şi persoana respectivă începe să reacţioneze prin generarea furiei, fricii sau oricărei alte stări de spirit negative (negativitate), atunci, cât mai rapid, ea ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre altceva. De exemplu, te ridici şi iei un pahar cu apă, începi să bei – furia ta nu se va amplifica şi va dispare. Sau începi să numeri: unu, doi, trei, patru… Sau începi să repeţi un cuvânt, o frază, ori o mantra, poate numele unei zeităţi, sau al unei persoane sfinte faţă de care eşti devotat; mintea este îndreptată în altă direcţie şi, într-o oarecare măsură, vei scăpa de starea de spirit negativă ce o aveai.

Această soluţie a fost folositoare şi a dat rezultate. Şi încă dă rezultate. Practicând această metodă, mintea se eliberează de agitaţie. De fapt, această metodă acţionează totuşi la nivelul minţii conştiente. În realitate, abătând atenţia, se împinge negativitatea adânc în subconştient, şi la acest nivel ea continuă să genereze şi să multiplice aceeaşi încărcătură negativă. La nivelul de suprafaţă este un strat de pace şi armonie, dar în adâncurile minţii este un vulcan latent ce explodează din când în când în violente erupţii.

Alţi exploratori ai adevărului au ajuns mai departe în căutarea lor şi prin experimentarea în ei înşişi a realităţii minţii şi materiei, ei şi-au dat seama că abătând atenţia înseamnă a fugi de problemă. Evadarea nu este o soluţie. Trebuie să înfrunţi problema. Oricând apare în minte o negativitate, observ-o doar, doar înfrunt-o detaşat. De îndată ce cineva începe să observe o negativitate mentală, atunci aceasta începe să-şi piardă toată puterea. Încetul cu încetul, îşi pierde din intensitate şi este dezrădăcinată.

O soluţie bună, evitând ambele extreme: de reprimare sau de liberă manifestare. Ţinând negativităţile în subconştient, acestea nu vor dispare, iar permiţându-le să se manifeste prin acţiuni fizice sau verbale vor crea şi mai multe probleme. Dacă cineva doar le observă, fără să reacţioneze, atunci negativităţile vor dispare, vor fi eradicate, se realizează eliberarea de aceste negativităţi.

Aceasta sună minunat, dar este cu adevărat realizabil practic? Pentru o persoană obişnuită este oare uşor să înfrunte negativitatea? Când furia izbucneşte, ne acaparează atât de repede încât nici nu sesizăm. Atunci, mânaţi de furie, comitem anumite acţiuni fizice sau verbale care ne sunt dăunătoare nouă, cât şi altora. Mai târziu, când furia s-a domolit, începem să ne plângem şi să ne căim, ne cerem scuze de la persoana implicată sau de la Dumnezeu: “Oh, am făcut o greşeală, te rog iartă-mă!” Dar a doua oară, într-o situaţie similară, reacţionăm în acelaşi fel. Toate aceste regrete nu folosesc la nimic.

Dificultatea este că nu sunt conştient când apare o negativitate. Apare la nivelul subconştientului profund, apoi ajunge la nivelul subconştientului, mă acaparează foarte repede şi nici nu apuc s-o observ.

Atunci ar trebui să am un secretar personal, în aşa fel încât ori de câte ori furia începe, el să-mi spună: “Uite. Stăpâne, furia începe!” Dar cum nu ştiu când această furie va începe, trebuie să am trei secretari personali, pentru trei schimburi, tot timpul; sau mai bine patru, să le pot da şi concediu de odihnă. Să presupunem că-mi pot permite asta, şi furia izbucneşte. Imediat, secretarul meu îmi zice: “O, stăpâne, uite, furia începe!” Atunci, primul lucru pe care îl fac este să-l pălmuiesc şi să-l admonestez: “Eşti nebun? Crezi că eşti plătit să mă înveţi pe mine?” Sunt aşa de stăpânit de furie, încât nici un sfat bun nu mă va ajuta.

Chiar presupunând că predomină înţelepciunea şi nu-l pălmuiesc, iar în loc de aceasta îi zic: “Mulţumesc foarte mult, acum trebuie să stau jos şi să observ furia.” Este totuşi posibil? Imediat ce închid ochii si încerc să observ furia, imediat, motivul furiei îmi vine în minte – persoana sau incidentul din care cauză am devenit furios. În acest caz eu nu observ furia, mai bine spus, observ stimulul extern al acestei stări de spirit. Aceasta va duce doar la amplificarea furiei, deci aceasta nu este soluţia. Este foarte dificil de observat o negativitate în mod abstract, emoţia abstractă, despărţită de cauza exterioară care a provocat-o.

Totuşi, cineva care a ajuns la supremul adevăr, la iluminarea deplină, a găsit o adevărată soluţie. El a descoperit că oricând o negativitate apare în minte, două lucruri încep să se petreacă simultan, la nivel fizic. Unul este acela că respiraţia începe să-şi piardă ritmul normal. Începem să respirăm mai intens ori de câte ori o negativitate apare în minte. Aceasta este uşor de observat. La un nivel mai subtil, începe să se producă în corp un fel de reacţie biochimică – apar senzaţii. Orice negativitate va genera în interior o senzaţie sau alta, într-o parte sau alta a corpului.

Aceasta este o soluţie practică. O persoană obişnuită nu poate să observe negativităţile mentale abstracte – mânie sau pasiune. Dar cu o pregătire şi un antrenament adecvat, este foarte uşor să observ respiraţia şi senzaţiile din interiorul corpului, toate acestea fiind strâns legate de negativităţile mentale.

Respiraţia şi senzaţiile mă vor ajuta în două feluri. Mai întâi, ele vor fi secretarii mei personali. De îndată ce o negativitate apare în minte, respiraţia se modifică, ea începe să strige: “Fii atent, ceva merge rău!” Nu pot să pălmuiesc respiraţia; trebuie să-i accept avertismentul. În acelaşi mod, senzaţiile îmi vor spune că ceva merge rău. Atunci, fiind avertizat, încep să observ respiraţia, senzaţiile, şi îmi dau seama că, foarte repede, negativitatea a dispărut.

Acest fenomen mental-fizic este ca o monedă cu două feţe. De o parte se află gândurile sau emoţiile care apar în minte. De partea cealaltă se află respiraţia şi senzaţiile din interiorul corpului. Orice gând, orice emoţie, fie că sunt conştiente sau nu, orice negativitate influenţează respiraţia în fiecare moment. Astfel, prin observarea respiraţiei sau senzaţiei, observ în mod indirect negativităţile mentale. În loc să evit problemele, înfrunt realitatea aşa cum este. Atunci voi constata că negativitatea îşi pierde puterea, nu mă mai subjugă ca în trecut. Dacă continui să observ fără să reacţionez, negativitatea dispare de tot şi eu rămân liniştit şi fericit.

În acest fel, tehnica auto-observării ne arată realitatea sub cele două aspecte ale sale: interior şi exterior. Anterior, fiecare privea doar în afară, omiţând adevărul interior. Întotdeauna am căutat în exterior cauza nefericirii mele; întotdeauna am învinovăţit si am încercat să schimb realitatea exterioară. Ignorând realitatea interioară nu am înţeles niciodată că de fapt cauza suferinţei rezidă în reacţiile mele oarbe, uneori exagerate.

Acum, fiind antrenat, pot să văd şi cealaltă faţă a monedei. Pot să fiu conştient de propria respiraţie şi de asemenea, de ceea ce se întâmplă în interior. Orice ar fi, respiraţia sau senzaţia, învăţ cum să le observ, fără să-mi pierd echilibrul minţii. Încetez să reacţionez, încetez să-mi multiplic suferinţele. În schimb, permit negativităţii să se manifeste şi să dispară.

Cu cât cineva practică mai mult această tehnică, cu atât mai repede mintea se eliberează de negativitate devine pură. O minte pură este întotdeauna plină de iubire, iubire dezinteresată faţă de ceilalţi; plină de compasiune pentru căderile şi suferinţele altora; plină de bucurie pentru succesul şi fericirea lor; plină de ecuanimitate (echilibru, calm, stăpânire de sine) în faţa oricărei situaţii.

Când cineva ajunge la stadiul acesta, atunci viaţa sa începe să se schimbe în profunzime. Nu mai este posibil pentru el, să comită o acţiune fizică sau verbală prin care să disturbe pacea şi fericirea altora. În acelaşi timp, mintea ecuanimă nu numai că devine împăcată cu ea însăşi, dar ajută şi pe alţii să ajungă la această pace interioară. Atmosfera care înconjoară o astfel de persoană va deveni plină de pace şi armonie ceea ce va începe să afecteze, de asemenea, pe alţii.

Aceasta este învăţătura lui Buddha: o artă de a trăi. El niciodată nu a fondat sau predat o religie sau vreun “ism”. El nu şi-a instruit discipolii să practice vreun ritual, vreo formalitate oarbă sau goală. În loc de aceasta, el a arătat numai cum să observi natura aşa cum este, odată cu observarea realităţii interioare. Din cauza ignoranţei, cineva continuă să reacţioneze într-un mod care îi este dăunător lui însuşi, cât şi altora. Dar când înţelepciunea apare – înţelepciunea de a observa realitatea aşa cum este – el se eliberează de acest obicei de a reacţiona. Când cineva încetează să reacţioneze orbeşte, atunci el este capabil de acţiune adevărată – acţiune provenind dintr-o minte echilibrată şi ecuanimă, o minte care vede şi înţelege adevărul. O astfel de acţiune este numai pozitivă, creativă, în ajutorul lui însuşi şi al altora.

Atunci, ce este necesar, este să te cunoşti pe tine însuţi, sfat pe care orice persoană înţeleaptă l-ar da. Trebuie să te cunoşti pe tine însuţi, nu numai la nivel intelectual, la nivel de idei şi teorii. Nici nu înseamnă să cunoşti prin prisma emoţiilor, sau devoţiunii, acceptând pur şi simplu orbeşte ceea ce ai auzit sau citit. Această cunoaştere nu este suficientă. Este mai bine să cunoşti realitatea în mod concret. Trebuie să experimentezi direct realitatea acestui fenomen mental-fizic (minte-materie). Numai aceasta este cunoaşterea care ne va ajuta să scăpăm de negativităţi, să ne eliberăm de suferinţă.

Această experienţă directă a realităţii individuale, această tehnică de auto-observare, este ceea ce se numeşte meditaţie Vipassana. Denumirea provine din timpul lui Buddha, “passana” însemnând să priveşti, să vezi cu ochii deschişi, în accepţia obişnuită. Iar Vipassana înseamnă să observi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, nu aşa cum par să fie. Adevărul aparent trebuie să fie străpuns până când se ajunge la adevărul ultim al întregii structuri fizice şi mentale. Când cineva experimentează acest adevăr, atunci el învaţă să nu mai reacţioneze orbeşte, să oprească generarea negativităţilor şi, în mod natural, vechile negativităţi sunt eradicate. El se eliberează de toate suferinţele şi este fericit.

Există trei trepte în instruirea din timpul cursului de meditaţie. Prima este aceea că fiecare trebuie să se abţină de la orice acţiune fizică sau verbală care disturbă pacea şi armonia altora. Cineva nu poate lucra pentru eliberarea de impurităţile mentale şi în acelaşi timp să continue să desfăşoare acţiuni corporale sau verbale care multiplică aceste impurităţi. De aceea, un cod al moralităţii este prima treaptă esenţială în această practică. Practicantul (studentul) se obligă să nu omoare, să nu fure, să nu aibă relaţii sexuale, să nu mintă şi să nu folosească intoxicante. Abţinerea de la astfel de acţiuni permite minţii să se liniştească suficient, încât să continue pregătirea.

A doua treaptă constă în dezvoltarea controlului asupra acestei minţi sălbatice, antrenând-o să rămână concentrată asupra unui singur lucru: respiraţia. Se încearcă a menţine atenţia cât mai mult posibil îndreptată asupra respiraţiei. Acesta nu este un exerciţiu de respiraţie, nu se controlează respiraţia. Doar se observă respiraţia aşa cum este, cum aerul intră şi cum iese prin nări. În acest fel, mintea se calmează mai mult, aşa încât nu mai este stăpânită de negativităţi violente. În acelaşi timp, mintea se concentrează devenind ascuţită şi penetrantă, capabilă de lucrul interior.

Aceste două trepte: a trăi o viaţă morală şi controlul asupra minţii sunt foarte necesare şi utile prin ele însele, dar ele conduc la desăvârşire numai dacă urmează şi a treia treaptă: purificarea minţii de impurităţi prin dezvoltarea cunoaşterii propriei naturi interioare. Aceasta este adevărata Vipassana: experimentarea realităţii prin observare sistematică şi detaşată a fenomenului minte-materie în perpetuă schimbare care se manifestă ca senzaţii. Aceasta este esenţa învăţăturii lui Buddha: auto-purificare prin auto-observare. Aceasta poate fi practicată de oricine. Boala nu este sectară, de aceea remediul nu poate fi sectar, trebuie să fie universal. Fiecare se izbeşte de problema suferinţei. Aceasta este o maladie universală ce necesită un remediu universal, nu unul sectar. Când cineva suferă din cauza furiei, nu există furie budistă, furie hindusă sau furie creştină. Furia este furie. Când cineva devine agitat din cauza furiei, nu există agitaţie creştină, hindusă sau budistă. Maladia este universală. Remediul trebuie să fie universal, de asemenea.

Vipassana este un astfel de remediu. Nimeni nu poate obiecta la un cod de viaţă care respectă pacea şi armonia altora. Nimeni nu poate obiecta la dezvoltarea controlului asupra propriei minţi. Nimeni nu poate obiecta la dezvoltarea cunoaşterii realităţii interioare prin care este posibilă eliberarea minţii de negativităţi. Vipassana este o cale universală. Nu este un cult. Nu este o dogmă. Nu este o cale oarbă.

Observând realitatea aşa cum este, prin observarea adevărului interior, aceasta este cunoaşterea de sine la nivelul experienţei concrete. Continuând practica, se elimină suferinţele datorate impurităţilor. De la adevărul aparent, grosier, exterior, se ajunge la adevărul ultim al minţii şi materiei. Atunci se transcend toate acestea şi se experimentează un adevăr care este dincolo de minte şi materie, dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de condiţionarea relativităţii, adevărul totalei eliberări de negativităţi, de toate impurităţile, de toate suferinţele. Orice nume i se va da acestui adevăr ultim, este irelevant, el este însă idealul suprem al fiecăruia.

Fie ca toţi să experimenteze acest adevăr ultim. Fie ca toţi oamenii lumii care suferă din cauza negativităţilor, impurităţilor, să se elibereze de impurităţi, de suferinţă.

Fie ca ei să se bucure de adevărata fericire, adevărata pace, adevărata armonie.

FIE CA TOATE FIINŢELE SĂ FIE FERICITE!
FIE CA TOATE FIINŢELE SĂ FIE ELIBERATE!

Cursul de zece zile

Cei ce doresc să înveţe practica meditaţiei Vipassana vor trebui să urmeze cel puţin un curs de zece zile, în timpul căruia ei vor trebui să respecte preceptele: să nu ucidă, să nu fure, să nu spună minciuni, să nu întreţină relaţii sexuale, să se abţină de la intoxicante. Pentru întreaga perioadă de zece zile, ei locuiesc în incinta unde se ţine cursul si nu fac altceva decât să mediteze, să doarmă, să mănânce şi să se spele. După trei zile de concentrare a minţii prin observarea inspiraţiei şi a expiraţiei (anapanasati) şi apariţia senzaţiilor, studenţilor li se arată cum să penetreze întreaga combinaţie fizică şi mentală cu clarviziunea dată de puritatea interioară. Desfăşurarea fiecărei zile este explicată seara, prin intermediul unui discurs. Cursul se termină în ziua finală cu practica “Metta-bhawana” – meditaţia dragostei binevoitoare.

Învăţătura Vipassana nu este sectară, este o activitate obştească non-profit, organizată şi finanţată numai prin donaţii de la studenţi recunoscători care au urmat anterior un curs Vipassana, în această tradiţie.

Ānāpānasati – definiţie

Anapanasati este un termen cheie în practicarea meditaţiei (vipassana). Denumirea poate părea pretenţioasă, însă descrie un fenomen cât se poate de natural şi firesc cu care ne confruntăm în fiecare clipă: a fi conştient (cu fiecare inspiraţie sau expiraţie).

Atunci când aminitiri, gânduri, imaginaţia ne captează atenţia şi populează “scena” minţii noastre avem de-a face cu alţi actori mentali. Conştienţa presupune a fi prezent, a fi la locul faptei, a fi conştient şi atent la senzaţiile acestui moment, a fi conştient că mintea este populată de amintiri, de gânduri etc. Atunci când actorii sunt singurii prezenţi în sală şi nu există un spectator care să îi observe suntem preluaţi cu totul de gânduri. Conştienţa este absentă. Desigur, ea revine când este cazul, apoi este obturată de gânduri sau reverii interioare şi tot aşa…

Tehnic, componentele care alcătuiesc termenul sunt cele două de mai jos:

Ānāpāna (nt.) [āna + apāna, cpds. of an to breathe] in haled & exhaled breath, inspiration & respiration S v.132, 311 sq.; J i.58; Ps i.162 (˚kathā); usually in cpd. ˚saticoncentration by

Sati (f.) [Vedic smṛti: see etym. under sarati2] memory, recognition, consciousness, D i.180; ii.292; Miln 77– 80;intentness of mind, wakefulness of mind, mindfulness,alertness, lucidity of mind, self

În treacăt fie spus, nu că ar avea prea mare importanţă, termenul Anapanasati este adesea tradus şi referit ca “observarea respiraţiei”. În mare măsură practica meditativă se bazează pe observarea respiraţiei, însă nu acesta este înţelesul exact al termenului, ci unul ceva mai general.

Anapanasati înseamnă a fi conştient cu fiecare inspiraţie şi expiraţie (în fiecare moment) nu neapărat a fi atent la respiraţie (a observa respiraţia). Aşa cum spune şi Buddhadasa Bhikkhu în prefaţa la “Mindfulness of Breathing”:

“The term “anapanasati” does not mean, as is generally interpreted, mindfulness established on in and out breathing. Actually it means mindfulness established on an object all the time with each in and out breath. Initially one establishes mindfulness on the breathing itself, then on different kinds of feeling, different states of mind, then the characteristic of impermanence… and finally on relinquishment, which is the ultimate objective of the practice.”

În aceeaşi lucrare sunt menţionate pe rând şi celelalte obiecte ale atenţiei care sunt folosite în practica Anapanasati pe măsură ce se avansează cu această practică.

Conştienţa (sau atenţia) se poate aplica senzaţiilor fizice (produse de respiraţie, spre exemplu) sau senzaţiilor mentale (produse de activitatea mentală). Iată un citat din Anapanasati Sutta, pag. 5:

“He trains himself to breathe in sensitive to the mind, and to breathe out sensitive to the mind.”

Practica Anapanasati este descrisă în Majjhima Nikaya 118, Anapanasati Sutta, trad. Thanissaro Bhikkhu (text care este amplu comentat în lucrarea amintită deja “Mindfulness of Breathing”):

http://www.vipassana.com/canon/majjhima/mn118.php

Viaţa şi meditaţia

Acest articol a fost prezentat iniţial sub formă de prelegere unui grup de studenţi la universitatea buddhistă de vară din Mânăstirea Song Kwang Sa, Republica Coreea, în 1983.

Autor: Stephen Batchelor
Traducere în franceză de Olivier Dao
Traducere în română de Sundance

Putem considera ca acceptabil faptul că majoritatea celor care practică meditaţia încep acest lucru cu entuziasm şi chiar mai mult decât atât. Ei se implică într-o activitate nouă şi neexplorată, plini de curiozitate faţă de ceea ce se va întâmpla şi întreţin o serie de aşteptări şi speranţe în această privinţă. Se poate întâmpla ca pe parcursul meditaţiei să se producă lucruri extraordinare şi miraculoase: „am avut revelaţii şi am trăit o profundă stare de linişte şi împăcare sufletească; mi s-au arătat entităţi divine; instructorul meu a recunoscut în mine o fiinţă specială şi mi-a transmis învăţăturile şi revelaţiile sale cele mai profunde.”

Dar după ce practică o perioadă – câteva zile, săptămâni, luni sau chiar ani –, este posibil să remarce că entuziasmul iniţial pentru meditaţie nu mai este la fel de puternic. Nu se mai aşează cu aceiaşi dăruire ca mai înainte. Meditaţia nu mai este decât un alt element repetitiv în rutina cotidiană. În loc ca mintea noastră să devină mai calmă şi liniştită, se pare că devine chiar mai instabilă şi mai distrată. Putem continua o anumită perioadă să ne convingem de importanţa meditaţiei, dar şi cuvintele încep să îşi piardă impactul asupra noastră. Devenim treptat frustraţi de dificultatea de a medita şi începem să ne întrebăm dacă nu există o modalitate mai simplă. În final, este posibil ca unii să îşi piardă treptat interesul pentru meditaţie şi să ajungă la concluzia că aceasta pur şi simplu nu merită efortul.

Din păcate, cele de mai sus nu descriu ceea ce se întâmplă numai în anumite cazuri excepţionale. O anumită trăire şi exaltare iniţiale urmate de plictiseală şi decepţie sunt situaţii curent întâlnite printre cei care meditează. Este surprinzător dacă cel care continuă să practice meditaţia nu se simte descurajat sau derutat uneori, şi nu pune niciodată sub semnul întrebării ceea ce face. Aşadar, care este cauza acestor reacţii? Este abordarea noastră incorectă?

Mai întâi, un lucru este limpede: ceea ce se poate obţine prin intermediul meditaţiei nu poate fi în afara noastră. Roadele meditaţiei nu se adaugă ca nişte suplimente la ceea ce avem deja. Tindem adesea să alimentăm ideea de „a obţine ceva” cu experienţa noastră cotidiană, pragmatică. Muncim, şi în consecinţă obţinem ceva în schimb. Această recompensă poate fi sub formă de bani, direct convertibili în bunuri materiale tangibile şi concrete. Dar în cursul acestui proces, noi – cei care facem munca şi culegem roadele –, rămânem în esenţă neschimbaţi. Meditaţia, însă, este esenţial diferită. Pentru că nu există nimic ce putem spera să obţinem vreodată de la ea fără ca să ne transformăm radical pe noi înşine.

Aşadar, subiectul meditaţiei este în primul rând propria noastră viaţă. Aceasta include tot ceea ce este în contact cu noi în mod direct şi natural: gândurile noastre, percepţiile şi sentimentele, corpul nostru, relaţiile cu ceilalţi, dependenţa noastră de mediul exterior, naşterea, bătrâneţea, şi în final moartea noastră. În acest loc, printre aceste lucruri, găsim punctul de plecare pentru a practica meditaţia. Prin pierderea contactului cu acest punct de pornire şi prin plasarea practicii pe atenţia la lucruri noi şi extraordinare se ajunge la frustrare şi decepţie. Nu acesta este scopul meditaţiei, de a satisface dorinţele sau proiecţiile noastre. Obiectivul meditaţiei nu este acela de a ne centra atenţia pe un ideal îndepărtat ci de a limpezi realitatea existenţei noastre.

Unde se află acest punct de plecare? El se află în recunoaşterea clară a nevoii de a medita. Numai când meditaţia este resimţită ca un lucru necesar şi firesc, numai atunci suntem inspiraţi să practicăm cu totală sinceritate şi entuziasm. Iar nevoia de a medita nu este un lucru care poate fi constatat o dată sau de două ori. În timpul practicii, în mod constant ne amintim de această nevoie fundamentală. De fapt, un aspect al practicii meditaţiei este acela de a deveni conştienţi de necesitatea de a medita. Dar dacă, din contră, nu avem o conştienţă directă a necesităţii de a medita, sau dacă motivele pe care le putem invoca sunt confuze şi amestecate cu dorinţe vagi şi aşteptări nerealiste, atunci este foarte probabil ca meditaţia noastră să degenereze într-o rutină mecanică ce pare că nu duce nicăieri.

În astfel de momente ne punem întrebarea: de ce trebuie să meditez? Sursa acestei necesităţi stă în faptul că viaţa pe care o trăim în prezent nu este satisfăcătoare. Ne place sau nu, trăim adesea decepţii, suferinţe, avem temeri şi deziluzii, îmbătrânim, nu reuşim să ne împlinim dorinţele, iar în mod inevitabil, suntem ameninţaţi de moarte ca punct final. Ne confruntăm cu toate acestea în ciuda tuturor precauţiilor pe care le luăm pentru a ne proteja şi este imposibil să ne păzim de aceste pericole, deoarece ele nu sunt lucruri care există în afara noastră. Ele sunt prezente înăuntrul nostru şi le purtăm cu noi oriunde am merge, în fiecare moment din zi şi din noapte. Este natura însăşi a condiţiei umane. Atâta timp cât păstrăm privilegiile acestei condiţii este responsabilitatea noastră de a face faţă acestor realităţi ale vieţii şi de a învăţa să le acceptăm, în loc de a încerca să pretindem că ar putea fi evitate într-un fel sau altul.

În plus, ceea ce ne poate contraria este faptul că nu înţelegem de ce ni se întâmplă toate acestea. În astfel de situaţii ne protejăm de dileme apelând la „existenţă”. Lucrurile nu sunt în deplin acord cu fiinţa noastră. Ba chiar în mod contrar, suntem purtaţi de legi neutre, de circumstanţe indiferente faţă de existenţa noastră. Până şi cel mai mic grad de control pe care îl putem aplica vieţii noastre stă permanent sub ameninţarea inevitabilă a morţii. Chiar dacă putem încerca, cu un minim de reflecţie, să limpezim natura condiţiei noastre, suntem mai degrabă incapabili ca să realizăm gravitatea acestei suferinţe. Iar atunci când se iveşte ocazia să abordăm în mod onest condiţia umană, ne simţim adesea derutaţi şi neajutoraţi, fără o idee limpede asupra modului de abordare.

Pe măsură ce ne păstrăm atenţia neperturbată de simple distracţii exterioare, şi tindem către un anumit grad de conştientizare a „marii întrebări a naşterii şi a morţii”, ajungem să realizăm că viaţa noastră ca atare, este un mister. Ea se prezintă ca o întrebare fără răspuns, pentru care nu există o explicaţie unanimă. Aceasta deoarece nu este o întrebare în sensul obişnuit al cuvântului: adică o problemă abstractă de care ne putem detaşa pentru a reflecta imparţial. Este o întrebare în care suntem implicaţi în mod intim şi profund. În acest moment, în care suntem confruntaţi în mod autentic cu această mare întrebare de o gravitate absolută, realizăm că toate distincţiile dintre întrebare şi cel care îşi pune întrebarea sunt pur ipotetice. Şi dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înşine, recunoaştem că această întrebare nu poate fi evitată fără a afecta integritatea noastră fundamentală. Întrebarea este de asemenea natură încât necesită un răspuns.

La baza acestei întrebări fundamentale şi a exigenţei care ne-o impune stă faptul că putem începe să discernem cu mai multă claritate de ce este necesară meditaţia. Deoarece procesul de a medita este un mijloc cu ajutorul căruia acceptăm această întrebare şi ne angajăm pe calea de a îi răspunde. Începutul meditaţiei, aşadar, este o abordare a enigmei propriei noastre vieţi. Pe măsură ce înaintăm, aspirăm să ne apropiem din ce în ce mai mult de miezul problemei până la atingerea în final a unei clarităţi, care să risipească în mod acceptabil confuzia în care suntem cufundaţi în prezent. Începutul meditaţiei este, în consecinţă, inseparabil de întrebarea fundamentală care implică însăşi existenţa noastră. Din momentul în care această întrebare necesită un răspuns din partea noastră, suntem mânaţi sa căutăm în interiorul nostru pentru a găsi un răspuns adecvat. Iar angajarea într-o atare căutare conduce la primul pas al practicii sistematice a meditaţiei. Dar mai importantă decât orice formă specifică de meditaţie pe care am practica-o, este necesitatea de a menţine această căutare interioară urgentă şi de imediată abordare. Pentru ca o metodă de meditaţie să reuşească, ea trebuie să urmeze calea acestei căutări interioare. Deoarece imediat ce acest sens al întrebării fundamentale este pierdut, meditaţia noastră se detaşează de conexiunea sa esenţială în viaţa noastră.

Există un pericol constant, acela de a ajunge să ne îndreptăm atenţia numai asupra metodei de a medita în sine. Atenţia noastră se îndepărtează de întrebarea fundamentală a condiţiei umane care a iniţiat şi a condus la abordarea unei anumite tehnici: cum să medităm? Cum funcţionează? Ce efecte se produc? Care sunt etapele care trebuie parcurse? Este, desigur, necesar să avem o bază minimă de cunoştinţe în această privinţă. Dar, necesitatea unor astfel de cunoştinţe este strict limitată, şi trebuie să rămână întotdeauna subordonată necesităţii mult mai mari de a aborda problema vieţii şi a morţii. Aceasta se poate compara cu nevoia unui artist de a cunoaşte şi controla uneltele artei sale. Pentru a crea o operă de artă veritabilă, aceste calităţi nu sunt suficiente prin ele însele. În mod similar, scopul meditaţiei nu poate fi niciodată realizat prin simpla dobândire a unor cunoştinţe cu privire la metodele sale. Si chiar dacă ne-am strădui sa le aplicăm pe toate în modul cel mai potrivit, este posibil totuşi să nu ajungem să înţelegem spiritul practicii. Deoarece sensul acesteia nu se află în aplicarea unor tehnici, ci în însăşi nevoia de a aborda chestiunea vieţii şi a morţii.

În acelaşi mod, putem să nu sesizăm importanţa meditaţiei dacă luăm în considerare numai scopul acesteia care ar fi producerea unei stări mentale liniştite şi calme. Aceasta nu înseamnă că o atare stare de pace interioară nu este bună sau de dorit. Este, în mod evident un lucru pozitiv şi important. Însă el nu trebuie să fie tratat decât ca un efect secundar al practicii meditative şi nu ca scop principal al acesteia. Este posibil ca anumite tehnici de meditaţie să poată fi utilizate eficient pentru a atinge o stare de pace a minţii. Însă, numai simpla linişte mentală nu este un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii şi a morţii.

Este posibil să ni se pară foarte atractiv să putem plonja în astfel de stări de calm şi serenitate, sau chiar să apară confuzii sincere în privinţa misterului pe care îl reprezintă esenţa existenţei umane. Deoarece, astfel sunt lăsate fără răspuns cea mai mare parte a întrebărilor fundamentale, în privinţa căror liniştea mentală singură nu poate fi nicicând suficientă. Ea poate produce o senzaţie temporară de detaşare, însă în cele din urmă – şi numai moartea însăşi este suficientă pentru a ne convinge –, ea ne va apărea ca un tratament capabil de a estompa simptomele răului, însă fără putinţa de a ne vindeca.

Aceleaşi lucruri se pot constata şi în cazul altor aspecte legate direct de practica meditaţiei: anumite schimbări spectaculoase ale caracterului şi ale personalităţii, producerea unor întâmplări şi evenimente extraordinare, anumite viziuni şi altele asemenea. Încă o dată, nu este vorba de a nega faptul că astfel de lucruri se produc ca rezultat al meditaţiei. Ceea ce trebuie subliniat, este că acestea nu sunt de o importanţă primordială şi că există o tentaţie de a fi fascinaţi de ele. Deoarece, de îndată ce le punem în centrul atenţiei noastre, putem pierde din vedere scopul ultim al practicii. De aceea, este de cea mai mare importanţă să examinăm în mod constant care sunt motivele pentru care practicăm meditaţia. Este cu adevărat vorba despre o abordare a întrebărilor fundamentale ale existenţei noastre, sau este mai degrabă un interes pentru experimentarea de lucruri noi şi extraordinare? Suntem cu adevărat conştienţi de necesitatea risipirii confuziei celei mai adânci din viaţa noastră, sau urmărim doar obţinerea unei stări mai liniştite?

Cu toate acestea, chiar dacă acceptăm cu sinceritate nevoia de a ne conduce practica în direcţia acestei probleme fundamentale a vieţii şi a morţii, suntem supuşi unei constante tendinţe de a ne îndepărta de această preocupare. Bunele noastre intenţii nu sunt întotdeauna suficient de puternice pentru a menţine o conştienţă permanentă a condiţiei noastre umane fundamentale. Deoarece există anumite elemente în mintea noastră care tind în mod natural a se opune unei atare conştientizări. Solemnitatea absolută a marii probleme a vieţii şi a morţii ne induce o stare de disconfort şi nesiguranţă. În consecinţă, când încercăm să ne confruntăm deliberat cu această condiţie fundamentală a meditaţiei noastre, observăm că atenţia este distrasă în mod frecvent. Iar aceasta necesită o mai mare doză de efort pentru a dobândi un control adecvat asupra puternicei tendinţe de distragere. În loc de a ne axa pe preocuparea centrală a meditaţiei, descoperim pe neaşteptate că trăim reverii sau că pur şi simplu adormim. Ne putem surprinde absorbiţi de fantasme sexuale, de speculaţii cu privire la potenţialul nostru de a fi celebri, vise de a dobândi privilegii materiale ori de a deveni bogaţi, sau pofte culinare.

În oricare din aceste cazuri, ne separăm, fără posibilitatea de controla aceasta, la începutul practicii şi, adeseori fără opţiunea de fi conştienţi de rolul nostru, ne proiectăm într-o activitate care este complementar opusă celei la care aspirăm. Deşi există multiple cauze pentru astfel de distrageri, consider că unul din cele mai profunde motive este aversiunea sau chiar teama noastră nativă de a înfrunta direct gravitatea unei vieţi care cumpăneşte periculos între naştere şi moarte.

Aşadar, pentru a contracara eficient această puternică tendinţă de distragere, nu este suficientă doar aplicarea unor soluţii “tehnice”. O astfel de soluţie va include tehnici pentru a aduce mintea într-o stare mai puţin somnolentă sau mai puţin agitată, şi de asemenea diverse exerciţii, unele care focalizează atenţia asupra respiraţiei sau a anumitor părţi ale corpului, în scopul întăririi puterii de concentrare. Este drept că uneori aceste tehnici şi exerciţii pot fi în mare măsură utile. Însă, din moment ce cauza principală a distragerii nu este un anumit grad de agitaţie mentală cotidiană, ci rezidă în aversiunea de a face faţă unei realităţi copleşitoare a vieţii, aceste tehnici sunt incapabile de a ajunge la miezul problemei. Din acest motiv, singura modalitate de a depăşi această tendinţă de distragere este de a ne aminti în mod constant de necesitatea fundamentală a meditaţiei. O astfel de reamintire permanentă a solemnităţii marii întrebări a naşterii şi a morţii, şi menţinerea unei conştienţe clare a întrebărilor fundamentale cu care ne confruntăm reprezintă viaţa însăşi. În acest mod, putem dezvolta gradat o motivaţie sinceră şi un interes capabil de a ne plasa spontan în situaţia de a practica meditaţia. Iar pe parcursul experimentării unui astfel de interes, care este intim conectat cu ceea ce simţim ca fiind scopul fundamental al vieţii noastre, tendinţa de a fi distras de lucruri mărunte, exterioare se va diminua treptat.

Ar fi un neadevăr sa afirmăm că practicarea cu succes a meditaţiei nu presupune o mare doză de perseverenţă, de indulgenţă şi de curaj. Deoarece trebuie să îi dedicăm un timp considerabil şi să trecem prin anumite încercări şi dificultăţi care apar pe parcurs. Dar pe măsură ce recunoaştem necesitatea interioară profundă de a medita, vom fi din ce în ce mai puţin descurajaţi de încercările pe care le implică acest demers. Atunci când am devenit convinşi cu adevărat de nevoia de a medita, toate obstacolele care pot apărea în calea noastră vor părea nesemnificative. Situaţia noastră poate fi asemuită cu cea a unei persoane care este dependentă de procurarea unui medicament fără de care ar muri curând. Puţin contează dificultăţile pe care le întâmpină în acest demers, ele nu sunt atât de importante precum continuarea până la capăt a căutării. În acelaşi mod, din momentul în care recunoaştem importanţa meditaţiei ca mijloc de abordare a problemei centrale din viaţa noastră, nu mai există obstacol pe care să nu fim pregătiţi ca să îl depăşim.

Sursa: http://www.vipassana.fr/Textes/Stephen-Batchelor-LaMeditationEtLaVie.htm

Stephen Batchelor

Né à Dundee, en Ecosse, en 1953, Stephen Batchelor n’a que 19 ans lorsqu’en 1972 il arrive à Dharamsala, lieu de résidence du Dalaï-Lama, en Inde, pour y étudier le bouddhisme à la Tibetan Library of Works and Archives, auprès de Geshe Ngawang Dhargyey. C’est l’année suivante qu’il rencontrera S.N. Goenka au cours d’une retraite de dix jours à Bodh Gaya qui laissera une forte impression dans son esprit. Ordonné moine en 1974, il poursuit ses études bouddhiques à l’Institut Tibétain de Rikkon, en Suisse, sous la direction du Vénérable Geshe Rapten.

En 1977 il continue ses études au monastère nouvellement ouvert de Tharpa Choeling (aujourd’hui Rapten Choeling), toujours sous la direction de Geshé Rapten. En 1979 il se rend à Hamburg pour travailler comme traducteur au Tibetisches Institut.
En 1981 il se rend en Corée pour étudier auprès de Maître Kusan Sunim, un maître zen renommé. Il y restera jusqu’à la mort du maître en 1984. A cette date il se rend en pélerinage au Japon, en Chine et au Tibet.

En 1985, il rend ses vœux et épouse Martine à Hong Kong avant d’intégrer la communauté bouddhiste Sharpham, dans le Devon, en Angleterre. Son activité se déploie alors dans plusieurs directions : il est aumônier des prisons, co-fondateur du Sharpham College for Buddhist Studies and Contemporary inquiry, en même temps qu’il dirige des retraites au centre vipassana de Gaia House et un peu partout dans le monde. C’est dans le cadre de ses activités à Gaia House que son style d’enseignement prend une tournure délibérément “occidentale”, tirant son inspiration des trois grandes traditions bouddhistes présentes en Occident : bouddhisme tibétain, bouddhisme zen et Theravada / Vipassana.

En août 2000, il s’établit en Aquitaine avec sa femme Martine. Il se consacre maintenant à l’écriture et à la photographie, tout en continuant à diriger des retraites de méditation et à enseigner le bouddhisme dans le monde entier.

Stephen est un traducteur (du Tibétain) et un écrivain renommé pour ses ouvrages sur le bouddhisme. Il a plus de dix d’ouvrages à son actif. Il est aussi “contributing editor” au magazine américain Tricycle. Son livre “Le bouddhisme libéré des croyances” est un best-seller qui a suscité de vives controverses Outre-Atlantique.

Metta Sutra

Un alt termen buddhist interpretat în mod deformat este compasiunea (karuṇā). De multe ori aceasta este tradusă/înţeleasă ca milă, compătimire… or nu este deloc aşa!

Karuṇā nu include orgoliu, superioritate (nici măcar disimulată) faţă de o altă fiinţă, ba este chiar opusul acestora. Compasiunea înseamnă să înţelegi că aşa cum tu te bucuri și suferi, tot aşa poate să se bucure și să sufere şi altul. Înseamnă să realizezi că în esenţă tu şi alte fiinţe sunteţi asemenea. Mult mai mult asemenea decât diferite. Să ai o atitudine de compasiune înseamnă să acţionezi în acord cu această înţelegere. Nu în mod teoretic.

Spre exemplu, în meditaţia buddhistă a iubirii-compasive “Metta”, mintea trebuie să poarte în ea un singur gând sincer: “Fie ca toate fiinţele să fie fericite!” Atât. Acest unic gând trebuie menţinut în minte cât mai pur. Aceasta nu înseamnă că este o dorinţă sau o strădanie pentru a elibera alte fiinţe de problemele lor. Nu este un astfel de orgoliu, ci este o atitudine. Este modul în care abordezi o altă fiinţă indiferent ce legături s-au stabilit între tine şi ea. Îţi menţii o minte curată. Pe măsură ce porţi acest gând cu tine, faptul că acea fiinţă este mai mult asemenea ţie şi mai puţin diferită de tine poate deveni mai evident.

Textul de referinţă este Metta Sutra, Suttanipaata, I, 8. Am folosit traducerea de la pag. 160 din Walpola Sri Rahula / Tripitakavaagisvaraachaarya : Doctrina Trezirii; trad. Petre Botnariuc. – Editura Herald, Bucureşti, 2005, traducere pe care am mai cârpit-o prin confruntare cu cele patru variante englezeşti de la sursa de referință accesstoinsight.org: http://www.accesstoinsight.org/tipitaka … index.html

Metta Sutra

Acela care este iscusit în bine
Şi care cunoaşte calea către pacea interioară
Ar trebui să fie capabil şi drept,
Cinstit, şi blând la vorbă,
Umil şi modest,
Bucuros şi uşor de mulţumit,
Cu puţine obligaţii,
Şi un mod de viaţă simplu,
Liniştit, calm, înţelept şi priceput,
Lipsit de orgolii şi nepretenţios din fire.

El nu ar trebui să comită nici cea mai mică faptă
Pe care înţelepţii ar critica-o.

El ar trebui să îşi cultive gândurile astfel:
Fie ca toate fiinţele să vieţuiască în pace şi siguranţă,
Fie ca toate fiinţele să fie fericite,
Orice fel de fiinţe ar fi;
Fie că sunt slabe sau tari, fără excepţie,
Mari şi puternice, medii sau mici,
Fiinţe vizibile sau invizibile,
Care trăiesc în depărtare sau în apropiere,
Născute sau care urmează să se nască,

Fie ca toate fiinţele să fie fericite!

Fie ca nici o fiinţă să nu o înşele pe alta,
Oricare ar fi aceea şi oriunde s-ar afla.
Fie ca nici una să nu dorească răul alteia
Prin mânie sau rea-voinţă.

Întocmai cum o mamă îşi protejează unicul copil
Chiar şi cu preţul propriei sale vieţi,
Fie ca toate fiinţele să fie preţuite cu o inimă deschisă;
Împărtăşind iubire peste întreaga lume,
În sus către ceruri,
Şi în jos către adâncimi;
De jur împrejur, fără de graniţă,
Fără ură şi fără răutate.

Indiferent dacă cineva stă în picioare,
Merge, stă jos sau stă întins,
Fără să cadă în uitare
Trebuie să menţină această atitudine.

Aceasta, se spune că este suprema stabilitate,
Fără a se mai agăţa de prejudecăţi,
Cel pur şi virtuos, cu o minte clară,
Liber de dorinţele simţurilor
Nu mai este înlănţuit prin naştere de această lume.

karuṇā

Dukkha vs Suferinţă

Chestiunea interpretării eronate a conceptelor vehiculate de filozofiile/religiile indiene este una de notorietate şi a condus la ratarea completă a unora din înţelesurile cheie ale buddhismului, spre exemplu.

Ca o singură ilustrare a acestei afirmaţii aş menţiona termenul dukkha, adeseori tradus ca “suferinţă” (sau variante). Or, dukkha este opusul lui “sukha” (dukkha: usually opposed to sukha – vezi Pali Text Society Dictionary) care este bogat în semnificaţii: fericire deplină, împlinire, beatitudine etc.

În buddhism sukha semnifică împlinirea totală, dusă până la capăt. Dukkha, fiind opusul acestui termen, semnifică tot ceea ce nu este deplin, nu este perfect, total, chiar dacă tinde asimptotic către perfecţiune în acest sens.

Fericirea care este impermanentă, evanescentă este dukkha, este trecătoare, nu este perfectă.

A spune că “totul este dukkha” este una dacă prin asta înţelegem “totul este suferinţă” şi este cu totul altceva dacă prin asta înţelegem “totul este impermanent în jurul nostru, totul se naşte, se transformă şi dispare, nu avem niciun reper etern”. Dacă reflectăm cum a fost înţeles mesajul lui Buddha în lumea occidentală în prima variantă realizăm ce deformare grosolană s-a produs încă din start cu primul adevăr nobil.

Buddha a constatat că totul este dukkha, nu totul este “suferinţă” aşa cum în mod morbid a fost tradus şi încă se propagă mesajul său… Optimismul, energia şi tenacitatea lui Buddha sunt exemplare. Buddha a pornit la drum în căutarea punctului de sprijin, nu cu tristeţi şi suferinţe închipuite.

Desigur că viaţa este frumoasă! Însă nu este eternă. Nu trebuie să fii Buddha ca să realizezi asta. :)