Blocat de stratul de zapadă din parc am început să mă gândesc la soluţii alternative pentru alergările pe timp de iarnă. M-am gândit la Sala Polivalentă. Însă cred că pe jos pe teren nu se fac mai mult de 150m la o tură. Şi iar ajungem veveriţe. La Sala Palatului ar merge o alergare montană pe holuri, dar tot mic e circuitul.

Însă, montat fiind, am mers astăzi în Complexul Lia Manoliu… mai mult hotărât decât sigur! Am întrebat la poarta Arenei Naţionale. Gardianul a dat din umeri şi ca să nu plec cu mâna goală mi-a dat informaţii detaliate despre parcarea care se construieşte lângă stadion, clădirea federaţiei de fotbal, despre stadionul secundar de alături. “Da’ n-a dat aştia zăpada pe acolo!” În cele din urmă, văzând că n-are şanse să mă mai conversez cu el m-a îndrumat către Aleea Belvedere.

Când am intrat pe alee am avut un sentiment cât se poate de limpede că sunt filmat la camera ascunsă. Nu bătea vântul. Vuia. Da. Se auzea un muget grav şi înspăimântător. În jur totul era izbit şi răvăşit de un praf alb înţepător. Undeva în dreapta am zărit printre degetele mănuşii doi căţei care se uitau la mine calmi şi foarte atenţi. “Dacă a picat, al nostru e!”

După vreo 30 de metri a apărut din senin o vedenie. Era în echipament sportiv şi mi-am pus toate speranţele în această apariţie providenţială. “Aici nu sunt decât terenuri de tenis şi bazinul. Poate mai sus. Încercaţi la intrarea în Complexul Lia Manoliu”.

L-am binecuvântat în gând că m-a scăpat de valea morţii şi am pornit vesel spre complexul cu pricina. Hotel Sport pe stânga. Ceva federaţii pe dreapta. Medicină sportivă. Sala “Dumbrava Minunată” nicăieri! Ah, uite ceva în faţă. Eh, dacă aş avea vizibilitate mai mult de zece metri poate mi-al da seama dacă poate fi o sală cu pistă de atletism sau nu. “Nu, mamă, asta e sala de gimnastică.” Femeia de servici care fuma la intrare mă lămureşte că paradisul atletismului este la capătul aleii. Belvedere!

Am dat să renunţ, dar nu ştiu ce încăpăţânare masochistă m-a făcut să plec şi mai hotărât. Fără să fiu sigur de ce fac asta.

Vântul se mai potolise şi pe alee venea o doamnă durdulie, roşie în obraji, fără căciulă în cap, cu două plase enorme. Mi s-a făcut ruşine şi mi-am zis “fie ce-o fi!”

La capătul aleii am urlat prin geamul gheretei ca să pun întrebarea. Nu că aş fi fost nepoliticos, dar paznicul nu dădea niciun semn că ar avea de gând să deschidă vreun geamlâc sau uşa ca să îi povestesc eu… lui… că sunt… mare atlet… intrat în sevraj.

Mi-a facut semn cu mâna “încolo, încolo” şi într-adevăr imediat după ce am intrat pe Maior Coravu am văzut ceva ce semăna cu El Dorado. Ah, iar aici în bulevard puteam să şi parchez. La 30 de metri de sală. Interesant.

În sală era foială mare. Pista de circa 300m. Pe culoarul întâi rulau câteva fete care mărşăluiau. Pe culoarele doi şi trei făceau “bucăţi” alţi juniori. Alergau foarte frumos. Mai mare dragul să-i priveşti. În forţă, cu putere, vigoare, elasticitate şi eleganţă în acelaşi timp. Un spectacol.

Culoarul patru, şi ultimul, era ocupat de cei care se încălzeau (la gard). Nu prea mă vedeam prin peisajul ăsta, dar nici nu-mi venea să plec cu mâna goală. Devenind mai atent la peisaj am ochit un domn care alerga… pe culoarul zero. Era clar că nu vrea să încurce pe nimeni şi mi-a părut un soi de intrus. Aha! Deci se poate.

Ia să vedem cum stăm cu partea oficială. Să întreb dacă… se poate… cumva… face un abonament sau… ceva. Uşa pe care scria “Federaţia de Atletism – Secretariat” era încuiată. “Nu găsiţi pe nimeni la ora asta.” Ah, e doamna de la chioşc. “Săru’ mâna! Dar când găsesc?” “Poate mâine dimineaţă, da’ nu ştiu să vă spun la cât”. “Ştiţi, eu aş vrea să fac un abonament să mă lase să intru în sală să alerg. Cu cine să vorbesc?” Doamna s-a uitat la mine şi a început să intre la idei. “Nu ştiu… dacă dă voie la particulari. Trebuie să vorbiţi cu şeful bazei. El zice dacă primeşte şi privaţi”. De fapt, mi-am dat seama că nu ştia cum să se refere la mine. La ciudăţenia asta. Nu era în schema postului. Nu figura în proceduri.

“Şi pe şeful bazei cum îl găsesc, am revenit eu uşor intimidat de constatările interioare?” “Asta nu ştiu să vă mai zic că nu vine aşaaa… zi de zi.”

În concluzie, mi-am făcut dambalua. Eu am încercat. Nu mi se poate reproşa nimic! Şi parcă nici nu mai e aşa de multă gheaţă prin IOR…

Nu ştiu cum se face, dar observ că relatările de la Gerar aparţin cu precădere oiţelor… de culoare. (Mă rog, în State probabil ar trebui să formulez “oiţelor afro-americane”. Pe plaiuri mioritice oiţa e, încă, laie sau bălaie nu indo-europeană sau geto-dacă.) Eh, oricum aş formula constatarea este un argument în plus pentru cei care susţin că arta se naşte din suferinţă.

Nu fac excepţie de la regula nescrisă a mioriţei cronicar.

Dar n-a fost aşa de la început… Mai ales că am fost primul dintre primii. Da. Totul a început cu zile bune în urmă. La alergarea de recunoaştere. Prim contact cu bestia. Am aşteptat cu nerăbdare explorarea. M-a culcat devreme (o noţiune relativă pentru o pasăre de noapte ca mine), m-am trezit cu emoţii şi nerăbdare. Am mai spus, nu? Am ajuns la locul faptei, la “barieră” mult mai devreme. Desigur, cine să mai fi ajuns aşa cu noaptea în cap? Oricât mi-a făcut de lucru admirând peisajul şi alergând uşor “de încălzire” după ce a trecut primul sfert de oră şi tot singur rămăsesem la punctul de întâlnire entuziasmul meu a început să se erodeze. “Eh, treaba lor! Ei pierd, mă îmbărbătam singur!” După jumătate de oră m-am declarat erou-martir al alergărilor de recunoaştere şi am pornit singur pe traseu.

Frumos, chiar elegant, cu câteva coturi bine meşteşugite de proiectant… panta, mda, asta probabil or s-o scoată din traseul final. Normal! Coborârea ar putea s-o lase. De la veteranii din Tineretului am aflat că o pantă similară (de la Polivalentă până în bulevard) alergată la vale se cheamă “Marijuana”. Lasă să avem şi noi la Gerar o marijuana noastră neaoşă. Poate să-i zică şi “Cânepa”. Nu mă deranjează.

Ia uite, la Energetică au ditai transformatorul în curte. Şi stâlpi de înaltă tensiune. Fac treabă oamenii, învaţă meserie. S-or urca sus pe stâlpi studenţii? Dar studentele? Asistenţii? Profesorii nu, în mod sigur. Hâmm… ia uite la Electrotehnică (parcă asta e, nu?) au panouri solare care… alimentează ceva… o barieră? care nu funcţionează momentan, dar, foarte bine, fac oamenii lucruri concrete, nu ca pe vremuri. Automatizările au în faţa intrării un ceas electronic cu design minimalist. Făcut de studenţi, sunt sigur. 14:01. Păi, nici 11 nu e. Alerg doar de jumătate de oră pe traseu. Eh, ştiu eu cum e. Au uitat să-l mai potrivească. Aşa e pe la noi… se lansează câte un proiect cu atâta elan şi energie de zici că va revoluţiona domeniul, dacă nu civilizaţia în ansamblul ei. Iar peste trei ani, site-ul e neactualizat de doi. Deşi lucrurile în principiu (mai) merg.

Interesante şi cele două linii drepte. Să-mi aduc aminte să păstrez ceva energie la Gerar pentru finiş. Ies pozele mai bine.

Ia uite, iar ceasul. Cum 14:01? Păi, chiar dacă nu era potrivit trebuia să avanseze ceva, nu? Ceas electronic să stea n-am mai văzut. Doar dacă… doar dacăă… asta n-o fi data. DATA! E 14 azi. Nu 21. Haaaa! Alergarea de grup e sâmbăta viitoare. Măi, da’ nerăbdător mai sunt. S-a mai zis, nu?

Însă, aşa cum spuneam, am fost primul pe traseu la Gerar anul ăsta…

Cam atât cu supremaţia mea, până când a început cursa. Ştiam ce am de făcut. Am văzut la alţii. Şi eu o să fac la fel. Lasă corpul, lasă poziţia, lasă cronometrul. Bucură-te de alergare! Chicoteşte zglobiu în stânga şi în dreapta. Mâinile sus la poze. V-uri, sărituri, zâmbete până la urechi. Ia, uite şi câţiva copii pe derdeluş. Hai să ne facem cu mâna. Hu-iuuu-iuuu! Hai să strigăm unii la alţii. Iar dacă îţi iese un Husky în cale urlă împreună cu el. E musai. Cred că l-a văzut toată lumea, nu? Era simpatic foc, dar urla concentrat şi absorbit. “Hauuuu…uuuoleoooo ce zăpadă prăpădesc ăştia! Urcaţi-vă fraţilor într-o sanie şi vă trag euuuuuoooohauuuu câte ture doriţi la Gerar Canin!”

Şi trec trei ture.

Timpul cu un minut jumătate mai bun decât necesarul pentru a sparge acea barieră… Mach 1 a mioriţei negre: cele două ore la semi. Pauză de alimentare. Blana mea e încă gri deschis.

Tura patru a venit cu nota de plată. Glasul furnicii mele interioare se auzea din ce în ce mai răspicat. “Astă vară, ce-ai făcut? La primele ture îmi săreai în sus ca greieraşul, iar acu’? “Cri-cri-cri, oiţă gri.”

La tura cinci nu mai era nici o îndoială. Din orice unghi, oricum ar fi picat lumina, naturală, artificială, fluorescentă… blana era neagră ca smoala. Mai am puterea să observ că biserica din campus este arhiplină. E sigur examen, mai mult gândesc cu voce tare. Partenerii mei, zglobii şi plini de vervă se opresc din conversaţia sprinţară (puteau să-şi fi luat la ei şi un şah) şi mă lămuresc că este biserica Sfântul Cinci.

Ultima tură. Glucoză… poate o minune. Injecţii nu aveţi? Intravenoase? Pe urcarea în pantă realizez lacunele filologice ale limbii române. Agonie? Agonizant? Puţin spus. Superlativ nu aveţi? Alte grade peste superlativ ca să reflecte realitatea? Încurajările contează acum. Nu mai sunt prilej de replici sprinţare. Mă înduioşează voluntarii care au stat atâtea ore în ger, îmi aduc aminte şi de organizatorii pe care i-am văzut pe traseu cu diverse treburi şi care şi-au sacrificat o alergare ca să iasă treaba bine. Şi a ieşit. Din acest punct de vedere…

Cât despre mine îmi iau ultima doză de marijuana. Iubesc panta asta. Întorc privirea spre derdeluşul din dreapta placid şi fără reacţie. Câteva coturi şi gata, mă încurajează partenerii care doar că nu aleargă în jurul meu de plictiseală.

Ultima oară pe lângă Sfântul Cinci. La sosire prieteni dragi care au stat ore întregi în ger să mă încurajeze, anunţuri la staţia de amplificare, entuziasm, felicitări… mult… mult prea mult pentru a avea energia să mai pot interacţiona. Ah, domnişoara care umblă la pantofii mei trebuie să recupereze cipul. “Scuze, staţi să mă opresc! Nu mi-am dat seama.”

Şi pentru că martorii oculari ar putea considera (în mod total nepotrivit) înflorituri unele “aspecte” iar eu resping cu tărie aceasta… nu pot încheia decât cu o vorbă care a vegheat şi va veghea nopţile petrecute alături de prieteni cu izotonice de toate gradele: “Niciodată să nu strici o poveste de dragul adevărului!” În astfel de situaţii, desigur.

Adevărul cel nemilos şi frust este acesta.