Moment istoric azi. După 30 de ani de pauză am văzut din nou gardurile în faţa mea. Pe pistă, ma refer… ca am mai sărit unele între timp… în alte circumstanţe.

Am fost mai cumpătat de data asta, faţă de proba trecută de 200m. N-am dat drumul direct la o cursă de 110m garduri. Am pus doar trei garduri la început… am încercat să le sar şi am auzit un cor de chicoteli din partea unor puştoaice de pe margine. Cât se poate de îndreptăţit. Săream ca un fel de greiere surescitat, mai mult în înălţime. De frică.

Da’ nu m-am lăsat. Am zis că măcar fac fericiţi nişte oameni. Am luat-o şi mai uşor: cu treceri numai pe piciorul de atac (pe partea stânga a gardurilor), apoi numai cu piciorul de remorcă (pe dreapta). A început să meargă şi luându-mi inima în dinţi am decis să fac o simulare de alergare peste. Tot cu trei garduri.

La prima încercare am luat în braţe primul gard, ocazie cu care mi-am dat seama că n-ar fi rău să îl pun invers, adică cu picioarele de suport spre mine… în caz că vreau să-l dărâm să cadă (ridicându-se picioarele de suport). Aşa cum era pus picioarele se încontrau si… era mai full-contact.

Am purces şi le-am schimbat. Toate erau puse invers.

Am făcut câteva treceri care au început să semene cu ceea ce trebuie. Trecerile erau din ce în ce mai razante şi rapide (cu revenire rapidă a piciorului din spate – remorcă). Aşa că mi-au luat elan şi am pus 5 garduri cu gândul să fac 2-3 treceri şi să mă retrag în plină glorie.

Însă treaba a mers din ce în ce mai bine aşa că… m-am lacomit. Deşi obosisem un pic m-am decis (surprinzător, este?!) să pun şi restul de garduri până la 110m. Zis şi făcut!

După ce mi-am dat ceva palme pentru îmbărbătare (cu 5 garduri mi se păruse mult şi obositor, iar acum aveam de trecut 10)… m-am dus să mai beau puţină apă… am mai facut un pic de mobilitate şi… ce să mai facem… gata, asta e!

Prima cursă a mers bine până la gardul opt. Al nouălea era cu 20cm mai sus, parcă. Iar al zecelea era clar mânărit vreo juma’ de metru. L-am agăţat zdravăn cu remorca şi cu un sunet spectaculos l-am dărâmat, dar am continuat şi am alergat până la capat stârnind ceva suspans. 😀

Gata, deci se poate! Pregătirea pentru cronometru, normal! Dar parcă ziceam că azi şi încă două antrenamente sunt doar de familiarizare cu tehnica. Change of plan!

Start… atenţie la gardul 9, bătaie mai puternică la 10… nu l-am mai agăţat, finish… total 23,5s. Ar fi undeva sub 23, cred, însă dacă sprintez pe final nu pot opri ceasul la timp, iar dacă butonez la ceas nu mai pot sprinta. Asta e. Pe toti marii performeri îi fură arbitrii. Oricum, ajuns acasă am verificat imediat timpul obţinut şi la Balcaniada de anul trecut din Slovenia aş fi luat medalie de argint cu 23,5.

Am mai făcut încă două curse, ambele pe la 23 şi ceva. E mult de îmbunătăţit în special la forţa în zona superioară a picioarelor (care cedează pe ultimii 30m). Acelaşi călcâi al lui Ahile care cedează şi la alergările de fond şi care îmi creează probleme şi la desprinderea de la lungime.

Deci, am un duşman. E bine că l-am dibuit, totuşi. O sa aibă viaţă grea. 🙂

Toate mergeau ca-n Paradis. Până azi. Alergare după alergare îmi era mai ușor, chiar dacă era mai greu. 😀 Cei care aleargă cunosc senzația, iar pentru ceilalți nu vreau să detaliez. Numai masochist n-am mai fost numit. Ba, dacă stau să mă gândesc bine…

Zic, până la trânta de astăzi. 10km aproximativ în grafic, 10km în agonie. C-așa-i în atletism! Adică în cazul meu. Rezist foarte bine la căldură și pot stabili record dacă vorbim de cât mai puțină apă consumată. Cămilă, ce mai! Cu berea nu încerc pentru că știu că cedez psihic. Așa că scuzele cu căldura cad.

Înainte de cursă m-am antrenat destui km (se vede treaba că e importantă și calitatea lor), am participat la semimaratoane montane (ultimul destul de dur) ca să nu mai am probleme cu infinitezimalele pante din oraș, m-am odihnit, am postit (nu mai zic de la ce…), m-am carbohidratat, m-am echipat, m-am motivat, mi-am dat palme la oglindă. Dacă trebuia să învăț vreo poezie sau să strig cucurigu în fața blocului… o făceam! Mda, iarăși sunt convins că alergătorii (și alergătoarele) mă vor înțelege. Ceilalți… deja cred că nu mai sunt surprinși.

Rezultatul? Păi, dacă mă întreba careva acuma vreo câteva ceasuri… un dezastru. Tot drumul spre casă s-au învârtit roțilele ciclând în gol. “Nu înțelegem nimic, șefu’!?!”

Da’ între timp am făcut un duș, am mâncat o ciorbă acră, am dormit și când m-am trezit… să vezi minune! Nici că aș fi putut să fiu mai vesel. Ciorba ajută la depresie! Sau, mai plauzibil, așa povestesc toți cei care scapă de moarte. Mă rog, o parte dintre ei… n-am timp acum de sondaje să-i întreb pe toți pentru că trebuie să particip iminent la o acțiune a clubului. În IOR, lângă biserică. Ah, că veni vorba, uite dovadă: să nu-mi ziceți mie că întâmplător trăgeau clopotele în dungă la biserica de lângă Muzeul Național de Istorie exact atunci când treceam eu pe acolo la a doua tură!

Eșec? Păi, dacă nu m-aș fi întâlnit cu atâția prieteni, ar fi fost, da! Dacă nu ar fi fost atâta entuziasm și voie bună, sigur ar fi fost o zi sumbră. Dacă n-am fi sărbătorit cu o șampanie excelentă patru ani de la înființarea clubului… Dacă n-ar exista și mâine, sigur… Ștergem tot așa cum mângâie apa mării nisipul și o luăm de la capăt. 🙂

Performanță? N-am făcut “performanță”? 🙂 Păi, adevărata performanță este să te simți bine. Să îți placă ce faci. Să te bucuri de viață. Și prin alergare. Da, este o performanță în ziua de azi.

Ah, asta trebuia să fie o relatare a evenimentului. Fain. Bine organizat, o plăcere să participi. Locul 357 din 692 de participanți. Asta e! Să vă văd la beermile.

Foto: Adrian Ber, Adrian și Cătălina Niculae

Mda… Am pornit de la alergat. O tură de parc în fiecare zi. Natural, ecologic şi simplu. N-aveam ceas, n-aveam colanţi şi nici măcar combatanţi! Nici că ştiam pe ce lume trăiesc. Apoi… cum-necum, nu mai intru în detalii – iar aici întreaga răspundere o poartă Ro Club – am ajuns la două, la trei ture… la şapte, la opt, la crosuri, la semi, la alergări montane. Nimic nu mi se pare mai firesc. La fel ca şi povestitul pe forum al isprăvilor, desigur. Iniţial simple relatări, reportaje… Pentru ca treptat să devină din ce în ce mai stufoase, uneori mai lungi decât evenimentul în sine. Iar acum, după cum se poate constata, am ajuns şi la inegalabila performanţă de a opera doar relatarea. Alergare, ioc!

Mais où sont les tournée d’antan? Unde-or fi, unde n-or fi, văd eu că n-or mai veni!

Alergarea nealergată are şi ea povestea ei, nu-i aşa de simplu. Posteritatea va stabili, cu certitudine, că sorgintea evenimentului se poate data exact: 6 mai 2012. Duminică, orele 12:00. Adică ora aproximativă la care am ajuns la Crosul Click. Da, aceeaşi cu cea a startului. Asta pentru că eu am stat în Piaţa Charles de Gaulle la palavre cu bicicliştii, desigur, şi am aşteptat acolo să vină lumea — care întârzia ca de obicei. Parcă, deodată am avut eu aşa… ceva… ca o presimţire… “Nu de-aici se pleacă?” “Nu, auoleu! Şi cât e? Fără zeceee?!?”

Ce mai încolo şi-ncoace, am cedat eu în mod suveran şi n-am mai aşteptat să vină în Piaţă cei adunaţi la Arcul de Triumf. Am prins probabil ultimul tricou şi numărul 935. “Băi, dar mulţi s-au mai înscris!” Cât despre încălzire, nici pomeneală. Poate să încerc ceva mental. În orice caz, o să plec încet primul km şi o să accelerez treptat, mi-am promis ca o mică pedeapsă.

Acum… am şi eu o întrebare pentru cunoscători. Dacă, să zicem, dacă… la casele de pariuri s-ar fi putut paria “Aleargă ăsta încet primul km? Da sau nu?” Eh, cât ar fi avut cotă de câştig “da”-ul? Cât ziceţi? 1:20? Adică pui 10 de lei şi în caz de câştig iei 200. Hâmm… nu chiar. Un 1:50, hai 1:70 ar fi fost mai “în piaţă”. Păi, trebuie să estimeze cât mai exact şi agenţii ca să facă atractive pariurile pentru evenimente cu șansă de unu la un milion.

Aşa că, au avut dreptate casele de pariuri. Am plecat… am plecat cum am plecat! Treaba mea! ce mai stăm să o mai întoarcem pe toate feţele! Ia uite, dom’le!!! Am coborât cu media sub 4:30min/km cât îmi propusesem? Am! Obiectiv realizat. Bravo! Următorul obiectiv iarăşi 10 secunde bărbierite din “pace”, ura şi la gară!

Toate ar fi fost bune şi frumoase dacă n-ar fi venit şi dimineaţa de luni. Cu toată partea superioară a labei piciorului stâng roşie, umflată şi dureroasă. Mda… scadenţa. Am dat cu alifie şi n-am luat prea tare în seamă. Cât alergasem? 3Km. Ce să păţeşti? Oricum o absenţă motivată mi-a picat bine pentru că aveam conştiinţa curată ca un bebeluş şi leneveam de voie.

Marţi am intrat la idei, iar miercuri m-am pus pe studii avansate. Aşa… deci… să tratăm serios treaba asta… www.google.com . Ia să vedem. Ah, să vezi că am aia “fascista planetară” sau cum i-o zice — ce m-a distrat denumirea când am citit-o prima oară. No, uite că asta e în talpă. N-am. One down!

Uite explică aici clar… aşa… zice că laba piciorului… umflături, aşa-aşa, asta e!… deci, cauze cardiovasculare… alte zeci de cauze posibile… chiaguri, hipertrofii, tumori, gută, infarct recent.

După jumătate de ceas eram pe moarte. Aveam simptomatică pentru cel puţin vreo patru maladii letale, dintre care şi una tropicală. Noroc cu youtube. Unde zicea o tanti într-un clip că a păţit exact aşa din cauză că şi-a strâns prea tare şireturile. Ca în bancul ăla cu tipul care avea testiculele vinete şi după ce i le extirpă doctorul, tipul descoperă că are şi penisul la fel, iar doctorul se pocneşte cu mâna peste frunte şi îi zice “N-o fi, dom’le de la blugi?”

Cam aşa şi eu. Tot timpul mi se desfac şireturile de la Asics. Sunt foarte mătăsoase. O alergătoare mai înţeleaptă ca mine mi-a comunicat cum se cheamă când ţi se desfac şireturile în cursă: pana prostului. Şi că se poate evita cu nod dublu. Adică mai faci un nod peste nod.

Eh, noduri ştiu eu să fac. Marinăreşti. Parâmă să am. Şi am făcut! Am strâns cât am putut. Şi de două ori.

Însă, pentru că începusem să cunosc metatarsienii şi osul navicular ca pe propriile buzunare şi ca să fiu sigur că n-o fi fractură de stres sau altceva mai serios am continuat investigaţiile şi am găsit un tutorial foarte bun pentru identificarea şi testarea diferitelor probleme ale labei piciorului. http://www.youtube.com/watch?v=1aEDW39uUro

Am tras de metatarsieni în toate direcţiile. Am apăsat, am îmboldit, am îndoit. Nimic. Of, bine că am scăpat. Singurul necaz e că doare când flexez laba şi ieri am reuşit să şchiopătez 200m în încercarea de a da o tură de parc (test pentru Maratonul Regal). Hai, pentru una din puţinele dăţi să fiu înţelept şi să nu pun gaz pe foc. Zis şi făcut! Am renunţat la poziţia de alergător şi m-am transformat instantaneu în fotograf. Să lipsesc de la Maratonul Regal oricum era de neconceput.

Ca fotograf, pregătirea mea de specialitate este una amplă, derulată pe parcursul unei întregi dimineţi la finalul căreia am reuşit să filmez şi altceva în afară de gazonul stadionului unde ar fi trebuit să-l surprind pe Adrian în cât mai multe ipostaze ale antrenamentului său. Aşa că am zis să mă pun la punct de data asta.

Primul lucru, îmi trebuia un aparat. Pozele cu telefonul le-am exclus. Cine să te recunoască de fotograf? Poate telegrafist. Aşa că am cerut de la expertul casei o “sculă”. S-a uitat îngrijorată la mine şi cu strângere de inimă mi-a zis “ia-l pe ăsta!” Nu trebuia să mă uit ce este. Body language. Am înţeles dintr-o privire şi m-am simţit jignit. Păi, dacă cineva ar veni la mine şi mi-ar cere să-i dau o chitară ca să cânte şi el… poa’ să fie el Al di Meola… i-aş da-o pe… aia Torres. Ce dacă e făcută la Reghin din placaj? Are o valoare sentimentală enormă pentru mine. Prima mea chitară. Am lipit-o singur când am spart-o în Vamă. Nu deranjează zbârnâitul dacă nu eşti pretenţios…

Faţă de generozitatea mea, trebuia să mă mulţumesc cu puţinul primit. Când am deschis Reghin-ul şi m-am uitat cam cât de lung are obiectivul faţă de celelalte din areal (alea mai lungi sunt mai scumpe, mai ştim şi noi câte ceva, ce naiba!) am înţeles de fapt că era un Reghin cam fără corzi, nelipit şi cu cheile lăsate. Asta e, măcar să am o scuză!

Prima mişcare a fost să pun mâna pe manual şi să exersez un pic. 250 de pagini! Hai, mai las-o! Nu vreau să mă angajez. Mai există Sahia Film? E vreunul din testele lor? Când să citesc eu atâta?! Zi-mi cum îl pun pe automat. Nooo… nu că l-aş folosi aşa, dar ca să ştiu. Informativ. Aha! Şi cum fac poze din alea una după alta. În cascadă. Burst îi zice? Gata, gata, m-am prins! Uite butonul. Scrie pe el. Da, da… sigur, sigur… sunt atent… Oricum, ştiam tot ce-mi trebuie, ce să-mi mai încarc memoria inutil. Butonul de făcut poză îl dibuisem primul, iar jucându-mă cu zoom-ul prin casă mă simţeam un mic Fellini care n-a avut noroc de un impresar capabil.

Dimineaţă am plecat voios spre Palatul Elisabeta de unde urma să se dea startul. Să nu mai merg la Piaţa Charles de Gaulle, ar fi un real progres… Oare s-o parca la Palat? Cum sânge albastru n-am văzut să-mi curgă vreodată, am ales o altă variantă mai profană.

La start prieteni dragi, salutări, voioşie şi entuziasm. De aia şi vin. Văd că nu alergatul era adevăratul motiv…

Starul e pentru semi. Ceilalţi au deja un semi în picioare. Imediat ce au plecat am zis să-mi iau misiunea în serios. La început mi-era cam ruşine să pozez oamenii direct în faţă. Dar m-am montat treptat pe bază de încurajări. Proprii. Tot strigând la alergători m-am auto-îmbărbătat şi am ajuns să fac poze în stânga şi în dreapta. “Să iau şi una artistică.” Ops, am ratat un alergător! Ptiu, dormi în post!

“Să vezi ce de efect or să fie astea cu “burst”. Pentru cine nu ştie, sunt pozele alea în cascadă, una după alta. Păi, bine, dom’le… ne jucăm?!” Noroc că m-au înzestrat părinţii în bagajul genetic şi cu curiozitate. Ia să văd şi eu mişcările alea treptate. Când mă uit la poze… trădare! Toate la fel! Păi, cum?! Cum e posibil? S-a defectat ceva! Nu mai funcţionează dispozitivul ăla care mişcă alergătorii… sau ce-o mai fi? “Ies toate pozele la fel, înţelegi? În acelaşi loc!!! Ah, nu “multi-burst”. Păi, ce dacă e “multi”, nu-i mai bun? Ah, asta înseamnă mai multe poze cu expuneri diferite. Ahaaaa!!!”

Am închis telefonul şi am hotărât demn să nu mai folosesc chestii tehnice care să deterioreze naturaleţea fenomenului, maiestuozitatea unui unicat, fenomenologia în desfăşurarea ei pură… etc etc. Apăs, iese poza. Asta-i tot!

Dacă n-ar fi cu lumina din faţă ar fi chiar ideal. Mda… să mă mut pe partea cealaltă.

Şi odată făcute toate reglajele necesare am început să imortalizez necruţător. “Păcat că se termină cursa acum când m-am instalat şi eu.”

Cu pozatul nu mai am probleme. Sunt paparazzi neînfricat! Nu iert nimic. Nici pe domnişoara care îmi face semn cu mâna că ea “nu, nu”. Nu e la maraton. Şi ce? Am întrebat-o eu ceva? Toată lumea la poză, să n-avem discuţii! Păi, ce? … mai bine una în plus decât una în minus.

Nu-i iert nici pe băieţii de pe tractor care abia aşteptau să intre în vorbă.

– Francezi sunt, mă întreabă băiatul agăţat de scară?
– Turci, zic eu! Că nu-nţeleg de vorbă bună să se ducă pe la casele lor!

Băieţii râd şi mă întreabă cum, de ce, câţi kilometrii.

– 42 unii, 21 alţii…
– Pajdoi, zice şoferul ca să-mi ia vorba din gură. La Tortomanu, că io sunt venit aici detaşat… peste vară… avem acolo un paznic la vie… şi a alergat ăsta într-o noapte după unii cu sacul până la Castelu, după Megidia, mai încolo, peste câmp [n.r. m-am uitat eu pe hartă acasă şi sunt vreo 20 de km pe arătură].
– Şi n-are decât un ochi, a completat şoferul. Da’ nu l-a prins decât pe unu’ că ăştia au lăsat sacu’ şi s-au împărţit când i-a ajuns.

Asta da motivaţie, mă gândeam…

Alergătorii s-au rărit, au trecut cinci ore de la startul maratonului. Nu ştiu de ce, dar în momentul ăsta parcă simt o admiraţie mai mare pentru cei care termină acum cursa faţă de cei de dinainte.

Însă ce am observat în noua mea postură este că aparatul de fotografiat creşte viteza de alergare. Sau chiar schimbă mersul în alergare sprinţară. Un fel de energizant la distanţă. Remote activator. Am avut eu o intuiţie. Sunt convins că nu mergea la fel de bine cu telefonul.

În încheiere luându-mă cu poveştile n-ar fi fost exclus ca să uit să pun pozele. Aş fi avut, în cazul ăsta, o foarte bună motivaţie de a alerga la evenimentele următoare. Dar cum n-am uitat, fac acum vernisajul:

“Am să mă-ntorc bărbat, îmi tot vâjâia prin cap refrenul unui clasic în viaţă!” … Maşina înainta sprinţară pe drumul de Cluj, iar panseurile mele avansate îmi erau singura preocupare. “Totuşi, eu am să mă întorc semi-bărbat, ca să respectăm adevărul istoric, îmi ziceam! Nu-i nimic, se putea şi mai rău. Există şi cros şi puteam să mă întorc copilandru. E bine şi adolescent… mda.” Maşina insensibilă la frământările mele continua să îşi taie drum ca o ştiucă vicleană pe serpentinele Văii Oltului…

N-aveam idee cât de obositor este să nu conduci. Să fii pasager. La volan te iei cu treaba, nu simţi oboseala. Eventual, atunci când te opreşti. Ca la alergare. Poate tot ăsta e motivul pentru care cele mai obositoare porţiuni la volan îmi par autostrăzile. Acolo rămâi fără obiectul muncii… Eh, c-o fi una, c-o fi alta, lăsând filozofiile de drumeţie deoparte, cert e că (din cauza oboselii, desigur) ajunşi la destinaţie, imediat după ce am rezolvat “treburile” şi am ridicat kit-urile de concurs am plecat cu toţii în pasul ştrengarului către o bere. Denumirea de cod: “Hai să mâncăm şi noi o pizza!” Însă privirile hulpave şi sticloase nu puteau înşela pe nimeni.

La faţa locului… ciorbă sau pizza (în funcţie de preferinţe), însă la bere am avut nu majoritate, nu procent de schimbat constituţia, nooo. U-na-ni-mi-tate! Ursus draft. Mare, că venim de pe drum. Adică un litru. Nu-i şi păcat, că doar suntem în arealul lui, la el acasă.

Fatală alegere. Dar să nu anticipez iar…

Ursoaica s-a rostogolit la vale braţ la braţ cu o pizza cam cât patru laptop-uri puse pe masă unul lângă altul. Cu ecran de 17″… Asta în timp ce unele voci sugerau că berea n-ar fi bună înainte de cursă. Auzi, tu! Că ar deshidrata, cică! Hi-hi-hi!

Am ascultat condescendent cu un zâmbet viclean şi oblic, iar în sinea mea mă gândeam că pot să sun cel puţin o duzină de prieteni care ar fi combătut vehement această calomnie şi ar fi jurat pe tot ce au mai scump că lucrurile stau taman invers. Aşa că şi-a văzut fiecare de treaba lui…

Chelnerul simpatic şi prompt. “Ah, mergeţi mâine la maraton. Super! Vreau şi eu să alerg, da’ tot n-am timp că am şi şcoală…” etc etc. Nu-i rău să fii o mică vedetă.

Frumos în Cluj. Pizza foarte bună. Berea aşijderea. În afară de ceva proeminenţe prenatale, nimic deosebit. Însă, ca un făcut, după plimbarea — veritabilă provocare — înapoi la pensiunea cochetă unde ne cazasem au venit şi ursuleţii în vizită. Direct la mine în cameră. Cei trei ursuleţi, că aşa e în orice poveste. Drăgălaşi, ghiduşi şi irezistibili. Dârdâiau de frig, săracii. Ce-ai fi putut să faci? Să nu reîntregeşti familia? Ce inimă de câine să ai?

Aşa că am adormit milostiv şi hidratat cu sentimentul datoriei împlinite. Încă o misiunea demnă de Crucea Roşie dusă la bun sfârşit.

M-am trezit uşor când a sunat alarma şi am evaluat imediat pagubele. Toate erau la locul lor. În afară de cele două plimbări de peste noapte ca să-i duc pe ăia micii la toaletă se pare că nimic altceva nu fusese afectat. Mi-era un pic sete, dar… deh, acest efect secundar îmi era familiar aşa că nu m-am îngrijorat. Am completat în instalaţie cu o sticlă de apă de jumate şi mi-am văzut de treabă. Că doar aveam o groază de treabă.

Să pun doar tricoul de club sau să pun şi ceva pe dedesubt? O fi frig, o ploua? … Eternele reglaje. M-am hotărât să înfrunt urgia (dac-o ploua?) cu demnitate. Aşa că mi-am pus şosetele mele norocoase şi impermeabile care îmi ţin piciorul uscat în orice condiţii şi mulţumit de faptul că am deja un avantaj tehnic în faţa celorlaţi am plecat cu gaşca veselă către stadion.

Startul s-a dat repede după o şedinţă tehnică din care (ca întotdeauna) n-am înţeles mai nimic. Bine naiba că nu sunt primul că s-ar duce toţi în bălării. Există o raţiune în toate…

Pe străzi oamenii ne priveau cu simpatie, iar poliţiştii interveneau în trafic prompt, energic, cu gesturi ferme şi cu pricepere. Nici n-am simţit când m-am trezit în vârful unui deal lansându-mă pe coborâre prin centrul oraşului. “Ah, deci până acum am urcat probabil! Ce uşor!” Singurul senzor rebel care stătea aprins era setea. La km 3?!? Păi, mie îmi trebuie apă undeva pe la 15. Hai, la 12, dar în niciun caz acum.

Ba, parcă şi în pulpe se lăsase ceva plumb. La km 3,5?!? Nu se puate! Error. O fi de la dealul ăla…

Totuşi, o umbră de înţelepciune (atipică) m-a făcut să-mi aduc aminte că dacă amâni să te hidratezi până când setea pune stăpânire pe tine e prea târziu. Eu de regulă nu las niciodată setea să câştige şi lupt cu ea în permanenţă, aşa că am trecut imediat la acţiune. M-am hotărât ca la primul punct de hidratare să iau un izotonic.

Am văzut la etiopieni cum iau ca vulturii în ghiare câte un pahar, beau de două ori şi apoi îl aruncă indiferenţi acolo unde nimeresc. M-am gândit să fac la fel, dar să îmbunătăţesc procedeul şi să fiu atent unde debarasez plasticul gol. Obraz subţire, deh!

Zis şi făcut. Am agăţat din alergare un pahar cu un gest ferm şi jumătate din el mi s-a prelins pe antebraţ. Dulceag şi gălbui. Eh, mici imperfecţiuni… Am dus paharul la gură cu un gest profi şi când am încercat să iau prima gură mi-am turnat un pic pe bărbie, apoi la a doua tentativă mi-am turnat ceva mai consistent pe piept. Gata! Acum se poate debarasa.

Scăldat în izotonic am ajuns în centru unde o coloană de maşini claxona voioasă.

Cu zâmbetul pe buze am trecut prin dreptul lor şi am ciupit frânturi de conversaţie. Un domn cu un Logan roşu cu număr de Galaţi i se adresa poliţistului. “Cuuum patru ore, dom’le, beep… beep, maratonul mă-sii! Îmi beep … beep în maratonul vostru cu cine l-a… beeeep!” Abia atunci am observat că fusese oprită circulaţia direct în buza traseului de alergare. Nu cu o intersecţie mai sus ca să poată omul să se ducă în pustii la stânga sau la dreapta. No, că nu s-a făcut curs la Academia de Poliţie pentru organizarea de maratoane. Oprim direct aici. Vin maşinile şi se îndeasă în faţa panglicii fragile, în spatele lor se adună ciopor şi apoi deblocăm cu claxonul.

Însă poliţia se ţinea fermă şi neînduplecată. Nimeni nu mişcă! Poţi să fii tu oricât de autobuz!

Mi-a mai pierit un pic din elan, dar hop!, iată încă un punct de hidratare. Ia să beau şi eu ceva mai… aşa în stilul zonei mele etno-folclorice şi să las Etiopia în pace cu tradiţiile ei. Ca să fiu sigur mi-am luat o sticlă de apă. Cu dop. Bună alegere. N-am mai avut nevoie de baveţică, dar tot n-am reuşit să îmi ostoiesc setea că ori respiram ori beam apă. Una din două… Şi dă-i ‘nainte. Căldură mare, monşer.

Frumoasă trecerea prin stadion. Prieteni, încurajări, entuziasm şi voie bună.

Uite şi panta din nou. Băi, ăştia or fi ridicat de bandă? Ce naiba merge aşa greu?

Parcă şi poliţiştii şi-au mai pierdut din elan. Şi ei au stat, n-au alergat! O oră, e adevărat. Cu toată ciurda de maşini în spate. Poate de asta au şi devenit mai maleabili şi mai lasă complici câte unul să treacă prin golurile create între alergătorii răsfiraţi. Cred că nu-i nevoie să spun că nu trec numai maşinile care ar trebui, ci se împing cu toţii ca fetele de la Căpâlna şi rămâne un cârd de mai mare dragul fix în intersecţie.

La Teatrul Naţional unde e cel mai impetuos cor de claxoane aud o conversaţie între o domnişoară care “locuieşte în zonă” şi poliţistul care impresionat de motiv sau de alte “argumente” îi ridică panglica să treacă în oprobiul celorlaţi şoferi care au văzut ce se întâmplă. Iarăşi claxoane, sfinţi, chestiuni religioase…

Domnişoara blondă (jur, era blondă!) cu o limuzină gri închis, temătoare dar învinsă de atâta aşteptare înaintează pe lângă alergători, în ritmul lor, şovăielnică şi timidă până când zvâcneşte pe o străduţă în dreapta. Home sweet home!

Eu îmi port nevoile şi amarul mai departe şi iau hotărârea fermă să beau apă. Mă opresc ca să fac asta şi nu mai aplic procedee avansate. Beau că un profan. Dar cât îmi trebuie. Cât îmi trebuie pentru următoarele două minute. “Cine-o mai bea bere-nainte de cursă, ăla… beep… beep! BEEP BEEP BEEP!”

Aşa… Răcorit în toate privinţele, plec mai departe cu un legământ ferm şi desigur etern şi definitiv ca toate celelalte. Păcat că nu-mi aduc amine unul că aş da şi un exemplu…

Pe margine o doamnă între două vârste aplaudă şi scandează entuziastă alături de o prietenă uşor indiferentă. Eu o dojenesc în gând pe prietena ei, dar apuc să aud ce-i spune doamna “suporter” imediat ce am trecut de ele. “Dragă, ce-or avea morţii ăştia de nu se bucură deloc!”

No, uite că am dus şi mortu’ înapoi pe stadion. Nu ştiu niciodată de unde am puterea ca să sprintez pe final. Ciudate sunt şi meandrele orgoliului. Tot ce pot să mai văd cu coada ochiului este un 1:58… Bun aşa, am coborât sub Mach 1. Obiectiv îndeplinit. Şi sunt şi mult mai înţelept. Beer is pain. Beer is the root of evil.

Întors la pensiune m-am mobilizat exemplar în faţa celor 12 trepte ce mă despărţeau de camera mea. Proprietarul (bănuiesc) m-a reperat entuziast. “Gata, aţi alergat pajdoi de km?” “Eu am alergat 21.” “Ah, a mai catadicsit să emită un sunet cu jumătate de gură şi s-a întors imediat la treburile lui”.

Am făcut un duş, m-am reunit cu gaşca şi am mers să vizionăm Pizza Reloaded. Bere n-a vrut nimeni. Chelnerul (studentul de ieri) s-a uitat la noi de sus. Ptiu, maratoniştii! Am mâncat în viteză şi am dispărut rapid.

Proaspăta înţelepciunea a ţinut, hăt… până seara când ne-am întâlnit la Berăria Ursus. Şi unde nu se făcea să fac eu pe deşteptul! Nu oricine înţelege…

Acolo tot ursuleţi. Filtraţi sau nefiltraţi. Şi floricele din partea casei. La fiecare cuplu de doi ursuleţi. Şi playlist pe care ţi-l faci singur. Dacă are careva loc de mine, desigur. Am umplut vreo două foi. Ah, e voie doar o piesă de fiecare? Păi, noi suntem mulţi prieteni aici la masă…

Clipurile video rulează pe un tv uriaş încadrat de o ramă de lemn aurie, lată de-o palmă. Un fel de Rembrandt marca LG.

Încet-încet cu tristeţe se sparge gaşca şi ne retragem… mâine avem iarăşi drum greu. Mai ales eu.

Cred că am moţăit mai tot drumul. Însă eram preocupat. Calculam din timp în timp ora la care vom ajunge în Bucureşti. Puneam şi cele 80 de minute în trafic de la intrarea în oraş până în IOR, apoi cele două minute petrecute în baie în cel mai scurt duş din istorie şi în final cele 30 de minute (minim) până la cinema Patria unde urmau să cânte Andrieş şi prietenii mei. Formaţia Liverpool.

Calculul nu-mi ieşea întotdeauna şi ba întârziam la concert, ba mă lungeam în duş după voie şi mai aveam timp ca să dau într-o parte bagajele lăsate în drum.

Până la urmă a fost undeva la mijloc, maşina sprinţară, şoferul ager şi am ajuns la timp.

La concert m-am întâlnit cu o prietenă pe care n-o văzusem de mulţi ani. Soţia chitaristului. Venise la concert cu o prietenă de-a ei din Cluj care târâia o geantă.

— Păi, doar n-ai venit acum de la Cluj, arunc eu o glumă fantezistă!
— Ba da, acum am ajuns. Am venit direct la concert.
— Ha, ca să vezi potriveală. Cred că ne-am petrecut pe drum, continui eu zglobiu. Eu am fost acolo la maraton. Băi, ce n-au mai înjurat ăia… hi-hi-hi. Era o coloană la Teatrul Naţional de numa’…

Însă mă opresc pentru că o văd că roşeşte.

— Şi eu am fost acolo în coloană.
— Nuuu se poate, zic eu mai mult condescendent!? Dar ţi-a dat drumul poliţistul să treci pe sub panglică, adaug şugubăţ şi râzând voios!
— Păi, locuiesc în zonă, a mai reuşit ea să articuleze cu glas stins.
— Ai o limuzină de culoare gri închis?
— …
— Ai făcut dreapta pe a doua stradă, am mai apucat să zic înainte să-mi îngheţe zâmbetul de buze?
— … Acolo locuiesc, a bâiguit ea neştiind ce se întâmplă.
— Hai, că… nu-se-poa-te!

Cei din grup care asistau la discuţia noastră kafkiană căscaseră ochii mari şi încă nu se hotărâseră dacă era oportun să râdă sau să ne recomande un consult de specialitate. Tot ce-am mai putut să aud a fost: “paranormal… clarviziune…”.

Asta mi-a pus capac! Gata. M-am hotărât. Fără bere înainte de cursă. Legământ ferm şi desigur etern şi definitiv.

Foto: Adrian Niculae, Maraton Cluj

Prima alergare montană din “carieră”. Impropriu spus alergare, dar să nu anticipez…

Nu am deloc antrenament specific şi probabil că este necesar… mă gândeam înainte de înscriere… dar n-am stat mult pe gânduri pentru că în Braşov sunt prietenii mei buni pe care nu-i văzusem de mai bine de un an. Aşa că o să combin plăcutul cu plăcutul. Mă gândeam…

Cu vreo trei zile înainte, îngrijorat de diferenţa de nivel a traseului, m-am apucat de pregătiri. Metodice şi ştiinţifice, desigur. Am luat la rând IOR-ul, m-am cocoţat pe toate movilele, le-am coborât, am alergat pe dâmburile care mărginesc aleile, când la deal, zece metri pe “culme” şi apoi la vale. Ziceai că sunt o găină fugărită de un uliu pervers şi invizibil. Mă rog, doar eu îl vedeam. Cum îmi pune gheara în gât pe Tâmpa.

Ajuns acasă după alegare am cules imediat rezultatele şi le-am analizat cu promptitudine. Ce naiba, doar nu ne antrenăm aiurea! Diferenţă de nivel 74m. Hâm… Faţă de 600m cea de pe traseu. Bine că n-am febră sau alte dureri în glezne sau tibii. Înseamnă că în principiu e bine.

Dar, hai să văd ce înseamnă acea pantă medie pe urcare de 6% a traseului. Am analizat pe rând aleile alergate şi am găsit una – imediat după trecerea pe sub pod în sensul invers acelor de ceasornic, pe lângă punctul de închiriat biciclete în dreapta. Are fix 6% pantă. Aha! Păi, nici nu e mare lucru. Nici n-am simţit că ar fi ceva pantă acolo. Perfect! Deci o fi ceva cam în genul ăsta, doar că se tot repetă.

Îmbărbătat de cercetările avansate şi complete am plecat la Braşov cu voie bună şi companie plăcută.

Vineri seara eram la prietenii braşoveni. Nu s-au mai crucit de ceea ce fac pentru că îi înghesuisem eu cu email-uri, poze şi link-uri de la alergările anterioare. Doar s-au uitat pe traseu şi şi-au făcut cruce. Mai în glumă, mai în serios mi-au zis că ar putea fi un necaz faptul că fix pe acolo intră urşii în Braşov. Prin Răcădău. Tot ce văzusem eu la ştiri, în zona respectivă se întâmplase. Însă se pare că nu e cazul acum pentru că ursul nu iese din hibernare până nu e soarele puternic, până nu îşi vede umbra bine conturată de lumina soarelui… Aşa se zice, m-au asigurat ei.

După o seară petrecută în cumpătare, reluând în gând periodic ce nu trebuie să uit a doua zi, binecuvântând geniul organizatoric care a pus cursa la ora 12:00, m-am retras la odihnă în oprobiul unanim.

Dimineaţă perfectă. Pregătiri, masă frugală, iar la 10:30 eram la punctul de înscriere. Neapărat, pentru că ridicarea kit-ului se poate face numai până la 11:00.

Organizarea impecabilă. Formularul pentru “declaraţie” la dispoziţie într-un cort cu mese şi pixuri astfel încât la ghişeu totul să fie gata. Ghişeele trei la număr după prima literă a numelui. De la A la G, de la H la O, de la P la Z. Să nu dea naiba să fii chinez! Altfel toate bune.

Un alt ghişeu separat pentru cei care se înscriau pe loc. Cu bon fiscal. 🙂

Atmosfera veselă cu muzici zglobii şi anunţuri simpatice şi periodice (repetiţia mama învăţăturii). Până şi tanti de la toaleta convertită (o toaletă publică alocată evenimentului) era voioasă, chiar dacă o asemenea năvală nu cred că-i făcea ziua mai uşoară: “Mamă… da’ toţi aţi băut bere de dimineaţă, chicotea ea printre o duzină de bărbaţi în colanţi!?”

Poze, schimburi de replici, bucuria revederii cu colegi, prieteni… Trag cu coada ochiului la ceas şi văd că e 11:20 şi încă nu s-a terminat ridicarea kit-urilor. Aha! Deci nu e chiar aşa cum se spune. Nu se respectă programul. Însă îmi dau seama că asta nu e o carenţă organizatorică. Tocmai invers. Oamenii întârzie. E în firea noastră… ce mai încolo şi-ncoace. Balcanici, deh. Iar organizatorii ne-au speriat bine cu bau-bau 11:00 anticipând că vor întârzia câţiva şi e bine să existe un tampon până la cursă ca să se evite incidentele (generate de întârziaţi). Păi, uite, şi la ora asta se aşează doi la coadă.

La 11:30 totul era gata. Mda, asta da organizare. Tot e la modă chestia aia cu “proactiv”.

La 11:50 şedinţă tehnică. Ce-o fi şi asta că n-am mai văzut? Ah, uite zice de număr să fie vizibil, nu pus eşarfă la gât că aşa îmi stă mie bine. Numărul nu este un accesoriu, sau o fi, dar foloseşte arbitrilor ca să… Sunt două puncte de alimentare. Primul la 8,5km cu de toate, al doilea la 15km doar cu apă. “Ce naiba l-or fi pus pe primul aşa aproape? Păi, mie nu îmi trebuie apă decât de pe la 14-15 încolo. Asta chiar că au zbârcit-o. Invers să le fi pus, gândeam eu. E nimeni nu-i perfect!”

Traseul e marcat cu bandă alb-roşie, ne anunţă vocea energică prin portavoce, dar e “marcat” şi auditiv. Arbitrii au fluiere şi cel puţin dacă îţi apare fata morgana prin păduri, o iei după auz… bun aşa. Semnale olfactive nu au avut. Doar cele ad hoc. 🙂

Hai, că mai sunt cinci minute! Acum plecăm. Ne va conduce o maşină pe prima porţiune. Şi un biciclist. Haa! Uite că a ieşit şi soarele. Splendid străluceşte! Totul s-a luminat brusc şi spectaculos. În stânga mea mi se profilează perfect conturată umbra la care privesc cu ochii din ce în ce mai mari…

10, 9, 8, … am pornit. 398 de oameni înscrişi. Un start mai degrabă molcom, politicos şi voios decât “competitiv”.

După primul kilometru, semnalat voios de Garmin după 5:30 min, respir ca la km 5 pe plat. Eh, nu m-am încălzit bine, lasă că îmi intru în ritm.

Damblaua mea la alergări este… să alerg. Sau… cum să mă fac înţeles? Să nu merg. Dacă tot alerg. Orice timp aş scoate, dar să alerg. Aşa că nu-i nimic. A crescut al doilea km la 6:00, iar respiraţia e de km 10 pe plat, nu-i nimic… Mă ţin de regula de aur şi o să fiu mulţumit de mine însumi.

Şi am continuat în propria-mi admiraţie până pe la km 4. Însă o observaţie simplă mi-a frânt moralul. Lângă mine era un domn (cam de aceeaşi vârstă) care mergea cu paşi mari. Eu “alergam” că altfel nu pot numi ceea ce bălmăjeam eu acolo şi avansam amândoi în acelaşi ritm. Cu un efort considerabil mai mare din partea mea. Observaţia avea să mă coste compromisul ultim. Aşa că m-am transformat în pieton. Nici nu înţeleg cum altfel aş fi putut să continui pentru că eram epuizat fizic şi doar încăpăţânarea mă împingea înainte.

Ce bine ar fi prins un punct de alimentare pe aici. Ce dreq l-au pus aşa departe la 8,5!

Noroi a fost în multe locuri pe traseu însă la km 6,5 era mall-ul de noroaie. De care vrei, de firmă, delicate şi discrete pe margine, cu frunze, fără frunze. Neaoşe şi până la genunchi pe mijlocul drumului. Cu apă, fără, de vâscozităţi şi culori diferite după dorinţa clientului. Acolo s-au strâns cele mai frumoase trofee.

Sus la km 8,5 apa cu lămâie şi o felie de portocală au fost nectar divin. Oricum, ce poate fi mai bine decât faptul că s-a terminat urcuşul. Am cracii lungi, să vezi acum ce viteză bag pe coborâri şi cât o să recuperez. Hai, la treabă!

Hop! Zăpadă? Păi, pe poteca asta abia încape un om. Eu unde mă desfăşor? Trist, trist, trist!

Hai că s-a terminat cu poteca. Dar ăsta nu e drum forestier! E un fel de traseu de căţărare parcurs în sens invers. Râpă abruptă pe stânga, noroi, pantă ameţitoare, rădăcini noduroase şi umede, pietre colţoase, crengi pe sub care trebuie să te strecori, dar şi politeţea impecabilă a concurenţilor care ori de câte ori îţi scăpă o cracă peste faţă nu ezită să emită scurt un “Scuze!”

Îmi este cu neputinţă să înţeleg cum se poate alerga pe un asemenea traseu. Trebuie să fie ceva mult mai aproape de salturile alea pe care le fac maimuţele când sar dintr-un copac în altul. Am văzut eu la Discovery. Se foloseşte şi coada.

Distracţia a încetat când traseul s-a lărgit şi chiar permitea deplasarea cu viteză. Şi ceee viteză!

Frumos, nimic de zis, însă atenţie unde pui piciorul! Ba, chiar atenţie la viteza în sine. A cam scăpat de sub control. Vreau să încetinesc pentru că am ieşit din marja de siguranţă, însă nu mai am frâne. Duse! Am doar frână de mână. Mâini adică. Iar pe cea de bărbie nu o folosesc pentru că nu e niciun fotograf prin apropiere.

Împing în picioare şi degeaba. Viteza creşte. Nu mi-aş fi imaginat aşa ceva! Nu mai am suficientă energie în pulpe ca să pot alerga la vale. Controlat. Necontrolat pot, nu se vede?!

Cât de frumos zâmbesc oamenii ăştia. Nu sunt “organizatori”. Sunt drumeţi. S-au oprit în drum şi ne aplaudă. Arbitrii fluierau, încurajau, iar pe lângă ei o armată de fotografi vânau unghiuri la firul ierbii, în direcţia de propagare a noroiului. Parcă eram pe covorul roşu!

Da! O să admit. Am mers şi pe coborâre. Asta e! Frânele defecte m-au obosit atât de rău încât a trebuit să fac asta.

Un podeţ, un luminiş, o panoramă. Hai, c-am avut şi “peisaj”. Hooopa! Dar asta ce e, frateee! La km 18,5 au pus pe traseu Intercontinentalul. Păi, cum? Pe aici trece? … Incredibil! Cât să aibă panta asta? 89 de grade?

Nu e cazul să menţionez că o merg şi nu o alerg, da? Însă ce mă fac că nu mai pot nici măcar să o merg!!! Imposibil! Incredibil! Nu mai pot ridica piciorul să păşesc.

Hai că s-a dus. Mai sunt 2 km. Uite oamenii ieşiţi în poartă. Ne aplaudă. Cum, arbitru anunţă 900 de metri?!? Adică am scăpat de 1km?! Doamne, îţi mulţumesc că exişti! Fiul tău rătăcitor s-a întors.

Finish!

Nu sunt (foarte) obosit. Am identificat veriga slabă. Pulpele. Ele au cedat. Nu sunt antrenate pentru urcuş şi în niciun caz pentru frâne la vale. Asta e! Constănţean, venetic în Bucureşti. Unde să se fi antrenat? În Munţii Măcin? Da’ n-or face ei şi un maraton pe plajă, pe nisip?! Face Ilie, la sigur! Păi, cât are Mangalia – Constanţa? Aud? 42. Atunci să vedem. 😛

Gândind aşa… zâmbind bronzat, participam ca un atom la entuziasta mişcare browniană din piaţă. Ne felicitam reciproc, ne fotografiam noroaiele, ne îmbrăţişam prietenii… pe data viitoare. Mai vin. 🙂

Foto: Anka Berger, semimaraton.ro

Un cros care ar putea fi încadrat mai degrabă la capitolul “umorul în sport”. Orice artist de stand-up comedy ar fi invidios pe asemenea performanţe organizatorice. 🙂

Când am ajuns în Piaţă (pe la 9:45) era coadă de zeci de persoane la înscriere. Un singur ghişeu, normal! Dă-i cu glume, dă-i cu poveşti… mai dă-i cu glume… da’ coada nu mergea deloc! Ah, trebuie completată declaraţia. Pe loc, în momentul în care ajungeai la ghişeu. Nu fuseseră postate pe net să vină oamenii cu ele pregătite şi nici nu se distribuiau celor de la coadă. Aşa trebe, lasă că ştiu ei!

Ah, dar îţi trebuie buletinul! … Ba nu, nu-ţi mai trebuie, se poate fără! Sau… nu… nu trebuie pentru că sunt mulţi care nu-l au şi ce sa facem acuma?! Ok, am lămurit-o şi p-asta.

La un moment dat coada a început să treacă de la ritm de maraton la 100m plat. Mergea ca vântul. Păi, dacă se terminaseră “declaraţiile” (nu mai erau formulare), normal! Ba, iaca, s-au terminat şi numerele de concurs! :)) Las’ că suntem inventivi, scriem cu pixul pe spatele unor coli (listate) pe care le rupem în patru.

Credeţi că sunt glumele mele de 1 aprilie? Vă înşelaţi!

Bine, hai c-a trecut şi asta. Dă-i cu o încălzire, hai încă o tură pentru că e 11 fără un sfert şi încă sunt oameni la coadă de înscriere. Deh, ţi se face sete. “Puteţi să ne daţi nişte apă?” “N-avem, a venit răspunsul halucinant!” Crosul Apa Nova, deh! “Păi, alea din spate de acolo ce sunt?” “Nu se dau înainte. Numai după ce se aleargă!” Doar ca n-a completat: “Bey măgarilor, voi aţi venit aici să beţi fără să alergaţi? ‘v-ar fi ruşine!” “Da’ vrem să cumpărăm o sticlă!” “Nu se puate, v-am zis, nu mai insistaţi!”

Hai, n-om muri de sete, trecem peste… facem mişcare, ne distrăm… Hop! Hai că anunţă politia ceva! “Să nu intraţi pe carosabil că vă ia mama dreq!” Cam aşa a sunat anunţul lugubru, ameninţător şi autoritar. Ops! Oare stăm si la semafor? Om vedea…

O voce tristă şi leşinată rupe tăcerea (ăsta e animatorul) şi ne anunţă să intrăm pe carosabil! Păi, nenea de la poliţie zicea că… Băi, să vezi că ăştia sunt mână în mână cu poliţia şi odată intraţi toţi pe carosabil s-au procopsit cu 300 de amenzi! :)) Deci ăsta era mobilul adevărat al “acţiunii”. De 1 aprilie, hai să vă chemăm pe stradă că poliţia e în spate! :))

No, văd că nu taie nimeni chitanţe. Poate scăpăm…

După 15 minute de stat aiurea pe şosea fără niciun anunţ la adresa delicvenţilor, na! că se dă şi startul. Un fel de start confidenţial pe care l-au auzit vreo zece persoane, dar, dar… vorba s-a răspândit repede, ca gândul, şi uite că ne-am urnit.

Pe stradă alomeraţie (ca la orice fugăreală) şi probleme de trafic, aşa că am zis să fac o mare ghiduşie şi să o iau pe trotuar. Nu ştiu nici acum cum de nu mi-am rupt gâtul în stâlpii ăia perfizi şi spontani şi care ţuşti! apăreau în faţa ta după ce erau evitaţi în ultima clipă de cel din faţă.

În rest, alergarea în sine, placută. Când s-a mai aerisit traseul… foarte fain. Vreme ideală, chipuri cunoscute, încurajări reciproce, fun.

La sosire aveau să fie adevaratele surprize. Pentru fetele care sosiseră a venit un organizator cu o căciulă în care erau bilete. Ordinea sosirii. “Luaţi şi voi de aici!” A luat care cum a apucat. Baieţii care au văzut ce se întâmplă au îndrăznit să protesteze: “Da’ noi am sosit de nu-ştiu-când!” “Aşteptaţi, că ale voastre nu sunt gata!”

În sfârşit… premianţii au prins şi tricou (de bumbac, candidatul perfect pentru a deveni în maxim trei luni cârpă de şters praful). Cu bileţelele (ordinea sosirii) nu se ştia ce trebuie făcut. Unii primeau la sosire, alţii nu. Atunci când l-au asaltat pe cel de la ghişeul care părea că se ocupă de problemă omul era complet depăşit cu zeci de oameni călare pe el. N-am stat să văd deznodământul.

Deşi mi-a venit în minte, n-aş face o comparaţie între acest eveniment si cele organizate de club pentru că ar fi ca şi când aş compara Volga cu Ferrari sau pensionara de la 7 cu Usain Bolt şi nu vreau să fiu răutăcios. Însă, repet, mi-a răsărit în minte comparaţia. 🙂

Per total m-am distrat, alergarea a fost plăcută… ce mai, un 1 aprilie reuşit!

P.S. Pentru conformitate un gps, aici.

Foto: Alexandru Iutes