Gerar – 2012

Nu ştiu cum se face, dar observ că relatările de la Gerar aparţin cu precădere oiţelor… de culoare. (Mă rog, în State probabil ar trebui să formulez “oiţelor afro-americane”. Pe plaiuri mioritice oiţa e, încă, laie sau bălaie nu indo-europeană sau geto-dacă.) Eh, oricum aş formula constatarea este un argument în plus pentru cei care susţin că arta se naşte din suferinţă.

Nu fac excepţie de la regula nescrisă a mioriţei cronicar.

Dar n-a fost aşa de la început… Mai ales că am fost primul dintre primii. Da. Totul a început cu zile bune în urmă. La alergarea de recunoaştere. Prim contact cu bestia. Am aşteptat cu nerăbdare explorarea. M-a culcat devreme (o noţiune relativă pentru o pasăre de noapte ca mine), m-am trezit cu emoţii şi nerăbdare. Am mai spus, nu? Am ajuns la locul faptei, la “barieră” mult mai devreme. Desigur, cine să mai fi ajuns aşa cu noaptea în cap? Oricât mi-a făcut de lucru admirând peisajul şi alergând uşor “de încălzire” după ce a trecut primul sfert de oră şi tot singur rămăsesem la punctul de întâlnire entuziasmul meu a început să se erodeze. “Eh, treaba lor! Ei pierd, mă îmbărbătam singur!” După jumătate de oră m-am declarat erou-martir al alergărilor de recunoaştere şi am pornit singur pe traseu.

Frumos, chiar elegant, cu câteva coturi bine meşteşugite de proiectant… panta, mda, asta probabil or s-o scoată din traseul final. Normal! Coborârea ar putea s-o lase. De la veteranii din Tineretului am aflat că o pantă similară (de la Polivalentă până în bulevard) alergată la vale se cheamă “Marijuana”. Lasă să avem şi noi la Gerar o marijuana noastră neaoşă. Poate să-i zică şi “Cânepa”. Nu mă deranjează.

Ia uite, la Energetică au ditai transformatorul în curte. Şi stâlpi de înaltă tensiune. Fac treabă oamenii, învaţă meserie. S-or urca sus pe stâlpi studenţii? Dar studentele? Asistenţii? Profesorii nu, în mod sigur. Hâmm… ia uite la Electrotehnică (parcă asta e, nu?) au panouri solare care… alimentează ceva… o barieră? care nu funcţionează momentan, dar, foarte bine, fac oamenii lucruri concrete, nu ca pe vremuri. Automatizările au în faţa intrării un ceas electronic cu design minimalist. Făcut de studenţi, sunt sigur. 14:01. Păi, nici 11 nu e. Alerg doar de jumătate de oră pe traseu. Eh, ştiu eu cum e. Au uitat să-l mai potrivească. Aşa e pe la noi… se lansează câte un proiect cu atâta elan şi energie de zici că va revoluţiona domeniul, dacă nu civilizaţia în ansamblul ei. Iar peste trei ani, site-ul e neactualizat de doi. Deşi lucrurile în principiu (mai) merg.

Interesante şi cele două linii drepte. Să-mi aduc aminte să păstrez ceva energie la Gerar pentru finiş. Ies pozele mai bine.

Ia uite, iar ceasul. Cum 14:01? Păi, chiar dacă nu era potrivit trebuia să avanseze ceva, nu? Ceas electronic să stea n-am mai văzut. Doar dacă… doar dacăă… asta n-o fi data. DATA! E 14 azi. Nu 21. Haaaa! Alergarea de grup e sâmbăta viitoare. Măi, da’ nerăbdător mai sunt. S-a mai zis, nu?

Însă, aşa cum spuneam, am fost primul pe traseu la Gerar anul ăsta…

Cam atât cu supremaţia mea, până când a început cursa. Ştiam ce am de făcut. Am văzut la alţii. Şi eu o să fac la fel. Lasă corpul, lasă poziţia, lasă cronometrul. Bucură-te de alergare! Chicoteşte zglobiu în stânga şi în dreapta. Mâinile sus la poze. V-uri, sărituri, zâmbete până la urechi. Ia, uite şi câţiva copii pe derdeluş. Hai să ne facem cu mâna. Hu-iuuu-iuuu! Hai să strigăm unii la alţii. Iar dacă îţi iese un Husky în cale urlă împreună cu el. E musai. Cred că l-a văzut toată lumea, nu? Era simpatic foc, dar urla concentrat şi absorbit. “Hauuuu…uuuoleoooo ce zăpadă prăpădesc ăştia! Urcaţi-vă fraţilor într-o sanie şi vă trag euuuuuoooohauuuu câte ture doriţi la Gerar Canin!”

Şi trec trei ture.

Timpul cu un minut jumătate mai bun decât necesarul pentru a sparge acea barieră… Mach 1 a mioriţei negre: cele două ore la semi. Pauză de alimentare. Blana mea e încă gri deschis.

Tura patru a venit cu nota de plată. Glasul furnicii mele interioare se auzea din ce în ce mai răspicat. “Astă vară, ce-ai făcut? La primele ture îmi săreai în sus ca greieraşul, iar acu’? “Cri-cri-cri, oiţă gri.”

La tura cinci nu mai era nici o îndoială. Din orice unghi, oricum ar fi picat lumina, naturală, artificială, fluorescentă… blana era neagră ca smoala. Mai am puterea să observ că biserica din campus este arhiplină. E sigur examen, mai mult gândesc cu voce tare. Partenerii mei, zglobii şi plini de vervă se opresc din conversaţia sprinţară (puteau să-şi fi luat la ei şi un şah) şi mă lămuresc că este biserica Sfântul Cinci.

Ultima tură. Glucoză… poate o minune. Injecţii nu aveţi? Intravenoase? Pe urcarea în pantă realizez lacunele filologice ale limbii române. Agonie? Agonizant? Puţin spus. Superlativ nu aveţi? Alte grade peste superlativ ca să reflecte realitatea? Încurajările contează acum. Nu mai sunt prilej de replici sprinţare. Mă înduioşează voluntarii care au stat atâtea ore în ger, îmi aduc aminte şi de organizatorii pe care i-am văzut pe traseu cu diverse treburi şi care şi-au sacrificat o alergare ca să iasă treaba bine. Şi a ieşit. Din acest punct de vedere…

Cât despre mine îmi iau ultima doză de marijuana. Iubesc panta asta. Întorc privirea spre derdeluşul din dreapta placid şi fără reacţie. Câteva coturi şi gata, mă încurajează partenerii care doar că nu aleargă în jurul meu de plictiseală.

Ultima oară pe lângă Sfântul Cinci. La sosire prieteni dragi care au stat ore întregi în ger să mă încurajeze, anunţuri la staţia de amplificare, entuziasm, felicitări… mult… mult prea mult pentru a avea energia să mai pot interacţiona. Ah, domnişoara care umblă la pantofii mei trebuie să recupereze cipul. “Scuze, staţi să mă opresc! Nu mi-am dat seama.”

Şi pentru că martorii oculari ar putea considera (în mod total nepotrivit) înflorituri unele “aspecte” iar eu resping cu tărie aceasta… nu pot încheia decât cu o vorbă care a vegheat şi va veghea nopţile petrecute alături de prieteni cu izotonice de toate gradele: “Niciodată să nu strici o poveste de dragul adevărului!” În astfel de situaţii, desigur.

Adevărul cel nemilos şi frust este acesta.