Asta a fost prima mea alergare oficială. Mai grea decât simulările din Excel pe care le tot făceam în ultima săptămână. Şi timpii diferiţi.

Cu o zi înainte după ce am consultat vreo patru canale meteo în speranţa că voi găsi unul care să arate “ce trebuie” (ai naibii, parcă erau toţi înţeleşi: ploaie!) am început să speculez situaţia şi să îmi zic “Păi, normal, dacă n-oi reuşi să termin în timpul pe care mi l-am propus, ploaia e de vina! Excel-ul e bun.” Eram acoperit din toate părţile.

Însă… ieri ploaia a fost mai mult un condiment. A avut chiar farmecul ei. Nu m-a împiedicat cu nimic, n-a fost un impediment pentru alergare, ba chiar…

De ce un “Excel”? Păi, dacă n-ai alergat niciodată mai mult de 10km, iţi trebuie o metoda de a estima ritmul în care sa porneşti la alergat 21, nu? Cu tot felul de calcule savante, extrapolări şi pierderi pe km de oboseală etc. În principiu un fel de “ăştia 10 sunt daţi, copy/paste încă 11!”

Rezultatul din teren… ghici?! Fiasco.

Pace-ul iniţial a ţinut vreo 15km. Ma uitam pe Garmin de fiecare data când piuia şi trageam concluzii din cele 2-3 secunde în plus sau în minus. Însă de la km 16, cat se poate de brusc, s-a lăsat seara la mine pe stradă. S-a tăiat curentul, s-a luat apa şi nu mai ridicau nici gunoiul. Jale.

S-a votat în regim de urgenţă, target-ul iniţial a fost declarat obsolete iar cel nou a fost stabilit la “nu te opreşti, alergi cap-coadă; mersul nu este o opţiune!”. N-am fost ispitit decât de vreo 50… hai 55, 60, 70 de ori. Preţ de vreo 2km ma visam ba la Spring-ul din Piaţa Alba Iulia cu o ciocolată caldă şi o tartă cu mere, ba pe o băncuţă în IOR admirând lebedele. Ceee mi-a trebuit mie!!!

Garmin-ul piuia în continuare vesel şi a avut mare noroc ca n-am dat cu el de pământ. Nu de alta, dar trebuia ceva energie pentru asta, ohooo!

Apoi, încet-încet m-am adaptat pe ritmul de melc şi am început chiar să mă simt bine. Fizic. Psihic… sufeream tacit şi introvertit. Gândiţi-vă cum arată să treacă pe lângă tine în zbor voios şi conversaţii sprintare domnişoare, pensionari, domni durdulii şi energici. Ca vântul vâjâiau pe la urechile mele. Bine ca n-am făcut otită.

Pe finish eram hotărât să accelerez… pentru poze. Da’ bine ca n-am mai putut să o fac. Altfel nu ştiu cum mă mai aplecam sa mă închei la şireturi. Că de descheiat şi scos cipul nici nu s-a pus problema. M-a ajutat un voluntar văzând care e situaţia.

Ca să nu o mai lungesc… pentru mine a fost o veritabilă lecţie. Despre propriile limite, despre proiecţii, vise şi realitate, despre oameni entuziaşti şi despre marea familie a maratoniştilor.