Arta de a trăi – Meditaţia Vipassana

Conferinţă susţinută la Berna în 1980 de S.N. Goenka

Fiecare caută pace şi armonie pentru că de acestea ducem lipsă în viaţa noastră. Din când în când, noi toţi, ne simţim agitaţi, iritaţi, în dizarmonie, suferim; când cineva suferă din cauza agitaţiei, nu păstrează numai pentru sine însuşi această stare negativă. El o transmite, de asemenea, celor din jur. Agitaţia se răspândeşte în atmosfera ce înconjoară o astfel de persoană. Oricine vine în contact cu aceasta devine iritat, agitat. Cu siguranţă nu aceasta este calea dreaptă de a trăi.

Fiecare ar trebui să trăiască împăcat cu sine însuşi şi în pace cu toţi ceilalţi. Cum să trăieşti în pace? Cum să rămânem împăcaţi şi în armonie cu noi înşine şi să menţinem pacea şi armonia în jurul nostru, aşa încât şi ceilalţi să poată trăi în pace şi armonie?

Cum începe cineva să genereze negativitatea? Iarăşi prin investigaţie, acest lucru devine clar. Eu sufăr mult atunci când întâlnesc pe cineva care se comportă într-un mod care nu-mi place, sau atunci când se întâmplă ceva care nu-mi place. Se întâmplă lucruri nedorite şi îmi creez tensiuni în interior. Lucruri dorite nu se întâmplă şi, din nou, îmi creez singur tensiuni; încep să-mi creez singur noduri interioare. Şi de-a lungul vieţii continuă să se întâmple lucruri nedorite, lucruri dorite pot sau nu să se întâmple şi acest proces de a reacţiona creând noduri – noduri Gordiene – face ca întreaga structură mentală şi fizică să fie aşa de tensionată, aşa de plină de ignoranţă, încât viaţa devine mizerabilă.

Acum, un mod de a rezolva problema, este acela de a aranja ca nimic nedorit să nu mi se întâmple în viaţă, şi ca totul să se desfăşoare exact cum doresc. Ar trebui să dobândesc o aşa putere, sau altcineva ar trebui să aibă această putere şi să vină în ajutorul meu atunci când doresc, aşa încât nimic nedorit să nu mi se întâmple în viaţă şi orice doresc să se întâmple. Aceasta este însă imposibil. Nu există nimeni în lume ale cărui dorinţe sunt întotdeauna îndeplinite, în a cărui viaţă totul se desfăşoară în concordanţă cu propriile dorinţe, fără ca ceva nedorit să nu i se întâmple. Totdeauna se întâmplă şi evenimente contrare dorinţelor şi speranţelor noastre. Cum să nu reacţionăm orbeşte faţă de aceste evenimente nedorite? Cum să rămânem în pace şi armonie?

Persoane înţelepte din trecut au studiat această problemă a suferinţei umane şi au găsit o soluţie: dacă cuiva i se întâmplă ceva nedorit şi persoana respectivă începe să reacţioneze prin generarea furiei, fricii sau oricărei alte stări de spirit negative (negativitate), atunci, cât mai rapid, ea ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre altceva. De exemplu, te ridici şi iei un pahar cu apă, începi să bei – furia ta nu se va amplifica şi va dispare. Sau începi să numeri: unu, doi, trei, patru… Sau începi să repeţi un cuvânt, o frază, ori o mantra, poate numele unei zeităţi, sau al unei persoane sfinte faţă de care eşti devotat; mintea este îndreptată în altă direcţie şi, într-o oarecare măsură, vei scăpa de starea de spirit negativă ce o aveai.

Această soluţie a fost folositoare şi a dat rezultate. Şi încă dă rezultate. Practicând această metodă, mintea se eliberează de agitaţie. De fapt, această metodă acţionează totuşi la nivelul minţii conştiente. În realitate, abătând atenţia, se împinge negativitatea adânc în subconştient, şi la acest nivel ea continuă să genereze şi să multiplice aceeaşi încărcătură negativă. La nivelul de suprafaţă este un strat de pace şi armonie, dar în adâncurile minţii este un vulcan latent ce explodează din când în când în violente erupţii.

Alţi exploratori ai adevărului au ajuns mai departe în căutarea lor şi prin experimentarea în ei înşişi a realităţii minţii şi materiei, ei şi-au dat seama că abătând atenţia înseamnă a fugi de problemă. Evadarea nu este o soluţie. Trebuie să înfrunţi problema. Oricând apare în minte o negativitate, observ-o doar, doar înfrunt-o detaşat. De îndată ce cineva începe să observe o negativitate mentală, atunci aceasta începe să-şi piardă toată puterea. Încetul cu încetul, îşi pierde din intensitate şi este dezrădăcinată.

O soluţie bună, evitând ambele extreme: de reprimare sau de liberă manifestare. Ţinând negativităţile în subconştient, acestea nu vor dispare, iar permiţându-le să se manifeste prin acţiuni fizice sau verbale vor crea şi mai multe probleme. Dacă cineva doar le observă, fără să reacţioneze, atunci negativităţile vor dispare, vor fi eradicate, se realizează eliberarea de aceste negativităţi.

Aceasta sună minunat, dar este cu adevărat realizabil practic? Pentru o persoană obişnuită este oare uşor să înfrunte negativitatea? Când furia izbucneşte, ne acaparează atât de repede încât nici nu sesizăm. Atunci, mânaţi de furie, comitem anumite acţiuni fizice sau verbale care ne sunt dăunătoare nouă, cât şi altora. Mai târziu, când furia s-a domolit, începem să ne plângem şi să ne căim, ne cerem scuze de la persoana implicată sau de la Dumnezeu: “Oh, am făcut o greşeală, te rog iartă-mă!” Dar a doua oară, într-o situaţie similară, reacţionăm în acelaşi fel. Toate aceste regrete nu folosesc la nimic.

Dificultatea este că nu sunt conştient când apare o negativitate. Apare la nivelul subconştientului profund, apoi ajunge la nivelul subconştientului, mă acaparează foarte repede şi nici nu apuc s-o observ.

Atunci ar trebui să am un secretar personal, în aşa fel încât ori de câte ori furia începe, el să-mi spună: “Uite. Stăpâne, furia începe!” Dar cum nu ştiu când această furie va începe, trebuie să am trei secretari personali, pentru trei schimburi, tot timpul; sau mai bine patru, să le pot da şi concediu de odihnă. Să presupunem că-mi pot permite asta, şi furia izbucneşte. Imediat, secretarul meu îmi zice: “O, stăpâne, uite, furia începe!” Atunci, primul lucru pe care îl fac este să-l pălmuiesc şi să-l admonestez: “Eşti nebun? Crezi că eşti plătit să mă înveţi pe mine?” Sunt aşa de stăpânit de furie, încât nici un sfat bun nu mă va ajuta.

Chiar presupunând că predomină înţelepciunea şi nu-l pălmuiesc, iar în loc de aceasta îi zic: “Mulţumesc foarte mult, acum trebuie să stau jos şi să observ furia.” Este totuşi posibil? Imediat ce închid ochii si încerc să observ furia, imediat, motivul furiei îmi vine în minte – persoana sau incidentul din care cauză am devenit furios. În acest caz eu nu observ furia, mai bine spus, observ stimulul extern al acestei stări de spirit. Aceasta va duce doar la amplificarea furiei, deci aceasta nu este soluţia. Este foarte dificil de observat o negativitate în mod abstract, emoţia abstractă, despărţită de cauza exterioară care a provocat-o.

Totuşi, cineva care a ajuns la supremul adevăr, la iluminarea deplină, a găsit o adevărată soluţie. El a descoperit că oricând o negativitate apare în minte, două lucruri încep să se petreacă simultan, la nivel fizic. Unul este acela că respiraţia începe să-şi piardă ritmul normal. Începem să respirăm mai intens ori de câte ori o negativitate apare în minte. Aceasta este uşor de observat. La un nivel mai subtil, începe să se producă în corp un fel de reacţie biochimică – apar senzaţii. Orice negativitate va genera în interior o senzaţie sau alta, într-o parte sau alta a corpului.

Aceasta este o soluţie practică. O persoană obişnuită nu poate să observe negativităţile mentale abstracte – mânie sau pasiune. Dar cu o pregătire şi un antrenament adecvat, este foarte uşor să observ respiraţia şi senzaţiile din interiorul corpului, toate acestea fiind strâns legate de negativităţile mentale.

Respiraţia şi senzaţiile mă vor ajuta în două feluri. Mai întâi, ele vor fi secretarii mei personali. De îndată ce o negativitate apare în minte, respiraţia se modifică, ea începe să strige: “Fii atent, ceva merge rău!” Nu pot să pălmuiesc respiraţia; trebuie să-i accept avertismentul. În acelaşi mod, senzaţiile îmi vor spune că ceva merge rău. Atunci, fiind avertizat, încep să observ respiraţia, senzaţiile, şi îmi dau seama că, foarte repede, negativitatea a dispărut.

Acest fenomen mental-fizic este ca o monedă cu două feţe. De o parte se află gândurile sau emoţiile care apar în minte. De partea cealaltă se află respiraţia şi senzaţiile din interiorul corpului. Orice gând, orice emoţie, fie că sunt conştiente sau nu, orice negativitate influenţează respiraţia în fiecare moment. Astfel, prin observarea respiraţiei sau senzaţiei, observ în mod indirect negativităţile mentale. În loc să evit problemele, înfrunt realitatea aşa cum este. Atunci voi constata că negativitatea îşi pierde puterea, nu mă mai subjugă ca în trecut. Dacă continui să observ fără să reacţionez, negativitatea dispare de tot şi eu rămân liniştit şi fericit.

În acest fel, tehnica auto-observării ne arată realitatea sub cele două aspecte ale sale: interior şi exterior. Anterior, fiecare privea doar în afară, omiţând adevărul interior. Întotdeauna am căutat în exterior cauza nefericirii mele; întotdeauna am învinovăţit si am încercat să schimb realitatea exterioară. Ignorând realitatea interioară nu am înţeles niciodată că de fapt cauza suferinţei rezidă în reacţiile mele oarbe, uneori exagerate.

Acum, fiind antrenat, pot să văd şi cealaltă faţă a monedei. Pot să fiu conştient de propria respiraţie şi de asemenea, de ceea ce se întâmplă în interior. Orice ar fi, respiraţia sau senzaţia, învăţ cum să le observ, fără să-mi pierd echilibrul minţii. Încetez să reacţionez, încetez să-mi multiplic suferinţele. În schimb, permit negativităţii să se manifeste şi să dispară.

Cu cât cineva practică mai mult această tehnică, cu atât mai repede mintea se eliberează de negativitate devine pură. O minte pură este întotdeauna plină de iubire, iubire dezinteresată faţă de ceilalţi; plină de compasiune pentru căderile şi suferinţele altora; plină de bucurie pentru succesul şi fericirea lor; plină de ecuanimitate (echilibru, calm, stăpânire de sine) în faţa oricărei situaţii.

Când cineva ajunge la stadiul acesta, atunci viaţa sa începe să se schimbe în profunzime. Nu mai este posibil pentru el, să comită o acţiune fizică sau verbală prin care să disturbe pacea şi fericirea altora. În acelaşi timp, mintea ecuanimă nu numai că devine împăcată cu ea însăşi, dar ajută şi pe alţii să ajungă la această pace interioară. Atmosfera care înconjoară o astfel de persoană va deveni plină de pace şi armonie ceea ce va începe să afecteze, de asemenea, pe alţii.

Aceasta este învăţătura lui Buddha: o artă de a trăi. El niciodată nu a fondat sau predat o religie sau vreun “ism”. El nu şi-a instruit discipolii să practice vreun ritual, vreo formalitate oarbă sau goală. În loc de aceasta, el a arătat numai cum să observi natura aşa cum este, odată cu observarea realităţii interioare. Din cauza ignoranţei, cineva continuă să reacţioneze într-un mod care îi este dăunător lui însuşi, cât şi altora. Dar când înţelepciunea apare – înţelepciunea de a observa realitatea aşa cum este – el se eliberează de acest obicei de a reacţiona. Când cineva încetează să reacţioneze orbeşte, atunci el este capabil de acţiune adevărată – acţiune provenind dintr-o minte echilibrată şi ecuanimă, o minte care vede şi înţelege adevărul. O astfel de acţiune este numai pozitivă, creativă, în ajutorul lui însuşi şi al altora.

Atunci, ce este necesar, este să te cunoşti pe tine însuţi, sfat pe care orice persoană înţeleaptă l-ar da. Trebuie să te cunoşti pe tine însuţi, nu numai la nivel intelectual, la nivel de idei şi teorii. Nici nu înseamnă să cunoşti prin prisma emoţiilor, sau devoţiunii, acceptând pur şi simplu orbeşte ceea ce ai auzit sau citit. Această cunoaştere nu este suficientă. Este mai bine să cunoşti realitatea în mod concret. Trebuie să experimentezi direct realitatea acestui fenomen mental-fizic (minte-materie). Numai aceasta este cunoaşterea care ne va ajuta să scăpăm de negativităţi, să ne eliberăm de suferinţă.

Această experienţă directă a realităţii individuale, această tehnică de auto-observare, este ceea ce se numeşte meditaţie Vipassana. Denumirea provine din timpul lui Buddha, “passana” însemnând să priveşti, să vezi cu ochii deschişi, în accepţia obişnuită. Iar Vipassana înseamnă să observi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, nu aşa cum par să fie. Adevărul aparent trebuie să fie străpuns până când se ajunge la adevărul ultim al întregii structuri fizice şi mentale. Când cineva experimentează acest adevăr, atunci el învaţă să nu mai reacţioneze orbeşte, să oprească generarea negativităţilor şi, în mod natural, vechile negativităţi sunt eradicate. El se eliberează de toate suferinţele şi este fericit.

Există trei trepte în instruirea din timpul cursului de meditaţie. Prima este aceea că fiecare trebuie să se abţină de la orice acţiune fizică sau verbală care disturbă pacea şi armonia altora. Cineva nu poate lucra pentru eliberarea de impurităţile mentale şi în acelaşi timp să continue să desfăşoare acţiuni corporale sau verbale care multiplică aceste impurităţi. De aceea, un cod al moralităţii este prima treaptă esenţială în această practică. Practicantul (studentul) se obligă să nu omoare, să nu fure, să nu aibă relaţii sexuale, să nu mintă şi să nu folosească intoxicante. Abţinerea de la astfel de acţiuni permite minţii să se liniştească suficient, încât să continue pregătirea.

A doua treaptă constă în dezvoltarea controlului asupra acestei minţi sălbatice, antrenând-o să rămână concentrată asupra unui singur lucru: respiraţia. Se încearcă a menţine atenţia cât mai mult posibil îndreptată asupra respiraţiei. Acesta nu este un exerciţiu de respiraţie, nu se controlează respiraţia. Doar se observă respiraţia aşa cum este, cum aerul intră şi cum iese prin nări. În acest fel, mintea se calmează mai mult, aşa încât nu mai este stăpânită de negativităţi violente. În acelaşi timp, mintea se concentrează devenind ascuţită şi penetrantă, capabilă de lucrul interior.

Aceste două trepte: a trăi o viaţă morală şi controlul asupra minţii sunt foarte necesare şi utile prin ele însele, dar ele conduc la desăvârşire numai dacă urmează şi a treia treaptă: purificarea minţii de impurităţi prin dezvoltarea cunoaşterii propriei naturi interioare. Aceasta este adevărata Vipassana: experimentarea realităţii prin observare sistematică şi detaşată a fenomenului minte-materie în perpetuă schimbare care se manifestă ca senzaţii. Aceasta este esenţa învăţăturii lui Buddha: auto-purificare prin auto-observare. Aceasta poate fi practicată de oricine. Boala nu este sectară, de aceea remediul nu poate fi sectar, trebuie să fie universal. Fiecare se izbeşte de problema suferinţei. Aceasta este o maladie universală ce necesită un remediu universal, nu unul sectar. Când cineva suferă din cauza furiei, nu există furie budistă, furie hindusă sau furie creştină. Furia este furie. Când cineva devine agitat din cauza furiei, nu există agitaţie creştină, hindusă sau budistă. Maladia este universală. Remediul trebuie să fie universal, de asemenea.

Vipassana este un astfel de remediu. Nimeni nu poate obiecta la un cod de viaţă care respectă pacea şi armonia altora. Nimeni nu poate obiecta la dezvoltarea controlului asupra propriei minţi. Nimeni nu poate obiecta la dezvoltarea cunoaşterii realităţii interioare prin care este posibilă eliberarea minţii de negativităţi. Vipassana este o cale universală. Nu este un cult. Nu este o dogmă. Nu este o cale oarbă.

Observând realitatea aşa cum este, prin observarea adevărului interior, aceasta este cunoaşterea de sine la nivelul experienţei concrete. Continuând practica, se elimină suferinţele datorate impurităţilor. De la adevărul aparent, grosier, exterior, se ajunge la adevărul ultim al minţii şi materiei. Atunci se transcend toate acestea şi se experimentează un adevăr care este dincolo de minte şi materie, dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de condiţionarea relativităţii, adevărul totalei eliberări de negativităţi, de toate impurităţile, de toate suferinţele. Orice nume i se va da acestui adevăr ultim, este irelevant, el este însă idealul suprem al fiecăruia.

Fie ca toţi să experimenteze acest adevăr ultim. Fie ca toţi oamenii lumii care suferă din cauza negativităţilor, impurităţilor, să se elibereze de impurităţi, de suferinţă.

Fie ca ei să se bucure de adevărata fericire, adevărata pace, adevărata armonie.

FIE CA TOATE FIINŢELE SĂ FIE FERICITE!
FIE CA TOATE FIINŢELE SĂ FIE ELIBERATE!

Cursul de zece zile

Cei ce doresc să înveţe practica meditaţiei Vipassana vor trebui să urmeze cel puţin un curs de zece zile, în timpul căruia ei vor trebui să respecte preceptele: să nu ucidă, să nu fure, să nu spună minciuni, să nu întreţină relaţii sexuale, să se abţină de la intoxicante. Pentru întreaga perioadă de zece zile, ei locuiesc în incinta unde se ţine cursul si nu fac altceva decât să mediteze, să doarmă, să mănânce şi să se spele. După trei zile de concentrare a minţii prin observarea inspiraţiei şi a expiraţiei (anapanasati) şi apariţia senzaţiilor, studenţilor li se arată cum să penetreze întreaga combinaţie fizică şi mentală cu clarviziunea dată de puritatea interioară. Desfăşurarea fiecărei zile este explicată seara, prin intermediul unui discurs. Cursul se termină în ziua finală cu practica “Metta-bhawana” – meditaţia dragostei binevoitoare.

Învăţătura Vipassana nu este sectară, este o activitate obştească non-profit, organizată şi finanţată numai prin donaţii de la studenţi recunoscători care au urmat anterior un curs Vipassana, în această tradiţie.

Ānāpānasati – practica

Pentru a medita alegeţi-vă, un loc liniştit, un spaţiu închis în care să nu bată vântul. Pe cât posibil meditaţi zilnic în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie astfel încât nimic să nu vă abată atenţia de la observarea respiraţiei. Aşezaţi-vă pe jos într-o poziţie care să respecte două reguli esenţiale: 1. poziţia trebuie să fie comodă şi să permită relaxarea corpului şi 2. poziţia trebuie să permită menţinerea vigilenţei, a unei stări de veghe şi a unei atenţii treze.
Pentru a fi relaxat corpul trebuie să se susţină singur având toţi muşchii complet destinşi, fără urmă de încordare. În timpul meditaţiei verificaţi periodic relaxarea muşchilor. Activi vor fi numai muşchii strict necesari pentru menţinerea poziţiei.

Vă puteţi aşeza cu picioarele încrucişate („turceşte”) fie cu genunchii apropiaţi de sol fie cu genunchii ridicaţi („aşa cum stau ciobanii”) – vezi figura din stânga grupajului. Ca variante, laba unuia dintre picioare poate fi aşezată peste celălalt picior, fie piciorul drept peste cel stâng, fie cel stâng peste cel drept. Puteţi utiliza şi poziţia ilustrată de cele două figuri din dreapta grupajului, poziţie care presupune aşezarea şezutului pe tălpile picioarelor îndoite sub corp. În oricare din variantele adoptate este importantă menţinerea verticală a coloanei vertebrale pe toată durata meditaţiei. Pentru a corecta tendinţa de ghemuire, la început, bazinul poate fi tras un pic către spate, iar pieptul poate fi ţinut ca şi când ceva ar ridica de el vag în sus. Nu exageraţi deoarece aceasta va duce la arcuirea exagerată a spatelui, iar poziţia de dorit este cea verticală.

Braţele pot fi aşezate pe genunchi sau pot fi aşezate în poală. Nu căutaţi ca să utilizaţi poziţii complicate cu orice preţ. Orice poziţie care respectă principiile de mai sus este bună. Din acest motiv imaginile de mai sus nu conţin detalii. Poziţia trebuie să permită a sta confortabil şi relaxat circa 30-40 de minute, desigur după ceva acomodare. Alegeţi o poziţie care este potrivită pentru dvs.

În timpul meditaţiei corpul va rămâne imobil în poziţia aleasă. Poziţia nu va fi schimbată decât dacă este strict necesar. Ascultaţi-vă corpul! Fiţi atenţi la ceea ce vă spune. Poziţia de meditaţie este perfectibilă şi se va îmbunătăţi. Nu căutaţi poziţia perfectă de la început. Oricare dintre acestea este bună ca punct de plecare.

Viaţa în lumea modernă este tensionată fără voie. Amintiţi-vă aceasta şi adoptaţi o atitudine mentală relaxată. Chipul relaxat, muşchii feţei destinşi, fără urmă de grijă. Ce grijă aţi putea avea când meditaţi?

Relaxaţi picioarele, trunchiul, gâtul, braţele, faţa, îndreptaţi spatele începând de jos către în sus, relaxaţi mintea şi … începeţi meditaţia. Aerul care intră, aerul care iese. Aşa cum este!

*
*      *

Respiraţia e un obiect al atenţiei uşor accesibil fiecă­ruia din noi, pentru că respirăm cu toţii din momentul naşterii şi până în clipa morţii. Este un obiect de meditaţie universal accesibil. Pentru a începe practica, aşezaţi-vă confortabil în una din poziţii şi închideţi ochii. Locul de meditaţie trebuie să fie într-o cameră liniştită, fără nimic care să distragă atenţia. Întorcându-se de la lumea exterioară la lumea dinlă­untru meditatorii constată că activitatea cea mai uşor de observat este propria lor respiraţie; aşa că dau atenţie acestui obiect – aerul care intră şi care iese din corp.

Acesta nu este un exerciţiu de respiraţie, este un exerciţiu de atenţie. Efortul nu constă în controlarea respiraţiei, ci în a fi conştient de ea aşa cum apare în mod natural: lungă sau scurtă, grea sau uşoară, grosieră sau subtilă. Atât cât este posibil trebuie să îţi fixezi atenţia la respiraţie, fără a permite vreo distragere care să între­rupă continuitatea atenţiei.

Observarea respiraţiei este o etapă pregătitoare pentru meditaţia Vipassana. Ca meditatori, constatăm imediat cât de greu este aceasta. Imediat ce încercăm să ne păstrăm mintea fixată pe respiraţie, începem să ne îngrijorăm de vreo durere în picioare. Imediat ce încercăm să suprimăm toate gândurile care ne distrag, o mie de lucruri apar în minte: amintiri, planuri, speranţe, temeri. Unele dintre acestea ne reţin atenţia, şi după ceva timp realizăm că am uitat complet de respiraţie. Începem din nou, cu o hotărâre nouă, şi iarăşi, după un scurt timp, realizăm că mintea a alunecat departe fără să o observăm.
Cine este stăpânul aici? Imediat ce începem acest exerciţiu, devine foarte clar, şi foarte repede, că mintea nu este de fapt sub control. Ca un copil răsfăţat care apucă o jucărie, devine plictisit şi apoi vrea alta şi apoi alta, mintea continuă să sară de la un gând, un obiect al atenţiei, la altul.

Aceasta este obiceiul adânc înrădăcinat al minţii: asta a făcut întotdeauna. Dar odată ce înce­pem să ne cercetăm adevărata noastră natură, fuga trebuie să se oprească. Trebuie să schimbăm modelul obiceiului mental şi să învăţăm să rămânem conectaţi cu realitatea. Începem încercând să ne fixăm atenţia la respiraţie. Când observăm că rătăceşte, o aducem înapoi cu răbdare şi calm. Dacă nu reuşim încercăm iarăşi. Zâmbind, fără tensiune, fără descurajare, continuăm să repetăm exerciţiul. La urma urmei, un obicei de o viaţă nu se schimbă în câteva minute. Scopul necesită practică repetată, continuă, precum şi răbdare şi calm. Aşa vom dezvolta atenţia conştientă asupra realităţii. Acesta este efortul just.

Practicând atenţia la respiraţie, noi practicăm o metodă de relaxare şi purificare a minţii. Stăm jos şi ne fixăm atenţia la respiraţie fără nici un gând care să ne distragă. Făcând aşa, iniţiem şi menţinem o stare mentală complet relaxată. Ne împiedicăm pe noi înşine de a cădea în distragere sau absenţă sau de pierderea contactului cu realitatea. Dacă apare un gând, nu îl urmărim, ci ne întoarcem atenţia încă o dată la respiraţie. În acest fel, ne dezvoltăm capacitatea minţii de a rămâne focalizată pe un singur obiect şi de a nu fi perturbată de distrageri – două calităţi esenţiale care vor folosi în practica ulterioară.

Un alt motiv pentru dezvoltarea atenţiei la respiraţie este eliberarea de dorinţă, aversiune şi igno­ranţă, devenind mai întâi conştienţi de ele. În acest scop respiraţia este de ajutor, pentru că respiraţia acţionează ca o reflectare a stării mentale a cuiva. Când mintea este liniştită şi calmă, respiraţia este regulată şi uşoară. Dar de câte ori apar negativităţi în minte – furie, ură, frică, pasiune, îngrijorare etc – respiraţia devine mai neregulată, grea şi rapidă. În acest fel, respiraţia ne atenţionează de starea noastră mentală şi ne permite să începem să lucrăm cu ea.

În momentul în care mintea este complet atentă la respiraţie, ea este liberă de dorinţă, liberă de aver­siune, liberă de ignoranţă. Oricât de scurt este acest moment de puritate, el este foarte puternic pentru că pune sub semnul întrebării toată condiţionarea trecută. Toate reacţiile acumulate sunt puse în mişcare şi încep să apară ca diverse dificultăţi, fizice sau men­tale, care împiedică efortul persoanei de a-şi dezvolta atenţia şi conştienţa. Putem experimenta nerăbdare în a progresa (o formă a dorinţei) sau aversiunea poate apărea sub formă de nemulţumire sau depresie deoarece progresul pare lent. Alteori ne copleşeşte moleşeala şi aţipim imediat ce ne aşezăm în meditaţie. Uneori se întâmplă să fim aşa de agitaţi încât nu avem stare şi căutăm scuze ca să evităm meditaţia. Uneori scepticismul subminează voinţa de a lucra – sau însăşi capacitatea noastră de a medita. Confruntaţi brusc cu aceste dificultăţi, ne-am putea gândi să renunţăm chiar la întreaga practică.

Practicând atenţia asupra respiraţiei constatăm cât de greu este să ne menţinem atenţia neîntreruptă. În ciuda hotărârii ferme de a păstra atenţia fixată pe obiectul respiraţiei, cumva ea alunecă îndepărtându-se pe neobservate. Constatăm că suntem ca un om beat care, încercând să meargă în linie dreaptă, o tot ia într-o parte sau în alta. De fapt suntem beţi de propria noastră ignoranţă sau de iluzii şi astfel ne tot rătăcim în trecut sau în viitor, în dorinţe sau aversiuni. Nu putem rămâne pe cărarea dreaptă a atenţiei susţinute.

Ca meditatori, ar fi înţelept să nu devenim depresivi sau descurajaţi în faţa acestor dificultăţi, ci să înţelegem că ia timp să schimbi obiceiurile mentale înrădăcinate de ani de zile. Aceasta se poate realiza numai lucrând în mod repetat, continuu, răbdător şi persistent. Obli­gaţia noastră este doar aceea de a ne reîntoarce atenţia la respiraţie de îndată ce observăm că aceasta a fost distrasă. Dacă putem face asta, am făcut un pas important către schimbarea tiparelor mentale (minte în continuă mişcare browninană). Prin practică repetată, devine posibil să aducem atenţia înapoi tot mai repede şi mai uşor. Treptat, perioadele de uitare de sine devin mai scurte, iar perioadele de atenţie susţinută – samādhi – devin mai lungi. Pe măsură ce concentrarea se întăreşte, începem să ne simţim relaxaţi şi plini de energie. Încetul cu încetul respiraţia se schimbă, devenind lejeră, regulată, uşoară, superficială. Uneori se pare că respiraţia s-a oprit de tot. De fapt, pe măsură ce mintea devine liniştită, corpul devine şi el calm iar metabolismul se încetineşte, astfel încât este nevoie de mai puţin oxigen.

La acest stadiu, cei care practică atenţia la respiraţie pot avea diverse experienţe neobişnuite; de exemplu, să vadă lumini sau să aibă viziuni, în timp ce stau cu ochii închişi sau să audă sunete ieşite din comun. Toate aceste aşa-numite experienţe extrasenzoriale nu sunt decât indicaţii că mintea a atins un nivel înalt de concentrare. În sine, aceste fenomene nu au nici o importanţă şi nu trebuie să li se acorde atenţie. Obiectul atenţiei rămâne respi­raţia; orice altceva este o distragere. Şi nici nu trebuie să aşteptăm astfel de experienţe; ele apar în unele cazuri şi nu apar în altele. Toate aceste experienţe extraordinare sunt doar jaloane care marchează progresul. Uneori jalonul este ascuns privirii sau suntem aşa de concentraţi încât păşim înainte fără să-l observăm. Dar dacă o să considerăm un astfel de jalon ca scop final şi ne agăţăm de el, încetăm de a mai progresa. Cei care practică Vipassana nu caută astfel de experienţe, ci mai degrabă cunoaşterea propriei naturi.

*
*     *

Întrebare: Nu este dăunător să uiţi în întregime de trecut şi de viitor şi să dai atenţie numai momentului prezent? La urma urmei, nu aşa trăiesc animalele? Oricine uită de trecut este cu siguranţă condamnat să-l repete.
Răspuns: Această tehnică nu te va învăţa să uiţi în întregime de trecut sau să nu ai grijă de viitor. Dar modelul obiceiului mental prezent este să ne scufundăm constant în amintiri trecute sau în dorinţe, planuri ori frică pentru viitor şi să rămânem ignoranţi cu privire la prezent. Acest obicei nesănătos face viaţa mizerabilă. Prin meditaţie înveţi să ai un punct de reazem în realitatea prezentă. Cu această bază solidă, poţi lua îndrumarea necesară din trecut şi să te pregăteşti adecvat pentru viitor. Prin eliminarea condiţionărilor mentale vei învăţa să acţionezi cu adevărat şi nu să reacţionezi inconştient.

Întrebare: De ce practicarea samādhi-ului nu este suficientă pentru eliberare?
Răspuns: Pentru că puritatea minţii dezvoltată prin samādhi se realizează în special prin suprimare şi nu prin eliminarea condiţionării. Este ca şi cum cineva curăţă un bazin cu apă murdară adăugând un agent de precipitaţie, de exemplu, alaunul. Alaunul face ca parti­culele de noroi suspendate în apă să cadă pe fundul bazinului, lăsând apa curată ca şi cristalul. În mod si­milar, samādhi face nivelurile superioare ale minţii curate ca şi cristalul, dar rămâne un depozit de impurităţi în subconştient. Aceste impurităţi latente trebuie înlătu­rate pentru a atinge eliberarea. Iar pentru a înlătura impurităţile din adâncurile minţii, trebuie să practici Vipassana.

Întrebare: În timpul practicării atenţiei la respiraţie, este permis să numărăm respiraţiile sau să spunem „înăuntru” când inspirăm şi „afară” când expirăm?
Răspuns: Nu, nu trebuie să existe nici un fel de verbalizare continuă. Dacă tot timpul adaugi câte un cuvânt la atenţia asupra respiraţiei, treptat cuvântul va deveni predominant şi vei uita în întregime de respiraţie. Atunci, fie că inspiri sau expiri vei spune „Înăuntru!”, fie că vei expira sau inspira, vei spune „Afară!”. Cuvântul va deveni o mantra. Rămâi cu respiraţia, respiraţia pură, nimic altceva decât respiraţie.

Întrebare: Constat că atunci când meditez şi mintea rătăceşte, o dorinţă poate apărea; atunci mă gândesc că nu trebuie să am dorinţe şi încep să fiu agitat pentru că am dorinţe. Cum să rezolv aceasta?
Răspuns: De ce să te agiţi din cauza dorinţelor? Acceptă numai faptul – „Uite, există dorinţă” – asta este tot. Şi vei ieşi din asta. Când constaţi că mintea rătăceşte, acceptă situaţia: „Uite, mintea rătăceşte” şi automat ea va reveni la respiraţie. Nu crea tensiuni pentru că există dorinţe sau pentru că mintea rătăceşte; dacă faci asta, generezi o nouă aversiune. Acceptă doar. Această acceptare este suficientă.

Întrebare: Când spuneţi „Fiţi fericiţi”, cealaltă parte a balanţei mi se pare a fi „Fiţi trişti”.
Răspuns: De ce să fiţi trişti? Ieşiţi din tristeţe!

Întrebare: Da, dar am crezut că noi căutăm echilibrul.
Răspuns: Echilibrul vă face fericiţi. Dacă sunteţi dezechilibraţi, sunteţi trişti. Fiţi echilibraţi, fiţi fericiţi!

Întrebare: Credeam că este „Fiţi fericiţi, fiţi nimic”.
Răspuns: Nu, nu. Echilibrul vă face fericiţi, nu nimic. Deveniţi fericiţi doar atunci când aveţi o minte echilibrată.

* Indicaţiile referitoare la practica Anapanasati sunt extrase din materialele publicate de S.N. Goenka.

** Întrebările și răspunsurile de mai sus sunt preluate din lucrarea „Arta de a trăi” de William Hart.

Ānāpānasati – definiţie

Anapanasati este un termen cheie în practicarea meditaţiei (vipassana). Denumirea poate părea pretenţioasă, însă descrie un fenomen cât se poate de natural şi firesc cu care ne confruntăm în fiecare clipă: a fi conştient (cu fiecare inspiraţie sau expiraţie).

Atunci când aminitiri, gânduri, imaginaţia ne captează atenţia şi populează “scena” minţii noastre avem de-a face cu alţi actori mentali. Conştienţa presupune a fi prezent, a fi la locul faptei, a fi conştient şi atent la senzaţiile acestui moment, a fi conştient că mintea este populată de amintiri, de gânduri etc. Atunci când actorii sunt singurii prezenţi în sală şi nu există un spectator care să îi observe suntem preluaţi cu totul de gânduri. Conştienţa este absentă. Desigur, ea revine când este cazul, apoi este obturată de gânduri sau reverii interioare şi tot aşa…

Tehnic, componentele care alcătuiesc termenul sunt cele două de mai jos:

Ānāpāna (nt.) [āna + apāna, cpds. of an to breathe] in haled & exhaled breath, inspiration & respiration S v.132, 311 sq.; J i.58; Ps i.162 (˚kathā); usually in cpd. ˚saticoncentration by

Sati (f.) [Vedic smṛti: see etym. under sarati2] memory, recognition, consciousness, D i.180; ii.292; Miln 77– 80;intentness of mind, wakefulness of mind, mindfulness,alertness, lucidity of mind, self

În treacăt fie spus, nu că ar avea prea mare importanţă, termenul Anapanasati este adesea tradus şi referit ca “observarea respiraţiei”. În mare măsură practica meditativă se bazează pe observarea respiraţiei, însă nu acesta este înţelesul exact al termenului, ci unul ceva mai general.

Anapanasati înseamnă a fi conştient cu fiecare inspiraţie şi expiraţie (în fiecare moment) nu neapărat a fi atent la respiraţie (a observa respiraţia). Aşa cum spune şi Buddhadasa Bhikkhu în prefaţa la “Mindfulness of Breathing”:

“The term “anapanasati” does not mean, as is generally interpreted, mindfulness established on in and out breathing. Actually it means mindfulness established on an object all the time with each in and out breath. Initially one establishes mindfulness on the breathing itself, then on different kinds of feeling, different states of mind, then the characteristic of impermanence… and finally on relinquishment, which is the ultimate objective of the practice.”

În aceeaşi lucrare sunt menţionate pe rând şi celelalte obiecte ale atenţiei care sunt folosite în practica Anapanasati pe măsură ce se avansează cu această practică.

Conştienţa (sau atenţia) se poate aplica senzaţiilor fizice (produse de respiraţie, spre exemplu) sau senzaţiilor mentale (produse de activitatea mentală). Iată un citat din Anapanasati Sutta, pag. 5:

“He trains himself to breathe in sensitive to the mind, and to breathe out sensitive to the mind.”

Practica Anapanasati este descrisă în Majjhima Nikaya 118, Anapanasati Sutta, trad. Thanissaro Bhikkhu (text care este amplu comentat în lucrarea amintită deja “Mindfulness of Breathing”):

http://www.vipassana.com/canon/majjhima/mn118.php

Metta Sutra

Un alt termen buddhist interpretat în mod deformat este compasiunea (karuṇā). De multe ori aceasta este tradusă/înţeleasă ca milă, compătimire… or nu este deloc aşa!

Karuṇā nu include orgoliu, superioritate (nici măcar disimulată) faţă de o altă fiinţă, ba este chiar opusul acestora. Compasiunea înseamnă să înţelegi că aşa cum tu te bucuri și suferi, tot aşa poate să se bucure și să sufere şi altul. Înseamnă să realizezi că în esenţă tu şi alte fiinţe sunteţi asemenea. Mult mai mult asemenea decât diferite. Să ai o atitudine de compasiune înseamnă să acţionezi în acord cu această înţelegere. Nu în mod teoretic.

Spre exemplu, în meditaţia buddhistă a iubirii-compasive “Metta”, mintea trebuie să poarte în ea un singur gând sincer: “Fie ca toate fiinţele să fie fericite!” Atât. Acest unic gând trebuie menţinut în minte cât mai pur. Aceasta nu înseamnă că este o dorinţă sau o strădanie pentru a elibera alte fiinţe de problemele lor. Nu este un astfel de orgoliu, ci este o atitudine. Este modul în care abordezi o altă fiinţă indiferent ce legături s-au stabilit între tine şi ea. Îţi menţii o minte curată. Pe măsură ce porţi acest gând cu tine, faptul că acea fiinţă este mai mult asemenea ţie şi mai puţin diferită de tine poate deveni mai evident.

Textul de referinţă este Metta Sutra, Suttanipaata, I, 8. Am folosit traducerea de la pag. 160 din Walpola Sri Rahula / Tripitakavaagisvaraachaarya : Doctrina Trezirii; trad. Petre Botnariuc. – Editura Herald, Bucureşti, 2005, traducere pe care am mai cârpit-o prin confruntare cu cele patru variante englezeşti de la sursa de referință accesstoinsight.org: http://www.accesstoinsight.org/tipitaka … index.html

Metta Sutra

Acela care este iscusit în bine
Şi care cunoaşte calea către pacea interioară
Ar trebui să fie capabil şi drept,
Cinstit, şi blând la vorbă,
Umil şi modest,
Bucuros şi uşor de mulţumit,
Cu puţine obligaţii,
Şi un mod de viaţă simplu,
Liniştit, calm, înţelept şi priceput,
Lipsit de orgolii şi nepretenţios din fire.

El nu ar trebui să comită nici cea mai mică faptă
Pe care înţelepţii ar critica-o.

El ar trebui să îşi cultive gândurile astfel:
Fie ca toate fiinţele să vieţuiască în pace şi siguranţă,
Fie ca toate fiinţele să fie fericite,
Orice fel de fiinţe ar fi;
Fie că sunt slabe sau tari, fără excepţie,
Mari şi puternice, medii sau mici,
Fiinţe vizibile sau invizibile,
Care trăiesc în depărtare sau în apropiere,
Născute sau care urmează să se nască,

Fie ca toate fiinţele să fie fericite!

Fie ca nici o fiinţă să nu o înşele pe alta,
Oricare ar fi aceea şi oriunde s-ar afla.
Fie ca nici una să nu dorească răul alteia
Prin mânie sau rea-voinţă.

Întocmai cum o mamă îşi protejează unicul copil
Chiar şi cu preţul propriei sale vieţi,
Fie ca toate fiinţele să fie preţuite cu o inimă deschisă;
Împărtăşind iubire peste întreaga lume,
În sus către ceruri,
Şi în jos către adâncimi;
De jur împrejur, fără de graniţă,
Fără ură şi fără răutate.

Indiferent dacă cineva stă în picioare,
Merge, stă jos sau stă întins,
Fără să cadă în uitare
Trebuie să menţină această atitudine.

Aceasta, se spune că este suprema stabilitate,
Fără a se mai agăţa de prejudecăţi,
Cel pur şi virtuos, cu o minte clară,
Liber de dorinţele simţurilor
Nu mai este înlănţuit prin naştere de această lume.

karuṇā

Dukkha vs Suferinţă

Chestiunea interpretării eronate a conceptelor vehiculate de filozofiile/religiile indiene este una de notorietate şi a condus la ratarea completă a unora din înţelesurile cheie ale buddhismului, spre exemplu.

Ca o singură ilustrare a acestei afirmaţii aş menţiona termenul dukkha, adeseori tradus ca “suferinţă” (sau variante). Or, dukkha este opusul lui “sukha” (dukkha: usually opposed to sukha – vezi Pali Text Society Dictionary) care este bogat în semnificaţii: fericire deplină, împlinire, beatitudine etc.

În buddhism sukha semnifică împlinirea totală, dusă până la capăt. Dukkha, fiind opusul acestui termen, semnifică tot ceea ce nu este deplin, nu este perfect, total, chiar dacă tinde asimptotic către perfecţiune în acest sens.

Fericirea care este impermanentă, evanescentă este dukkha, este trecătoare, nu este perfectă.

A spune că “totul este dukkha” este una dacă prin asta înţelegem “totul este suferinţă” şi este cu totul altceva dacă prin asta înţelegem “totul este impermanent în jurul nostru, totul se naşte, se transformă şi dispare, nu avem niciun reper etern”. Dacă reflectăm cum a fost înţeles mesajul lui Buddha în lumea occidentală în prima variantă realizăm ce deformare grosolană s-a produs încă din start cu primul adevăr nobil.

Buddha a constatat că totul este dukkha, nu totul este “suferinţă” aşa cum în mod morbid a fost tradus şi încă se propagă mesajul său… Optimismul, energia şi tenacitatea lui Buddha sunt exemplare. Buddha a pornit la drum în căutarea punctului de sprijin, nu cu tristeţi şi suferinţe închipuite.

Desigur că viaţa este frumoasă! Însă nu este eternă. Nu trebuie să fii Buddha ca să realizezi asta. :)