Prima alergare cu adidaşii mei cei noi. Culmea: adidaşi Adidas! Adidas Climacool dacă e să ne luăm după cum le scrie lor în buletin cu nume şi prenume.

Prima impresie? Excepţionali! Dacă în ultima vreme n-ar fi existat suspiciunea că întreţin o relaţie uneori îngrijorător de tandră cu pantofii mei de alergare aş fi folosit expresii precum “jumătatea mea”, “luna de miere”, “pasiune şi voluptate”, dar deja divagăm.

Lăsând deoparte noul amantlâc o să amintesc cu condescendenţă despre bătrâna pereche de Asics cu care m-am plimbat ţanţoş prin parcuri, am tropăit voios pe la diverse sindrofii atletice şi care mi-au fost sprijin în tumultuoasele bătălii adesea personale şi interioare. Bătrâna doamnă a răbdat cuminte o relaţie nu tocmai romantică, ci mai degrabă cu năbădăi şi perversiuni pe cărări desfundate, zăpezi de toate vârstele, gheţuri înşelătoare precum şi arşiţă de miez de zi în miez de vară. Sado-maso ar descrie mai bine fenomenul. Vorba aia “de-ar avea gură să povestească”…

După un an de jug (hm… riscantă metaforă) şi circa 2000 de kilometri bătrâna doamnă Asics e cam ruptă de şale cu pielea exfoliată, ba chiar ruptă, atât pe interior cât şi pe exterior. Însă, se vede lesne că şireturile au rămas încă gustoase (vezi foto).

Gură n-are ca să povestească, dar talpă are. Şi ne povesteşte… iată, călcâiul este neatins. Are chiar şi rama (linia) iniţială intactă. Aha, deci gazelu calcă pe pingea. Bun aşa. Iar pe lateral e uzată partea dinspre exterior. Aha, gazel subpronator! Nu “pronaţie” nu înseamnă patriotism şi nici subpronator nu se traduce prin subpatriot. Mai degrabă excentric. Aterizare pe pingea, pe exteriorul pantofului nu pe centrul său.

Aşa şi?

Păi, dacă mă iei aşa întreb şi eu: tu când ieşi vara la plimbare iei după tine o plapumă? Cum de ce? Ca să te protejeze! Zici că nu ţi-e frig? Ah… şi atunci tu pe mine de ce mă pui să car jumătate de pantof degeaba? Ca să mă protejeze? Da’ nici mie nu mi-e frig la călcâi.

Şi uite-aşa bătrâna doamnă cu o matură şi ultimă înţelepciune m-a sfătuit să uit de Nimbus, Cumulus şi alte astfel de covoraşe magice care asigură tinereţe fără bătrâneţe, alergare fără accidentare şi, desigur, imponderabilitate. De la bun început nu mi-au plăcut “greii” pentru că taxa de protecţie mi s-a părut una cel puţin contradictorie: imponderabilitate prin greutate. Din acest motiv prima mea doamnă s-a chemat pe numele ei de fată “DS Trainer” – adică una dintre cele mai uşuratice din familie – mie întotdeauna aşa… dar iarăşi divagăm.

Apoi… treptat… am descoperit că procesul se poate optimiza. Până la extrem. Da, chiar extrem. E vreunul care n-a auzit de nude running? Păstrând discuţia într-un cadrul decent şi academic aş opera o distincţie necesară: minimalism extrem (doar ce l-am pomenit), minimalism pur adică tot felul de săndăluţe şi minimalism moderat. Eu, în mod cert, încadrându-mă în categoria moderaţilor – sper că nimeni nu se îndoieşte de asta.

Nu de alta dar le-am încercat pe toate… şi mă refer aici la săndăluţe nu la categoriile de mai sus. În Vibram nu pot alerga. După 500m mă dor tălpile. În Puma Faas (pantofi extrem de uşori) nu pot alerga mai mult de o tură de parc (3km) fără a constata aceeaşi durere a tălpilor. De aici minimalismul meu moderat.

Şi uite aşa am ajuns la cei şapte magnifici. În plină acţiune de documentare am trecut, hai să admitem, întâmplător… sau mai degrabă fără mari aşteptări pe la magazinele din cealaltă parte a Auchan-ului – the dark side of the moon (Complexul Comercial Iris?) – unde nu călcasem niciodată. Şi… prin vitrină, într-o străfulgerare, într-un moment de maximă intensitate existenţială, o scintilaţie, o clarviziune, o… mă rog… ce mai!… mi-am zărit jumătatea.

Desigur, pentru a bloca orice speculaţie răutăcioasă am probat (formal?) toate modelele. Adipure, Gazelle etc. Însă prima iubire… Climacool se cheamă şi nu se uită niciodată.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de formele voluptoase. E doar sexy, nu e plinuţă. Talpa nu este groasă, zona colorată este un suport ce se ridică pe lateral şi prinde piciorul ca într-un mic cofraj. “Mă-nvăluie iubito cu talpa ta unduitoare…”, nu mai ştiu, nu era o poezie care începea aşa? Mă rog, în rest corpul este mătăsos şi se mulează fără nicio presiune pe picior (hai să nu mai zic încă o dată “tandreţe”). Eram sigur că nu voi suferi la primul (iertată fie-mi vorba) contact. Intens şi prelungit. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă alergătorii ar avea maximele şi aforismele lor sunt sigur că unul dintre ele ar fi: “Băşică fără presiune nu poate exista şi nici presiune fără băşică.”

Maleabilă, flexibilă (contorsionistă aş putea spune), suplă ca un fotomodel (bătrâna doamnă e pe drept invidioasă) Clima îmi face cu ochiul pentru mâine. “Un Gerar?” Eu mă uit la rochiţa ei de vară şi mă întreb retoric de unde i-o veni numele. Oare de la materialul foarte aerisit (cu găurele)?

Dar… vorba aia “dacă ei se iubesc ce mai contează anotimpul, mamă?”

P.S. Şedinţa foto a fost organizată în grabă şi în mare secret, însă aşa cum se vede am fost prins în fapt. Astfel de oportunităţi nu se ratează.

Astăzi nu alerg. Şi ieri am făcut pauză. Aşa este cuminte să procedezi înaintea unei curse. Mâine fac o alergare uşoară şi sâmbătă ne luăm la trântă. Eu cu mine, desigur?!

Cursa o să fie în parc, în IOR. Startul se dă din dreptul bisericii de lemn. Nici dacă era în holul blocului nu era mai bine. Ba era mai rău că n-aveam unde să fac încălzirea. Ca să nu mai vorbesc de aglomeraţie. Aşa… este cum nu se poate mai bine. Iar ora 10:00 a fost stabilită de organizatori, ce vă uitaţi la mine?

Vineri deja. Astăzi lăsăm berea deoparte. Ieri… dar nu era chiar aşa critică treaba, se recomandă o zi de pauză, nu? Ia uite ce îmbietor este izotonicul. N-ai cum să-l confunzi cu recipientul pentru analize. Are o culoare naturală şi un buchet… şi un buchet.

E zece seara, aoleu! Repede la culcare. Cu vreo patru, chiar cinci ore mai devreme decât de obicei, dar am eu impresia că mi s-a făcut somn… Ce înseamnă conştiinţa şi responsabilitatea, domnule!

Hop, a venit şi Sisi! Nu, nu amanta, deşi unele guri rele ar putea spune că e chiar mai mult decât atât. Sisi Bengalore. Un leopard argintiu cu pete brune încătuşat într-un trup de pisicuţă de două luni. În seara asta a ucis cu bestialitate o bucată de paste (carboloading, deh!), apoi a sugrumat un urs cu dibăcie şi rostogoliri complexe peste cap, după care şi-a cărat trofeele prin casă triumfătoare: un peşte (de pluş şi ăsta, desigur), o minge, o bucată de pungă, o cutie de medicamente, un papuc pe care i l-am cedat (tot nu aveam încotro), un… mă rog, mai simplu ar fi să încerc o enumerare prin negare. Televizorul nu l-a luat.

Dacă ar exista gps-uri pentru pisici tare aş fi curios să văd cu cât e mai lung traseul ei dintr-o zi obişnuită de antrenament faţă de al meu pentru că eu alerg doar 7-8km în medie. Ca o scurtă, dar elocventă exemplificare, îmi aduc aminte ce-a făcut acum o lună, adică în prima ei zi în teritoriu. Cu greu, chinuri şi ajutor a reuşit să se urce pe canapea. Bun… şi acum? Acum ne dăm jos, ce nu-i clar! Numai că e foarte sus. Şi mişcând din fund în stânga şi în dreapta şi-a luat elan de vreo 20 de ori, a numărat “pe locuri, fiţi gata” de încă atâtea şi… în final a coborât cumva cu fundul înainte, într-un fel de “se poate şi aşa”.

Asta până la a noua sau a zecea tentativă. Când a reuşit să sară direct jos. Cu faţa. A tras trei ture de pistă de bucurie. Trecuseră vreo trei minute de la prima încercare. Bun… mai sărim de vreo 40 de ori… şi ce mai facem?! Sărim cât mai departe posibil. Aşa, gata! Concurs!

Ei, treaba mergea bine însă la un moment dat şi-a dat seama Sisi că se poate sări cu elan. Din fugă. Absolut! Asta era! Însă tot la fel de repede a constat că există o limitare tehnologică. Nu este loc suficient pentru elan. Canapeaua este lungă, e drept, dar n-ai cum să sari cu elan pe lungime pentru că în fiecare capăt este câte un parapet înalt. Iar pe lăţime n-ai cum să-ţi iei un elan decent. Dilemă.

Aşa, şi?! Care-i problema? Aţi văzut la fotbal cum îşi iau elan atacanţii alergând pe latul stadionului paralel cu linia fundaşilor ca să nu intre în offside? Eh, au văzut şi alţii asta. În momentul în care pleacă pasa atacantul schimbă brusc direcţia şi se îndreaptă frontal către poartă cu elanul gata făcut.

Elan pe lungul canapelei, întoarcere la 90 de grade şi saaalt! Altă treabă, domnule! Numai că perfecţiunea este departe. Cel mai bine sari cu labele din faţă în “V” larg desfăcute. Ştiu, ştiu, nu e mare lucru, dar cu planarea respectivă tot mai ciupeşti un centimetru, doi. Şi contează!

Asta făcea Sisi. În prima zi.

Azi a alergat destul. O să adoarmă, uite-o că toarce în capul meu. În capul meu, adică în culcuşul format de ureche, umăr şi mâna ţinută deasupra. Cred că îi bate un rulment sau o fi alta rezonanţa când stă cu botul băgat pe jumătate în ureche. Posibil. Investigăm mâine. Acum dormim.

Dormim după episodul de lins, desigur. Nu, nu mă gâdil în urechi. Norocul meu. De fapt, degeaba zic eu „episod de lins”. Este de supt, mai exact. De lins şi supt. Ca şi când pielea mea ar fi o imensă şi gigantică tetină cu cel mai bun lapte din lume care… trebuie extras… cu greu că aşa se dobândeşte orice lucru bun, de aia şi tragem atât de tare şi de zgomotos de ea. De piele.

Cald. Tare cald. Vremea frumoasă pe de-o parte… alegeri, deci calorifere duduind pe de alta. Şi pe încă o parte, un mic calorifer cu rulmenţii defecţi. Cald, zic.

De regulă tetina stă cuminte, nu protestează şi nu pleacă nicăieri. Aşteaptă cuminte ritualul. Ritual care include şi un hair makeup… cum s-o chema… gratuit. După ce terminăm de lins şi supt alternativ derma, trecem la podoaba capilară. Fir cu fir, şuviţă cu şuviţă. Ce-a mai rămas. Rezultatul se vede dimineaţa la oglindă. Imaginile au copyright aşa că nu pot fi publicate fără acordul stilistei.

De data asta, însă, tetina a intrat în panică. Se pare că are o sensibilitate la mărul lui Adam. Nu rezistă mai mult de 30 de minute. E calculată greşit grosimea pielii acolo. Aşa că trebuie să apelez la măsuri drastice. Însă în sutimea de secundă în care s-a format acest gând în mintea mea Sisi sărise (cu elan pe ureche cu picioarele din spate, aţi ghicit) şi era la o distanţă mai mult decât confortabilă. Scoate-o din cameră dacă poţi!

Repercursiunile n-au întârziat. Tradiţionalele atacuri la picioare, degete, talpă, gleznă… fără preferinţe. Chiar şi o pulpă. Prea era apetisantă, sigur, am înţeles.

Nu-i nimic, lasă că o rezolvăm noi! Şi îmi fac un fel de cazemată improvizată. Cu faţa spre perete trag plapuma sub mine şi mă acopăr şi peste cap. Picioarele ghemuite cu plapuma sub ele, la fel.

Treaba merge bine, dar am apucat să spun cât e de cald nu? Fără să locuieşti într-un cocon. Nu-i nimic, ce, vara nu sunt tot 40 de grade?

Hop! Dar asta ce e? O breşă de securitate!?! Spatele! Cine asigură spatele? Păi, nimeni că n-am avut cum să am perete şi acolo şi nici cum să mă răsucesc peste plapumă în două direcţii deodată!

Până să mai analizăm erorile procedurale virusul a pătruns, rezolvă acum situaţia! S-a strecurat până la zona sensibilă a sistemului. Cea mai sensibilă. Sau mai exact fix în spatele ei, iar acum încearcă să… iertată fie-mi vorba… să o penetreze. Sar ca ars să-mi apăr demnitatea, iar momentul de confuzie generat îi asigură iarăşi o retragere intempestivă şi cât se poate de sigură.

Peste noapte nimic deosebit. Atacuri din flancuri, atacuri frontale, atacuri prin ţopăire, gherilă, subminarea moralului… chestii uzuale.

Dimineaţa la ora 7 m-am trezit… adică m-am ridicat din pat. Asta pentru că nu mai găseam sensul de a adăuga câteva minute unui somn de maxim două ore legate sau, hai să zic, vreo cinci în total. Ce bine că am timp berechet de pregătit echipamentul, e suficient timp până la cursă pentru un mic dejun. Chiar şi pentru o cină romantică. Numai lucruri bune.

Cursa frumoasă, timpul splendid. Timpul de afară. Mai e şi altul?

La ora 12 eram înapoi acasă. Trist şi îngrijorat că m-am plafonat şi timpul meu a fost acelaşi cu cel de acum două luni m-am descălţat îngândurat şi am intrat în dormitor. Sisi dormea tolănită pe diagonala pernei mele. Era frântă! M-am apropiat de ea tiptil şi am rămas uimit cât de silenţios respiră. Apoi m-am aplecat şi am muşcat-o încet de ureche. Suntem chit.

Video: Sundance

Foto: Facebook

Nu ratez nicio alergare în Braşov. Nu pot face asta! Acolo sunt prietenii mei de-o viaţă. Până deunăzi ne vedeam rar şi se strângeau volume, tomuri şi ceasloave de întâmplări şi poveşti nedepănate. În rarele noastre întâlniri nu reuşeam defel să le dovedim oricât ne străduiam. Până în zori, desigur!

Acum suntem, cât de cât, la zi. Nu poţi fi niciodată la zi, ce vorbă-i aia!? Detaliile şi rafinamentele stilistice, precum şi exegezele pertinente sunt întotdeauna mai elevate şi la ele acasă pe măsură ce se înaintează în adâncul nopţii. Cu suport. Iar dimineţile, întotdeauna perfide, inopinate şi inoportune, lasă ceasloavele întotdeauna deschise la jumătate. Însă… uite că nu despre asta vroiam să povestesc.

Am fost la cros, zic! La crosul organizat pe traseu pe care au manifestat muncitorii Uzinei de Autocamioane în 15 noiembrie 1987. Da, a trecut un sfert de secol.

Cu trei zile înainte am intrat în silencio talpa. Pauză. Şi de alergare şi de… hidratare. Mă aşteptau două curse grele şi n-aveam de gând să mă fac de râs.

Vineri după-amiază am plecat spre Braşov. Cu emoţii, o intuiţie care nu mă caracterizează şi noroc cât carul am dibuit ieşirea pe autostrada de Ploieşti. O mare victorie în perpetua cursă de orientare turistică pe care o reprezintă şoselele noastre. O fi vreun scop ascuns al administraţiei drumurilor, mai ştii? Dar măcar să dea o diplomă de finisher celor care din Titan, să zicem, reuşesc să ajungă pe autostradă fără să treacă prin Otopeni şi nici prin Urziceni. Da, nici eu nu credeam că este posibil.

Seara mi-a petrecut-o stoic, nemuritor şi rece, în oprobriul unanim. Ursuleţii îmi dădeau cu tifla şi mă îmbiau jucăuşi să ne luăm la trântă. Fără succes! A fost o mare victorie a sportului, vă asigur.

A doua zi, startul era programat la ora 11:30. Nici dacă mă puneau pe mine să stabilesc ora nu ieşea mai bine. N-aş fi avut tupeul ăsta, recunosc. Aşa, dacă organizatorii au stabilit astfel, cine sunt eu să fac scandal?! Nu e frumos să critici, aşa am tot auzit că se spune. Relaxat mi-am frecat palmele şi m-am culcat bucuros şi neprihănit.

Dimineaţă, după ritualul împerecherii cu echipamentul (“să iau şi asta, să las asta?”) m-am informat în mod redundant, din surse diferite, cu privire la traseul prin oraş până la punctul de start. “La ora asta, sâmbătă… maxim 20 de minute, hai 30!” Eh, ia să plec eu cu trei sferturi de oră mai devreme să nu piardă sportul românesc o mare performanţă. Însă socoteala de acasă şi cea de pe stradă… Pe acolo pe unde ar fi trebuit să intre cu maşina şoferiţa, fotograf oficial al atletului şi consoartă, zic, pe acolo nu era voie. Nici pe dincolo! E o cursă de alergare ni s-a explicat. Merci, eşti drăguţ, fi-v-ar cursa că întârzii la start!

Şi uite-aşa ne-am trezit pe nişte alei obscure printre blocuri, bară-n-bară cu jumătate din traficul braşovean de la acea oră. Tot ce puteam face era să admir relaxat peisajul. Privind la ceas din 30 în 30 de secunde.

Relaxare-relaxare, dar până când?!? Aşa că am coborât graţios şi emoţionat din maşină, în colanţii trei-sferturi, cu numărul de concurs galeş agăţat pe tricou. Ocazie cu care am exersat un nou stil de alergare, încovoiat de spate, cu umerii aplecaţi mult în faţă şi strânşi, cu braţele suprapuse acoperind pieptul. De ce? Eh… aşa mi-a venit mie atunci să experimentez ceva nou, na!

Şi iată cum un start de ora 11:30 poate fi totuşi ratat. Nu-i de colo. Să văd eu cine mai are în palmares aşa ceva. În spatele meu fotograful abandonase maşina – într-o parcare (sper!) – şi ţinea aproape. Bine, eu nu vreau să-mi irosesc forţele, clar!… dar uite că am făcut deja vreo 2km. Bine că se vede locul de start că mai sunt doar cinci minute. Perfect! O să ajung la fix. Dar ce e asta? Ce-i cu luptele astea… intestine? No, no, că nu-i figură de stil. Ad litteram. Nici nu vreau să ştiu! Nu mă interesează! Nu vreau să ştiu unde sunt toaletele, nu ştiu ce e aia, nu vreau să aflu dacă sunt sau nu prin zonă, dacă s-au inventat sau nu! Case closed.

Am intrat în mulţime am auzit indicaţiile că va urma să pocnească un pistol, a urmat un “pe locuri, fiţi gata” şi… tuleo după cei din faţă. Pistolul ori fusese folosit în alte scopuri şi încă mai avea amortizorul montat ori n-o fi fost cu noroc. Posteritatea va afla, cu siguranţă.

Cât despre mine, iată-mă cum tropăi voios pe bulevard plăcut impresionat de armistiţiul intern. Însă atunci când McDonalds se arată pe mâna dreaptă în toată splendoarea lui, ca la un semn cad toate tratatele, convenţiile şi steagurile albe şi simt brusc o transpiraţie rece în jurul tâmplelor. Am timp de un pit stop? Într-o cursă de 5km? Glumeşti?!? “Piu-piu, 4:06 pe primul kilometru şefu’, ciripeşte distrat garminul.” Nu pot. Nu pot să mă opresc… fie ce-o fi! Eh, ce-o fi?!

“De unde eşti?” Mă uit în dreapta mea şi îmi dau seama că domnul care a venit din spate prin stânga mi se adresează. “Din… Bucureşti.” Adică din Constanţa, dar de când am plecat… şi m-am stabilit… mi-a venit în gând să completez, dar nu ştiu de ce mi s-a părut că n-ar fi momentul să-mi dictez memoriile.

“Şi ce vârstă ai?” I-am spus politicos şi m-am ales cu un compliment. Eh, vezi că a meritat. “Şi ai fost în Piatra Craiului?” “N-am fost. Am fost la cele două semi din primăvară. Ăla cu noroiul mi-a plăcut cel mai mult, am răspuns eu vizibil dator”.

Conversaţia se înviora sprinţară când garminul a piuit iar a 4:06.

“Respiră, respiră adânc! Scoate tot bioxidul de carbon din plămâni pentru că altfel nu poate intra oxigenul, mă îndruma interlocutorul.” Şi, zis şi făcut a început să facă exerciţii de respiraţie profundă în scop demonstrativ. “Dumneavoastră câţi ani aveţi, am îndrăznit şi eu timid?” “63, a venit prompt răspunsul.” Mă pregăteam de un compliment formal, însă privirea de pe chipul meu cred că a fost concludentă şi n-am mai apucat să mai îngaim nimic.

“Lasă-i pe ăştia mici că se taie repede, m-a încurajat interlocutorul!” Păi mie îmi spui! Iar al treilea semnal de garmin n-a întârziat să-mi dea dreptate. Aşa că i-am făcut semn ca să “dă-i, dă-i!” şi nici că a ezitat vreun pic. S-a depărtat treptat şi constant şi s-a pierdut în curând printre siluetele pe care le depăşea ca pe jaloane.

Singur din nou, m-am trezit iar în toiul negocierilor. Solii, ameninţări, chiar focuri de avertisment… toate ignorate suveran în faţa unei ameninţări şi mai mari. 25, poate 27, chiar 30, dacă nu vreo 35-40, aproape 50 de tentative de “o lăsăm şi noi mai uşor, sefu’?” “Auzi, zic, ne mai tragem un pic sufletul? După colţul ăla, gata, ok?!” “Ai deja un timp foarte bun pentru tine la testul Cooper! Ce mai vrei, frate?!”

Când cu una când cu alta, uite că a trecut timpul şi avem contact vizual cu linia de finish. Sprint simbolic şi gata! De una din ameninţări am scăpat.

Vremea e splendidă. Sigur că mă urc pe scenă să fac poze. Mă trec pe foaia cu “sosiri” la grupa mea de vârstă. Locul şase până la momentul respectiv. “Bine pentru tine, ce să ne mai… aia pe noi, şefu’?!” Au şi ei piticii dreptate, reflectez înţelept. Însă… de ce-i e frică omului nu scapă. Asta zice o vorbă din bătrâni, da’… uite că eu am scăpat! Nici înţelepciunea populară nu mai e ce a fost.

Foto: EP

Even if this was the First Beermile Race in Romania we took things very strictly and seriously… as it should. The race description, supporting materials, logistic issues and results are approached in the followings.

Supporting Materials

Supporting materials and documents related to this race can be checked here:

• Newsletter
• Official Track
• Romanian Beermile Anthem
• Diploma
• Official T-Shirt
• Trophee

Some of the proposals for the competition logo were:

• We can drink not just run!
• Don’t drink and drive, drink and run!
• Let’s put Romania on the map!

Regulations

The race regulations were strictly applied. Though, we encountered some problems because of metric/imperial measuring systems differences…

Kingston Rules clearly specifies the use of 355ml (12 oz) bottles. Unfortunately such recipients can not be found in Central/Eastern Europe which uses extensively the metric system. Beers are bottled here in 330ml recipients. Yes, even american beer delivered here comes in 330ml bottles! That makes a significant 100ml for the total difference of liquid (4x25ml). Being logistically difficult to supplement with 25ml each shot, different compensation solutions were proposed. Some were more accurate others far from it.

Finally the compensation was decided to be a supplemental 5 seconds (average time needed for 100ml), converted into an estimated 20m of track. Many voices considered one can not compensate beer with distance and everybody agreed with this, but we had to choose for the best of our options. Having a supplemental of 100ml of beer raised a lot of logistical problems. Supplement each shot with 25ml but how to keep this quantity of beer unopened until entering into the transit area as stated by Kingston Rules? How to make accurate measures? Having the whole quantity at once raised the other issue of timing: when? Which lap? All at once? In the beginning, at the end lap? And once again, how to keep it unopened until entering into the transition area? As so on…

Also, with this we kindly request advice from Beermile Officials for next events in order to have an officially approved race in Romania. Please offer your advice! How can we extend Kingston Rules to make it work under such 330ml conditions?

To simplify all this we decided not to get stuck with it and to extend the track with some reasonable proportion. So, the race track was decided to be 1630m long as shown.

Some other amendment was imposed by the girls that argued to the use of alcohol. So, two categories were accepted – only temporarily to promote this competition locally. ELITE category with 4x330ml, 5% beer and HOBBY category with 4x330ml beer (non-alcoholic accepted). Yes, many voices argued this is against Beermile spirit but our pleasant surprise was that all competitors registered for ELITE, girls included.

Problems

Unfortunately, because of the tremendous tension of this historical moment all runners took a shortcut alley and not on the official track which was on the second turn on the left, not the first one after the start point. That led to a shorter lap of approximately 320m (instead of 400m), as shown.

Results

Because of this the timing results also posted on the Beermile site can be nice looking, but obviously these can not be official Beermile results.  The experience of this first edition will be our support for official results next time.

Because there will be a next time!

Note: The only water bottle available remained unopened.

Ultimul long-run înainte de MIB. Cred. Că mie toată lumea îmi spune că aș fi băiat bun, dar anturajul mă strică. Dacă oi mai merge prin Tineretului nu garantez nimic.

Planificasem să alerg mai mult. Până pe la km 12 mă simțeam de parcă aș fi putut alerga o eternitate însă așa cum grecii considerau “infinit” tot ceea ce era peste 10.000 eternitatea mea a venit pe la 15 când am început să simt oboseala și a trebuit să forțez ca să mențin ritmul. Așa că – în mod atipic – am fost cuminte și am făcut așa cum recomandă specialiştii (să nu te rupi înainte de o cursă).

În IOR vremea a fost splendidă. Făcută pe comandă pentru alergat. Parcul înțesat de lume, desigur. În zona cu tarabe se buluceau bicicliști (jumătate din ei claxonau ca să… se dea toți la o parte să poată rula ei pe velodrom). Pietonii admirau gama largă de produse (gogoși, hamsie și… parcă mai era ceva în afară de “accesorii”). Cărucioare, patinatori, tricicliști… ah, și alergători destul de mulți.

La un moment dat, sub privirile amuzate ale părinților doi copilași care se jucau cu bastoane de polițiști le-au pus în fața mea să mă operască. Ei se jucau și râdeau cu gura până la urechi însă eu vizibil surprins de viteza de execuție n-am avut altă șansă decât să sar peste bastoane ca la garduri. Părinții (cred) erau în delir…

La tura următoare am fost mai precaut pentru că mă așteptam la un baraj de triciclete, însă se vede că între timp primiseră o misiune (assignment) mai complicată de lăptic și nani.

Altfel… parcul animat, colorat, vesel și simpatic. O mămică ce împingea la cărucior pe patine a fost preferata mea. Fetița pasager se ținea de bara de protecție din fața ei și striga cu ochii cât cepele: “Mai lepede, mami, mai lepede!”

Învăţăturile lui Sundance Kid către fiul său săritor în lungime

Cu trei luni în urmă am descoperit, foarte uimit dealtfel, că există şi campionate pentru atleţi veterani. Adică, „masters” cum li se spune mai elegant. Campionate municipale, naţionale, balcanice… de care vrei. Am salivat pe loc şi m-am decis să mă pregătesc şi să particip la câteva dintre probele pe care… „fiind băiet, stadioane cutreieram”.

În primul rând mi-a plăcut ideea de a relua toată acea pregătire specifică. Lucrezi mobilitate, flexibilitate, explozie, forţă, anduranţă, tehnică specifică fiecărei probe… e mai spectaculos şi mai puţin monoton decât alergarea de fond. Nu că nu mi-ar plăcea în continuare „killing me softly”, însă explozia care îţi arde în câteva secunde toată agoniseala unor luni de zile de antrenamente meticuloase e şi ea o formă de masochism, să ne înţelegem! Sau dificultatea şi riscurile (de accidentare), agilitatea, precizia şi mobilitatea necesare în timpul unei curse de garduri sunt şi ele experienţe de la care nu mă dau deoparte. Nu că ar fi ieşit întotdeauna cu happy end, însă asta se întâmplă – mai exact: mi s-a întâmplat – şi la alergările lungi. În plus, cred că undeva într-un cotlon al minţii mele mă bucuram că „o să scap mai uşor”. Cât de amarnic mă înşelam…

Fără să intru în prea multe detalii, hai să iau ca exemplu săritura în lungime. Un antrenament tipic se derulează pe stadion şi începe cu încălzirea. Adică vreo şase ture de stadion alergare uşoară (5:00 – 5:30 min/km), apoi încălzire specifică (static: mobilitate; dinamic: joc de glezne, călcâiele la şezut, genunchii sus, picioare ridicate în faţă cu genunchii drepţi, pasul ştrengarului, fandări în alergare etc). Apoi pregătire regim maximal cu câteva sprinturi pe 20m (maxim). Până aici distracţia durează vreo 45 minute.

Săritura în lungime presupune şase etape: 1. start (identic celui de viteză), 2. atingere viteză maximă ce poate fi controlată (nu e aceeaşi cu viteza maximă de la sprint), 3. ultimii doi paşi (pregătire bătaie), 4. bătaie (desprindere), 5. plutire (forfecare sau altă tehnică de control a poziţiei în aer), 6. aterizare. Mă rog… mai este şi etapa finală de înjurături, scuipături, regrete etc dar care este opţională.

Un antrenament tehnic presupune izolarea şi exersarea fiecărui element separat şi abia apoi asamblarea lor. Cu excepţia etapei a şaptea pe care o stăpânesc perfect, toate celelalte aveau nevoie de exersare intensivă. În plus, asamblarea lor este o operaţiune în sine. Precizia cu care sunt executate fiecare în parte este esenţială.

Spre exemplu, elanul trebuie să fie exact la fel de fiecare dată altfel bătaia nu va mai fi pe prag, ci 10cm mai departe, ceea ce va însemna o săritură depăşită sau 10cm înainte de prag ceea ce va conduce la un „prag ratat” şi nu va mai asigura aceeaşi propulsare (pragul te „împinge” mai tare) fără a mai pune la socoteală faptul că distanţa se măsoară de la prag nu de la locul în care s-a efectuat bătaia.

Aşadar este esenţial ca elanul să fie exact la fel de fiecare dată. Cei 25-30m de elan trebuie parcurşi exact la fel cu aceeaşi explozie iniţială şi cu aceeaşi atitudine în alergare (ţinută înaltă, elastică, pe vârfuri, pregătitoare pentru desprindere). Lipsa de concentrare (plecare mai în dorul lelii) conduce la un elan decalat care face imposibilă executarea săriturii. Adică un efort inutil, dacă elanul nu a fost executat cu precizie şi concentrare.

Lipsa de concentrare poate să se manifeste şi în aer. Când tragi de picioare în faţă pentru aterizare, să spunem. Şi… ca un Pinocchio dezmembrat – să zicem ca un exemplu ipotetic – unul din picioare (ex: dreptul) poate să se ducă în faţă nu drept ci cu un mic excurs spre stânga unde ar putea atinge cu cuiele pantofului glezna stângă (ca exemplu).

Bun, concentrare-concentrare, dar după 10, 15 elanuri (sprinturi) situaţia nu mai este tot aia pentru că eşti obosit. Atunci înţelegi de ce e nevoie de alergări de fond şi de forţă în picioare. Sigur, un mic şiretlic îţi permite ca să decalezi un pic punctul de plecare (mai aproape de prag cu o talpă, hai cu două…), ba azi bate vântul din faţă, aşa că mai cârpim cu o corecţie punctul de plecare.

Pentru că este nevoie de un elan identic pentru fiecare săritură este exclus să faci săriturile la rând ca „intervalele”, adică o săritură, revenire la punctul de plecare în alergare uşoară (sau mers) şi reluare. Nu merge. Aşa că trebuie să aştepţi să se încarce din nou. Parcă mai e ceva care funcţionează după principiul ăsta, dar uite că îmi scapă acum. Nu, nu era bliţul…

În pauza de revenire faci mobilitate, desigur. Aşadar mai pui vreo 40-50 de minute pentru partea de tehnică specifică. Iar la final în mod obligatoriu faci o „revenire” (alergare uşoară). În total vreo două ore. De concentrare, sprinturi, reveniri şi mobilitate. Păi, unde sunt alergările mele d’antan? Cu gândurile şi reveriile lui „uşidi-mă tandru”? Rar depăşeau o oră.

Nu mai intru în detalii cu gardurile că încep iar să mă întreb de ce fac eu asta, cum s-a născut universul, care e scopul vieţii pe Pământ etc. Şi cum de m-au păcălit că „o să fie mai uşor”?

Eh, şi din vorbă în vorbă după vreo cinci, şase antrenamente specifice (pentru lungime), hop! hai că a început să-mi iasă elanul. 81 de tălpi fix (vreo 25m). Dacă bate vânt din faţă, atunci vreo 80. Din 10 sărituri, hai, una ieşea prin porumb, dar în general nu arăta rău. Elanul, zic. Asta era acum vreo două luni.

Chiar per ansamblu, săritura nu arăta rău. Nu arăta rău deloc. Elanul suficient de bun şi exact, ba chiar cu un mic tic la plecare (aşa cum dezvoltă marii sportivi, desigur!), aterizare aproape acrobatică, spectaculoasă aş spune, uneori cu mult nisip dizlocat. Ce mai, dacă n-ar conta lungimea, chiar ar fi sărituri bune!

Pentru că asta cam lipsea: săritura. Adică bătaia. În rest toate bune şi (foarte) frumoase.

Cum să zic… e ca şi când ai spune: „Băi, eu după ce dau gol fac partea aia de gesturi de bucurie cât se poate de elaborată şi profi! Chiar mai frumos ca Messi. Ah, doar că eu nu dau goluri nici măcar pe maidan între blocuri!”

Sau (dacă pot fi numite sărituri) „golurile” mele măsurau pe la 3,50m. Un fel de fandări mai răsărite.

Hâm… asta m-a pus pe gânduri. Toate erau bune. Numai amănuntul ăsta era o problemă.

Aşa că m-am axat imediat pe bătaie şi desprindere. Asta acum vreo 5-6 săptămâni. Am tras concluzia că poziţia de bătaie era prea îngenuncheată. Sigur, fiind singur, fără a avea vreun ochi care să observe de pe margine am avut nevoie de suficient de multe încercări pentru a putea rămâne atent la poziţia corpului în acel moment: prea aplecat în faţă şi centrul de greutate prea jos.

După două săptămâni au început să apară rezultatele. În mod constant săriturile aveau 4,20-4,30m. Ţinând cont că baremul naţional (la categoria mea de vârstă) este de 4,00m am început să mai prind ceva curaj când le ziceam „sărituri” şi nu mă mai tenta să le zic „fandări”.

După încă o săptămână am început să reuşesc să controlez şi penultimul pas (anterior bătăii). Piciorul trebuie să fie uşor flexat din genunchi fără a deteriora atitudinea alergării şi fără a diminua viteza. Pentru că, evident, viteza (şi bătaia) influenţează în mod esenţial traiectoria şi lungimea săriturii. E balistică, nimic altceva. Odată ce te-ai desprins nu mai poţi face nimic ca să influenţezi traiectoria centrului de greutate. Forfecarea (sau alte tehnici) contrabalansează tendinţa de rotaţie spre înainte a corpului însă nu lungesc cu nimic săritura.

Zic, îmi ieşea şi pasul pregătitor al bătăii. Uşor flexat din genunchi, astfel încât la îndreptarea pe ultimul pas (bătaia) căpătam un mic imbold vertical (nu trebuie exagerat pentru că proba este săritura în lungime, nu săritura în înălţime). Iar rezultatele au început să fie în mod constant în jur de 4,50m. Unele chiar mai bune.

Până duminică! Când nu ştiu ce s-a întâmplat! Nu exagerez, nu e figură de stil. Habar n-am ce s-a întâmplat.

Mă simţeam bine. Ca de obicei. Nici obosit, nici duracell. Normal. Nimic nu prevestea dezastrul. Nu mi-a ieşit niciun elan! Nu că nu mi-a ieşit, nooo! Piciorul de bătaie ieşea invers, adică mă trezeam pe prag cu celălalt picior. Abatere… circa 2m faţă de elanul standard.

Prima oară am crezut că oi fi plecat eu aiurea cu celălalt picior, deşi era foarte greu de crezut (am pomenit de ritual şi tic, nu?), dar nu găseam nicio altă explicaţie. Când s-a repetat n-am mai înţeles nimic. Când ieşea aproximativ bine, când genera o abatere de un metru, doi… „Băi frate, ăştia mi-au pus ceva în elan!”

Deoarece n-am avut nicio altă idee, m-am hotărât să sar aşa. Cum o fi, de unde-o fi! Asta e! La una dintre sărituri am făcut bătaia mult înaintea pragului. Era cu vreo două tălpi mai bună decât personal best fără a ţine cont de pragul ratat. Dacă bătaia ar fi fost pe prag ar fi fost undeva peste 5,00m.

Însă nu a fost. Aşa că a trebuit să plec de la stadion năuc şi debusolat, mângâindu-mă cu această fragilă consolare „dacă ar fi fost pe prag…”.

De atunci am reuşit să mai fac un singur antrenament şi lucrurile au arătat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Elanul în parametrii normali, săriturile ceva mai proaste (pe la 4,20m) probabil din cauza nesiguranţei şi a lipsei de încredere.

De n-ar mai fi rămas doar două (d-o-u-ă) zile până la Campionatele Naţionale de sărituri care se desfăşoară sâmbătă, da, sâmbăta asta! aş fi avut timp să o iau mai ardeleneşte la puricat. Să punem şublerul, să facem un control psihiatric, oftalmologic, ginecologic – orice ar putea ajuta la rezolvarea misterului. Însă aşa… ce să mai fac? Ah, iar în competiţie ai voie 4 (patru) sărituri. Nu 20. Ceee ne facem, fetelor!?!

Păi, ce să ne facem? Iaca, scriem să ne exorcizăm! Cel puţin să nu ziceţi că nu v-am spus!

Disclaimer. Nu este recomandat să pariaţi sume mari!