Gerar 2012 – the song

AC/DC – You Shook Me All Night Long
Cover by Sundance

YOU SHOOK ME ALL DAY LONG

She was a fast machine,
She kept her motor clean,
She was the fastest damn member of our Gerar team,

She had the sightless eyes,
Telling me no lies,
Knockin’ me out with those Romanian thighs,

Taking more than her share,
Had me fighting for air,
She told me to run, but I was already there,

‘Cause the ground start shaking,
The Poli road quaking,
My ass was achin’,
Slipping to the ground… and you…

Shook me all day long,
Yeah you, shook me all day long.

Running double time on the long straight line,
I was one of a kind,
Wanted the prize all mine,

Wanted no applause,
It’s just another cause…
She made a meal out of me, and came back for more,

Had to cool me down,
To take another round,
Now I’m back on the run and speed just for fun

But the walls start shaking,
The earth is quaking,
My ass is aching,
When I hit the ground… and you…

Shook me all day long,
Yeah you, shook me all day long,
Rooo Club Maraton,
Shook me all day long…

Had me shaking and you,
Shook me all day long,
Yeah you shook me,
Well you shook me…

Solo…

You really shook me and YOU!
Shook me all day long,
Rooo Club Maraton,
Shook me all day long,

Yeah yeah you,
Shook me all day long,
Rooo Club Maraton,
Shook me, all day long

Yeah you shook me,
Yeah you shook me,
MaRaThon.

Săli de alergare în Bucureşti

Blocat de stratul de zapadă din parc am început să mă gândesc la soluţii alternative pentru alergările pe timp de iarnă. M-am gândit la Sala Polivalentă. Însă cred că pe jos pe teren nu se fac mai mult de 150m la o tură. Şi iar ajungem veveriţe. La Sala Palatului ar merge o alergare montană pe holuri, dar tot mic e circuitul.

Însă, montat fiind, am mers astăzi în Complexul Lia Manoliu… mai mult hotărât decât sigur! Am întrebat la poarta Arenei Naţionale. Gardianul a dat din umeri şi ca să nu plec cu mâna goală mi-a dat informaţii detaliate despre parcarea care se construieşte lângă stadion, clădirea federaţiei de fotbal, despre stadionul secundar de alături. “Da’ n-a dat aştia zăpada pe acolo!” În cele din urmă, văzând că n-are şanse să mă mai conversez cu el m-a îndrumat către Aleea Belvedere.

Când am intrat pe alee am avut un sentiment cât se poate de limpede că sunt filmat la camera ascunsă. Nu bătea vântul. Vuia. Da. Se auzea un muget grav şi înspăimântător. În jur totul era izbit şi răvăşit de un praf alb înţepător. Undeva în dreapta am zărit printre degetele mănuşii doi căţei care se uitau la mine calmi şi foarte atenţi. “Dacă a picat, al nostru e!”

După vreo 30 de metri a apărut din senin o vedenie. Era în echipament sportiv şi mi-am pus toate speranţele în această apariţie providenţială. “Aici nu sunt decât terenuri de tenis şi bazinul. Poate mai sus. Încercaţi la intrarea în Complexul Lia Manoliu”.

L-am binecuvântat în gând că m-a scăpat de valea morţii şi am pornit vesel spre complexul cu pricina. Hotel Sport pe stânga. Ceva federaţii pe dreapta. Medicină sportivă. Sala “Dumbrava Minunată” nicăieri! Ah, uite ceva în faţă. Eh, dacă aş avea vizibilitate mai mult de zece metri poate mi-al da seama dacă poate fi o sală cu pistă de atletism sau nu. “Nu, mamă, asta e sala de gimnastică.” Femeia de servici care fuma la intrare mă lămureşte că paradisul atletismului este la capătul aleii. Belvedere!

Am dat să renunţ, dar nu ştiu ce încăpăţânare masochistă m-a făcut să plec şi mai hotărât. Fără să fiu sigur de ce fac asta.

Vântul se mai potolise şi pe alee venea o doamnă durdulie, roşie în obraji, fără căciulă în cap, cu două plase enorme. Mi s-a făcut ruşine şi mi-am zis “fie ce-o fi!”

La capătul aleii am urlat prin geamul gheretei ca să pun întrebarea. Nu că aş fi fost nepoliticos, dar paznicul nu dădea niciun semn că ar avea de gând să deschidă vreun geamlâc sau uşa ca să îi povestesc eu… lui… că sunt… mare atlet… intrat în sevraj.

Mi-a facut semn cu mâna “încolo, încolo” şi într-adevăr imediat după ce am intrat pe Maior Coravu am văzut ceva ce semăna cu El Dorado. Ah, iar aici în bulevard puteam să şi parchez. La 30 de metri de sală. Interesant.

În sală era foială mare. Pista de circa 300m. Pe culoarul întâi rulau câteva fete care mărşăluiau. Pe culoarele doi şi trei făceau “bucăţi” alţi juniori. Alergau foarte frumos. Mai mare dragul să-i priveşti. În forţă, cu putere, vigoare, elasticitate şi eleganţă în acelaşi timp. Un spectacol.

Culoarul patru, şi ultimul, era ocupat de cei care se încălzeau (la gard). Nu prea mă vedeam prin peisajul ăsta, dar nici nu-mi venea să plec cu mâna goală. Devenind mai atent la peisaj am ochit un domn care alerga… pe culoarul zero. Era clar că nu vrea să încurce pe nimeni şi mi-a părut un soi de intrus. Aha! Deci se poate.

Ia să vedem cum stăm cu partea oficială. Să întreb dacă… se poate… cumva… face un abonament sau… ceva. Uşa pe care scria “Federaţia de Atletism – Secretariat” era încuiată. “Nu găsiţi pe nimeni la ora asta.” Ah, e doamna de la chioşc. “Săru’ mâna! Dar când găsesc?” “Poate mâine dimineaţă, da’ nu ştiu să vă spun la cât”. “Ştiţi, eu aş vrea să fac un abonament să mă lase să intru în sală să alerg. Cu cine să vorbesc?” Doamna s-a uitat la mine şi a început să intre la idei. “Nu ştiu… dacă dă voie la particulari. Trebuie să vorbiţi cu şeful bazei. El zice dacă primeşte şi privaţi”. De fapt, mi-am dat seama că nu ştia cum să se refere la mine. La ciudăţenia asta. Nu era în schema postului. Nu figura în proceduri.

“Şi pe şeful bazei cum îl găsesc, am revenit eu uşor intimidat de constatările interioare?” “Asta nu ştiu să vă mai zic că nu vine aşaaa… zi de zi.”

În concluzie, mi-am făcut dambalua. Eu am încercat. Nu mi se poate reproşa nimic! Şi parcă nici nu mai e aşa de multă gheaţă prin IOR…