Lexicul unui biciclist este net superior celui utilizat de un şofer. Precum şi intensitatea trăirilor… dar să nu deviem de la subiect.

Deşi aţi putea bănui că mă refer la unele sintagme, exegeze şi construcţii verbale complexe utilizate în trafic nu acest domeniu prolific este subiectul de data asta. Pentru exemplificare, haideţi să facem un test fulger!

Ce este obiectul din imagine? Aveţi 10 secunde.

Nu, nu este un “aparat de curentat”! Un fel de lanternă? Mda… să zicem că ar fi printre altele şi o lanternă.

Este un “dog chaser”! Orice biciclist răspunde în 0,2 secunde. Alungător de câini. De ce ar şti un şofer asta? Bine… am un prieten (posesor de Matiz) care a făcut pană de căţel. L-a lătrat ce l-a lătrat şi pentru că rula cu viteză mică a reuşit să-i muşte roata pe lateralul ei. Rezultatul a fost că pneul (destul de fragil în acea zonă) a trebuit aruncat şi înlocuit deoarece pe lateral nu se poate vulcaniza în condiţii rezonabile de siguranţă. Norocul amicului a fost că se afla exact lângă o vulcanizare… Sau nenorocul lui dacă o fi fost căţelul dresat,

Mă rog, putem admite că în principiu şoferii nu au de ce să fie preocupaţi de alungarea căţeilor care latră lelea pe la roţi. Bicicliştii însă…

Personal n-am avut probleme niciodată cu neamul canin. Ca pieton sau alergător. Am copilărit pe stradă cu o groază de maidanezi fiind la un moment dat integrat dacă nu chiar confundat cu controversatele patrupede. Îi recunosc atunci când latră în dorul lelii sau numai ca să-şi impresioneze amicii de hoinăreală. Adică 99% din cazuri. Nu-mi stârnesc alt sentiment decât cel mult invidia pentru conştinciozitatea şi dăruirea cu care se implică. Credeţi că e uşor să faci asta o zi întreagă? Alergători, patinatori, biciclişti, motociclişti, maşini mari şi mici. Eu zic că nu-i de colo…

Spun toate acestea pentru a sublinia că nu am o problemă cu căţeii şi doar pentru a arăta că viaţa de biciclist e alta. Faţă de alergat sau mers nu-i la fel de comod să rulezi cu 20-30 km/h şi să te flancheze câteva potăi care dintr-un gest pot să te controleze la pneuri pentru a stabili dacă sunt umflate regulamentar – asta desigur sub ochii goi ai proprietarului care stă în poartă şi sparge seminţe. Nu, nu-i o figură de stil. E parte integrantă a traseului meu zilnic.

Aşa că mi-am luat dog chaser.

Din târg. Ăla mai scump. Mi-a zis vânzătorul că “de ce să mă întorc la el să îl înjur că mi-a vândut o prostie” (de 25 de lei). El e acolo în fiecare săptămână şi nu vrea ca să etc etc. “Bine, dă-l pe ăla de 40, uite aici 35!”. Cel din imagine.

Mândru foc abia aşteptam să fac nişte probe. Da’, ia căţeii de unde nu-s! Ca un făcut toată săptămâna n-a fost picior de patruped pe traseul meu. Am intrat mai adânc prin cotloane şi coclauri, dar sorţii nu mi-au fost prielnici.

Până ieri seară.

Cunoscuţii mei erau prezenţi la datorie. I-am văzut de departe cum ciuleau urechile, fremătau şi făceau joc de glezne pe loc. M-a bucurat de parcă ar fi tras în lansetă monstrul lacului. Sigur pe mine, uşor distras de peisaj (doar că nu fluieram cu privirea spre cer) m-am băgat în ambuscadă…

Băieţii m-au preluat ca la carte. Cu toată vâltoarea şi dăruirea, nici SPP-ul n-ar fi organizat mai bine un asemenea convoi VIP. Doi mă flancau şi lătrau “la pedală”, iar al treilea făcea loc în faţă – fluidiza. N-am pornit aparatul de la început. Am zis să tragă bine, să se înfigă în buză adânc şi după aia…

Când am pornit aparatul era o hărmălaie de mai mare dragul pentru că se mobilizaseră şi ceilalţi ghinionişti din cartier care n-aveau stăpâni cu aşa minte şi poartă larg deschise… să-i lase şi pe ei “decât” puţin.

Am apăsat lung, scurt, intermitent, luuuung, la 20cm de botul lupului corcit care părea “şefu’”. Eram calm şi mi-am făcut treaba temeinic. Dacă aş face o observaţie atentă aş spune că s-au ţinut de mine… parcă vreo 50m mai mult faţă de traseul tradiţional de escortă. De ultrasunetele revărsate şuvoi nu ştiu ce să zic, însă nu părea să-i fi deranjat nici măcar faptul că le-am pus lumina în ochi de la circa două palme. Dacă le dădeam una în scăfârlie cu mânerul poate ar fi avut efect, deşi nu mai sunt convins nici de asta.

Am ajuns acasă contrariat şi convins că undeva este o greşeală. N-am potrivit corect o setare, n-am acţionat corect dispozitivul, la unghiul recomandat etc aşa că am scos din cutie instrucţiunile de utilizare.

Nu trebuia să fiu un geniu ca să ştiu deja că e un produs chinezesc, însă engleza din instrucţiuni a ţinut să sublinieze asta:

“Super-bright flashing LED’s also make the dog clear where the source and location of the weapons is in order to understand what you are against it.”

“The longer stay in this position, the greater the harm to him, which left helter-skelter.”

Dar, mă rog, să nu ne pierdem în amănunte… aşa… “a nu se arunca bateriile după utilizare…” aşa… şi aşa… ah, uite spune aici clar în Disclaimer:

（1）They are breeding dogs, dog knows that his owner will not hurt him.
（2）A dog with the owner or a well-trained dog.
（3）When the battery voltage is too low, the ultrasonic energy issued by products will be reduced.

Adică, vedeţi că aparatul nu funcţionează dacă (traduc în spiritul şi stilul textului):

（1）Sunt căţei de prăsilă, căţelul ştie că stăpânul nu o să-l pedepsească.
（2）Un câine cu stăpânul sau un câine bine dresat.
（3）Când voltajul bateriilor este prea mic, energia ultrasonică emisă de aparat va fi redusă.

Aşadar, nu aparatul e de vină. Am eu de-a face cu elite întreţinute pentru prăsilă. Cu căţei răzgâiaţi şi răsfăţaţi. Cotarle care n-au stat pe coji de nuci când au rupt primul crac. Potăi care n-au scris de 100 de ori pe tablă “A running cat is not fast food.”

Şi-au bătut joc stăpânii sărmanelor patrupede de industria “dog chaser”!

Astăzi după-amiază vântul s-a potolit, soarele privea pieziş, iar termometrul lenevea sub 25 de grade… Zi superbă pentru bicicletă.

Ah, nu, nu… nu s-a întâmplat nimic!

Vroiam doar să vă anunţ că azi nu s-a întâmplat nimic.

“Of, grea mai este viata de biciclist.” – Conu Mila

Însă plină de satisfacţii. Spirituale. Uite, sunt mult mai înţelept de ieri noapte!

Ştiam eu din auzite, pe surse, că şinele de tramvai şi bicicletele s-ar afla într-un mocnit război rece şi au spus „nu!” coabitării paşnice. Probabil invidia bicicletelor care trebuie să se mulţumească cu nişte dungi aiuristice pe trotuare partajate, pe când tramvaiele n-ar mişca… un deget, ca să zic aşa, de nu le ploconeşti la picioare covor asfaltic cu toate dichisurile. Probabil lipsa de graţie a celor din urmă şi invidia lor pentru baletul dantelat al bicicletelor… mă rog.

Cum, necum… şinele de tramvai pot să mai bifeze încă o victorie de ieri noapte.

Plictisit, suficient, ajuns la apogeul măiestriei biciclistice… un adevărat Bear Grylls al traficului bucureştean… mă întorceam acasă după 12 noaptea. Toată strada era a mea. Nici ţipenie. Puteam să îmi construiesc trasa cum pofteam. Trasa ideală.

Ceea ce am şi făcut când am ajuns de la Foişor la intersecţia lui Traian cu Călăraşi.

Până şi Schumi ar fi fost invidios ce curbă perfectă am desenat cu virajul meu la stânga. Parcă avea şi un oarecare sex-appeal! Bine… e drept că nu trecuse studiul de fezabilitate care zice că între direcţia de deplasare şi şina de tramvai nu e bine să fie 10 grade. Nici 20. Ci un minim de 40, ideal ar fi să o treci perpendicular.

Ce se întâmplă dacă sunt numai 10? Păi, prin aplicarea primului principiu al tramvaiodinamicii rezultă că: „Tramvaiul are întotdeauna dreptate.” Şinele fac parte din familia tramvaiului, aşadar prin tranzitivitate: „Între şine şi bicicletă, are dreptate şini? Corect: primele!”

Ceea ce s-a putut verifica şi în practică spre deliciul taximetriştilor parcaţi în intersecţie (unde altundeva?).

Atât de brusc a dat cu mine de pământ încât m-am şi mirat că am căzut şi nu am rămas suspendat în aer într-un moment de perplexitate ca în desene animate. Roata mi-a intrat pe traseul şinelor şi mi-a schimbat instantaneu direcţia. Viteza nu era suficientă să scap… din câmpul lor gravitaţional, deci aveam aşa: una bucată julitură simbolică sub genunchi + una bucată cot belit. Plus 4 taximetrişti scoşi din rutina unui schimb plicticos.

Scor provizoriu „Şinele – Maratoniştii 2:0”.

Da, dar – cum ziceam – sunt acum muuult mai înţelept. Să mă fi văzut azi cum treceam pe lângă ele! Le urmăream atent cu coada ochiului şi nu le scăpam din vedere nici o clipă pentru că nu ştii cum „ţuşti” sare una şi te înhaţă!

Ei, da! spectaculoasă este viaţa de biciclist.

Multă treabă am avut azi. M-a găsit hărnicia. Nu ştiu de ce mi-a răsărit în minte că o să vină iarna… şi nu mai pot să mă dau cu bicicleta… şi să profit acum cât se poate, să mă bucur cât mai mult de pedalat cu coama în vânt etc. Chiar, mi-a cam crescut chica, să trec şi pe la tuns! Dar mai întâi pe la Decathlon.

Fără ochelari de ciclism nici că mai pedalez. Ce cască, ce lumini!?! Glumesc. Întotdeauna am avut şi am aşa ceva pentru că îmi cunosc potenţialul. Nu e nevoie să plusez. E de-ajuns talentul nativ, nu trebuie ajutat nicicum. Şi mai sunt şi înţelept, pe deasupra.

Ochelari de ciclism, zic, pentru că săptămâna trecută nu-ş cum s-a făcut, dar după ceva ture (vreo 40km prin Bucureşti pe un vânt fierbinte şi destul de aprig) m-am pricopsit cu un ochi roşu şi semi-închis. Iritaţie de la praf, poate o conjunctivită… naiba ştie! Cert este că n-am scăpat de glumele deosebit de subtile ale rasaţilor intelectuali cu care m-am procopsit ca prieteni şi din “Băse” nu m-au scos. Deci, ochelari de ciclism, zic!

Pe drum spre Decathlon (Pallady) am început să simt ce înseamnă o zi cu 41 de grade la umbră şi probabil 82 la semafor printre maşini pe asfaltul în care ca pe “walk of fame” îmi las urmele cauciucurilor nu fără oarece mândrie. Hmm, cred că ar putea, totuşi, să fie pusă în discuţie – de nişte cârcotaşi, evident – treaba aia cu “înţelepciunea”. Acuma, asta e! Am pornit nu mă întorc din drum. Bine… de-ar fi fost nevoie să merg la ceva treburi/job-uri/întâlniri în condiţiile astea desigur că aş fi refuzat categoric… aceste condiţii de muncă periculoase şi inacceptabile.

La Decathlon, deh… mini-Disneyland… un stop foarte simpatic, un rucsac exact ce-mi trebuia mie şi tot nu găseam… hai, ş-un izotonic… uite, au şi cuie de 9 pentru pantofii de alergare. Să-mi iau şi o şa? Hmmm… uite că eu n-am şort din ăsta cu burete. O fi bun?

Ah, cât pe ce să uit de ochelari. Nu mă pricep deloc. Nu port ochelari de niciun fel, nici de vedere nici de soare aşa că… mă las pe mâna vânzătorului… şi după ce mă convinge aştept să plece, îi pun la loc pe ăia “optimi preţ/calitate” şi îi iau pe cei mai ieftini. Îmi trebuie doar să nu-mi mai intre praf în ochi. I-am explicat, dar a insistat cu tot felul de argumente. Părea pregătit, convingător şi competent. Şi? La ce i-a folosit?

Însă când a venit vorba de… fundul meu am devenit mult mai sensibil şi permeabil. Am zis să nu iau singur şa. Băiatul de le suport tehnic a vrut să vadă bicicleta ca să îmi poată da o părere. M-a impresionat. “E profi ăsta, o să fac ce zice el. Ălălalt nici n-a catadicsit să-mi vadă bicicleta!”

Nici dacă i-o aduceam pe Mona Lisa nu se entuziasma atât domnul de la suport tehnic. “Ce frumuseţe, totul original pe ea! Superbă, ceee linie! Nu se mai fac azi biciclete ca asta!” Mie îmi creştea inima şi am amânat discuţia despre şa până când şi-a adus aminte singur de asta. “Ce şa? Nu schimbaţi nimic pe ea! Rămâne aşa, e bătaie de joc să o cârpiţi!” Am înghiţit un pic în sec. La lovitura asta nu mă aşteptasem. Şi eu ce mai cumpăr pentru bicicleta mea?!

“Ar fi bine să-i faceţi o revizie. Când i-aţi făcut-o pe ultima.” Hop, ia uite acuma. Au şi astea ITP? Taxă de drum? Taxă ecologică? “Nu i-am făcut niciodată, o am de câteva luni…” Zis şi făcut.

Cât m-am mai plimbat pe la rafturile cu acadele – nu terminasem cu raionul de atletism – s-a ocupat domnul respectiv de verificări. Într-un sfert de oră era gata. Reglase lanţul şi schimbătoarele care nu erau în acelaşi plan cu nu-ş ce… Apoi îndreptase nişte rotiţe de ghidaj la spate. Mi-a arătat cum cade foaia mare pe pinionul mare şi că trage prea oblic. Aşa că nu e bine să merg cu combinaţia asta că uzez şi rotiţele şi lanţul. Habar n-aveam! Nu mergeam nicicând aşa, dar mi-a plăcut abordarea.

A reglat perfect şi frânele. Scârţâie acuma aia pe spate şi îngheaţă când o apăs. Trebuie să mă obişnuiesc să o acţionez mai cu milă. Mi-a centrat şi roata pe faţă. Am avut impulsul să-i spun că o centrasem şi eu acum câteva zile, dar m-am abţinut. Probabil din acest motiv… hmm… sau poate nu!

Ce mai! Mi-a dat şi un ulei cu care să o ung prin toate cele (mi-a arătat cum şi unde). Dar asta după ce o spăl cu jet puternic la spălătorie. Mi-a dat gratuit şi un semnal luminos nou pentru spate deoarece pe ăla al meu (montat de mine – ocazie cu care l-am şi rupt şi după asta l-am lipit cu “Picătura” – unii ar putea spune „în mod precar”), zic pe al meu l-a rupt el când umbla la frâna de pe spate. Asta e, dacă nu e atent!

Eh, când a venit vremea notei de plată m-am trezit un pic la realitate. Nu întrebasem nimic. Am uitat. Uitat în mod selectiv se cheamă. La ce să fi renunţat ca să scad din preţ? Imposibil de decis.

Însă cu toată trataţia regală, preţul a fost unul de mici pe marginea drumului. 63 de RON cu tot cu sticluţa de ulei (care e vreo 15 din câte am înţeles).

Aşa că am plecat mai departe fericit şi înnoit. Unde mergem? Cum unde? La tuns!

Planul era bun, un singur mic detaliu scăpase din managementul de proiect. Maioul. Mă rog, e un fel de-a spune. Dimineaţă era un obiect vestimentar. Acum era un fel de depozit de sare. Maiouri Slănic. Un fel de fund de lac sărat de unde apa a plecat să-şi găsească norocul în lume.

Cu oarece elan diminuat am intrat în Auchan (de unde trebuia să-mi iau sirop de cătină presat la rece fără niciun fel de alţi aditivi – singura mea preocupare “bio”) şi m-am îndreptat către frizerie, însă am constatat că locaţia respectivă este un fel de salon monden cu persoane (mult prea) elegante şi nu e frizeria de lângă Valea Cascadelor unde m-aş fi simţit mult mai în largul meu. Tocmai când mă pregăteam să simulez că am uitat ceva şi să mă întorc o domnişoară foarte amabilă m-a înhăţat. N-am mai scăpat.

Proaspăt mondenizat (a vrut să mă dea şi cu gel, dar am rezistat eroic – cică: “Încercaţi o dată!” “Ce vorbeşti, Franz?!”) am dat buzna pe la sirop şi diverse alte mărunţişuri. La casă mi-am dat seama că portbagajul meu curent nu se măsoară în sute de litri… deşi cu cerul de deasupra sa lucrurile sunt discutabile.

Aşa că încărcat ca o furnicuţă, proaspăt întors de la salină am trecut şi pe la poştă unde am băgat bicicleta în oficiu (“Cum să încui portbagajul, doamnă?!”) unde am fost acceptat precum copiii străzi iarna. Ştii că nu e bine, dar n-ai cum scoate un necăjit ca ăsta în stradă…

Cu treaba rezolvată şi vreo 30km în plus am plecat – în sfârşit – spre destinaţia finală. Pe Bulevardul Basarabia pe lângă stadion, pe pista dublă pe sub copaci… Boierie! Trai, nene!

Las pe mâna dreaptă vânzătorii de fructe, trec pe lângă spitalul… ăsta… pe lângă un spital şi fac dreapta să o iau pe străduţe (unde e mai fain decât pe Mihai Bravu). După sensul giratoriu, mai tot timpul pustiu, mă pregătesc să fac stânga pe sens unic şi mă trezesc cu un Fiat (care staţionase până atunci) pornind în trombă direct către mine. Omul optimizase traseu şi a luat-o “decât puţin” (am citat) pe contrasens ca să nu mai ocolească prin bulevard. Ocazie cu care consemnez primul salt pe două roţi…

Am sărit în dreapta în boschete şi am dat drumul bicicletei de sub mine. Ulterior m-am simţit vinovat că am dat dovadă de atât lipsă de solidaritate şi mi-a scăpat doar mie pielea.

Ea s-a proptit în aripa dreaptă de la Fiat (şi omul a tras de volan să mă evite) şi a provocat ceva impresii personale acolo. Eu m-am ridicat rapid din tufa salvatoare şi prima grijă a fost să văd dacă mi-a descentrat roata din faţă. Nu păţise nimic. Offf, bine că a scăpat! Acum… prioritatea nr. 2: ceva discuţii filozofice.

Omul se speriase şi era de bun simţ aşa că m-a lăsat cu buza umflată la înjurături şi mi-a tăiat elanul. Am tot dat să-l liniştesc, însă nu mi-a fost uşor. Omul se ţinea cu mâna de piept şi începuse să-mi fie frică aşa că am mai făcut conversaţie cu el până i-a trecut roşeaţa din obraji şi l-am văzut că s-a liniştit. L-am întrebat de vreo 5 ori dacă se simte bine şi dacă nu cumva îl doare în piept. A negat şi la un moment dat a început să intre la idei ce-l tot întreb de durerea în piept aşa că n-am mai insistat.

După ce ne-am despărţit (doar că n-am schimbat numerele de telefon “să ne mai vedem şi altădată”) m-am oprit pe marginea drumului şi am evaluat pagubele. Îmi pare rău că n-am pozat şi sacoşa în care s-a desfăcut casoleta cu măsline (da, aveau ulei în exces aşa cum îmi place mie să iau) şi că am fost iarăşi egoist şi am imortalizat numai trofeul de pe propria piele.

Primul. Primul de origine ciclistă, desigur. Ce, numai alţii să se fălească?!