“Am să mă-ntorc bărbat!”

“Am să mă-ntorc bărbat, îmi tot vâjâia prin cap refrenul unui clasic în viaţă!” … Maşina înainta sprinţară pe drumul de Cluj, iar panseurile mele avansate îmi erau singura preocupare. “Totuşi, eu am să mă întorc semi-bărbat, ca să respectăm adevărul istoric, îmi ziceam! Nu-i nimic, se putea şi mai rău. Există şi cros şi puteam să mă întorc copilandru. E bine şi adolescent… mda.” Maşina insensibilă la frământările mele continua să îşi taie drum ca o ştiucă vicleană pe serpentinele Văii Oltului…

N-aveam idee cât de obositor este să nu conduci. Să fii pasager. La volan te iei cu treaba, nu simţi oboseala. Eventual, atunci când te opreşti. Ca la alergare. Poate tot ăsta e motivul pentru care cele mai obositoare porţiuni la volan îmi par autostrăzile. Acolo rămâi fără obiectul muncii… Eh, c-o fi una, c-o fi alta, lăsând filozofiile de drumeţie deoparte, cert e că (din cauza oboselii, desigur) ajunşi la destinaţie, imediat după ce am rezolvat “treburile” şi am ridicat kit-urile de concurs am plecat cu toţii în pasul ştrengarului către o bere. Denumirea de cod: “Hai să mâncăm şi noi o pizza!” Însă privirile hulpave şi sticloase nu puteau înşela pe nimeni.

La faţa locului… ciorbă sau pizza (în funcţie de preferinţe), însă la bere am avut nu majoritate, nu procent de schimbat constituţia, nooo. U-na-ni-mi-tate! Ursus draft. Mare, că venim de pe drum. Adică un litru. Nu-i şi păcat, că doar suntem în arealul lui, la el acasă.

Fatală alegere. Dar să nu anticipez iar…

Ursoaica s-a rostogolit la vale braţ la braţ cu o pizza cam cât patru laptop-uri puse pe masă unul lângă altul. Cu ecran de 17″… Asta în timp ce unele voci sugerau că berea n-ar fi bună înainte de cursă. Auzi, tu! Că ar deshidrata, cică! Hi-hi-hi!

Am ascultat condescendent cu un zâmbet viclean şi oblic, iar în sinea mea mă gândeam că pot să sun cel puţin o duzină de prieteni care ar fi combătut vehement această calomnie şi ar fi jurat pe tot ce au mai scump că lucrurile stau taman invers. Aşa că şi-a văzut fiecare de treaba lui…

Chelnerul simpatic şi prompt. “Ah, mergeţi mâine la maraton. Super! Vreau şi eu să alerg, da’ tot n-am timp că am şi şcoală…” etc etc. Nu-i rău să fii o mică vedetă.

Frumos în Cluj. Pizza foarte bună. Berea aşijderea. În afară de ceva proeminenţe prenatale, nimic deosebit. Însă, ca un făcut, după plimbarea — veritabilă provocare — înapoi la pensiunea cochetă unde ne cazasem au venit şi ursuleţii în vizită. Direct la mine în cameră. Cei trei ursuleţi, că aşa e în orice poveste. Drăgălaşi, ghiduşi şi irezistibili. Dârdâiau de frig, săracii. Ce-ai fi putut să faci? Să nu reîntregeşti familia? Ce inimă de câine să ai?

Aşa că am adormit milostiv şi hidratat cu sentimentul datoriei împlinite. Încă o misiunea demnă de Crucea Roşie dusă la bun sfârşit.

M-am trezit uşor când a sunat alarma şi am evaluat imediat pagubele. Toate erau la locul lor. În afară de cele două plimbări de peste noapte ca să-i duc pe ăia micii la toaletă se pare că nimic altceva nu fusese afectat. Mi-era un pic sete, dar… deh, acest efect secundar îmi era familiar aşa că nu m-am îngrijorat. Am completat în instalaţie cu o sticlă de apă de jumate şi mi-am văzut de treabă. Că doar aveam o groază de treabă.

Să pun doar tricoul de club sau să pun şi ceva pe dedesubt? O fi frig, o ploua? … Eternele reglaje. M-am hotărât să înfrunt urgia (dac-o ploua?) cu demnitate. Aşa că mi-am pus şosetele mele norocoase şi impermeabile care îmi ţin piciorul uscat în orice condiţii şi mulţumit de faptul că am deja un avantaj tehnic în faţa celorlaţi am plecat cu gaşca veselă către stadion.

Startul s-a dat repede după o şedinţă tehnică din care (ca întotdeauna) n-am înţeles mai nimic. Bine naiba că nu sunt primul că s-ar duce toţi în bălării. Există o raţiune în toate…

Pe străzi oamenii ne priveau cu simpatie, iar poliţiştii interveneau în trafic prompt, energic, cu gesturi ferme şi cu pricepere. Nici n-am simţit când m-am trezit în vârful unui deal lansându-mă pe coborâre prin centrul oraşului. “Ah, deci până acum am urcat probabil! Ce uşor!” Singurul senzor rebel care stătea aprins era setea. La km 3?!? Păi, mie îmi trebuie apă undeva pe la 15. Hai, la 12, dar în niciun caz acum.

Ba, parcă şi în pulpe se lăsase ceva plumb. La km 3,5?!? Nu se puate! Error. O fi de la dealul ăla…

Totuşi, o umbră de înţelepciune (atipică) m-a făcut să-mi aduc aminte că dacă amâni să te hidratezi până când setea pune stăpânire pe tine e prea târziu. Eu de regulă nu las niciodată setea să câştige şi lupt cu ea în permanenţă, aşa că am trecut imediat la acţiune. M-am hotărât ca la primul punct de hidratare să iau un izotonic.

Am văzut la etiopieni cum iau ca vulturii în ghiare câte un pahar, beau de două ori şi apoi îl aruncă indiferenţi acolo unde nimeresc. M-am gândit să fac la fel, dar să îmbunătăţesc procedeul şi să fiu atent unde debarasez plasticul gol. Obraz subţire, deh!

Zis şi făcut. Am agăţat din alergare un pahar cu un gest ferm şi jumătate din el mi s-a prelins pe antebraţ. Dulceag şi gălbui. Eh, mici imperfecţiuni… Am dus paharul la gură cu un gest profi şi când am încercat să iau prima gură mi-am turnat un pic pe bărbie, apoi la a doua tentativă mi-am turnat ceva mai consistent pe piept. Gata! Acum se poate debarasa.

Scăldat în izotonic am ajuns în centru unde o coloană de maşini claxona voioasă.

Cu zâmbetul pe buze am trecut prin dreptul lor şi am ciupit frânturi de conversaţie. Un domn cu un Logan roşu cu număr de Galaţi i se adresa poliţistului. “Cuuum patru ore, dom’le, beep… beep, maratonul mă-sii! Îmi beep … beep în maratonul vostru cu cine l-a… beeeep!” Abia atunci am observat că fusese oprită circulaţia direct în buza traseului de alergare. Nu cu o intersecţie mai sus ca să poată omul să se ducă în pustii la stânga sau la dreapta. No, că nu s-a făcut curs la Academia de Poliţie pentru organizarea de maratoane. Oprim direct aici. Vin maşinile şi se îndeasă în faţa panglicii fragile, în spatele lor se adună ciopor şi apoi deblocăm cu claxonul.

Însă poliţia se ţinea fermă şi neînduplecată. Nimeni nu mişcă! Poţi să fii tu oricât de autobuz!

Mi-a mai pierit un pic din elan, dar hop!, iată încă un punct de hidratare. Ia să beau şi eu ceva mai… aşa în stilul zonei mele etno-folclorice şi să las Etiopia în pace cu tradiţiile ei. Ca să fiu sigur mi-am luat o sticlă de apă. Cu dop. Bună alegere. N-am mai avut nevoie de baveţică, dar tot n-am reuşit să îmi ostoiesc setea că ori respiram ori beam apă. Una din două… Şi dă-i ‘nainte. Căldură mare, monşer.

Frumoasă trecerea prin stadion. Prieteni, încurajări, entuziasm şi voie bună.

Uite şi panta din nou. Băi, ăştia or fi ridicat de bandă? Ce naiba merge aşa greu?

Parcă şi poliţiştii şi-au mai pierdut din elan. Şi ei au stat, n-au alergat! O oră, e adevărat. Cu toată ciurda de maşini în spate. Poate de asta au şi devenit mai maleabili şi mai lasă complici câte unul să treacă prin golurile create între alergătorii răsfiraţi. Cred că nu-i nevoie să spun că nu trec numai maşinile care ar trebui, ci se împing cu toţii ca fetele de la Căpâlna şi rămâne un cârd de mai mare dragul fix în intersecţie.

La Teatrul Naţional unde e cel mai impetuos cor de claxoane aud o conversaţie între o domnişoară care “locuieşte în zonă” şi poliţistul care impresionat de motiv sau de alte “argumente” îi ridică panglica să treacă în oprobiul celorlaţi şoferi care au văzut ce se întâmplă. Iarăşi claxoane, sfinţi, chestiuni religioase…

Domnişoara blondă (jur, era blondă!) cu o limuzină gri închis, temătoare dar învinsă de atâta aşteptare înaintează pe lângă alergători, în ritmul lor, şovăielnică şi timidă până când zvâcneşte pe o străduţă în dreapta. Home sweet home!

Eu îmi port nevoile şi amarul mai departe şi iau hotărârea fermă să beau apă. Mă opresc ca să fac asta şi nu mai aplic procedee avansate. Beau că un profan. Dar cât îmi trebuie. Cât îmi trebuie pentru următoarele două minute. “Cine-o mai bea bere-nainte de cursă, ăla… beep… beep! BEEP BEEP BEEP!”

Aşa… Răcorit în toate privinţele, plec mai departe cu un legământ ferm şi desigur etern şi definitiv ca toate celelalte. Păcat că nu-mi aduc amine unul că aş da şi un exemplu…

Pe margine o doamnă între două vârste aplaudă şi scandează entuziastă alături de o prietenă uşor indiferentă. Eu o dojenesc în gând pe prietena ei, dar apuc să aud ce-i spune doamna “suporter” imediat ce am trecut de ele. “Dragă, ce-or avea morţii ăştia de nu se bucură deloc!”

No, uite că am dus şi mortu’ înapoi pe stadion. Nu ştiu niciodată de unde am puterea ca să sprintez pe final. Ciudate sunt şi meandrele orgoliului. Tot ce pot să mai văd cu coada ochiului este un 1:58… Bun aşa, am coborât sub Mach 1. Obiectiv îndeplinit. Şi sunt şi mult mai înţelept. Beer is pain. Beer is the root of evil.

Întors la pensiune m-am mobilizat exemplar în faţa celor 12 trepte ce mă despărţeau de camera mea. Proprietarul (bănuiesc) m-a reperat entuziast. “Gata, aţi alergat pajdoi de km?” “Eu am alergat 21.” “Ah, a mai catadicsit să emită un sunet cu jumătate de gură şi s-a întors imediat la treburile lui”.

Am făcut un duş, m-am reunit cu gaşca şi am mers să vizionăm Pizza Reloaded. Bere n-a vrut nimeni. Chelnerul (studentul de ieri) s-a uitat la noi de sus. Ptiu, maratoniştii! Am mâncat în viteză şi am dispărut rapid.

Proaspăta înţelepciunea a ţinut, hăt… până seara când ne-am întâlnit la Berăria Ursus. Şi unde nu se făcea să fac eu pe deşteptul! Nu oricine înţelege…

Acolo tot ursuleţi. Filtraţi sau nefiltraţi. Şi floricele din partea casei. La fiecare cuplu de doi ursuleţi. Şi playlist pe care ţi-l faci singur. Dacă are careva loc de mine, desigur. Am umplut vreo două foi. Ah, e voie doar o piesă de fiecare? Păi, noi suntem mulţi prieteni aici la masă…

Clipurile video rulează pe un tv uriaş încadrat de o ramă de lemn aurie, lată de-o palmă. Un fel de Rembrandt marca LG.

Încet-încet cu tristeţe se sparge gaşca şi ne retragem… mâine avem iarăşi drum greu. Mai ales eu.

Cred că am moţăit mai tot drumul. Însă eram preocupat. Calculam din timp în timp ora la care vom ajunge în Bucureşti. Puneam şi cele 80 de minute în trafic de la intrarea în oraş până în IOR, apoi cele două minute petrecute în baie în cel mai scurt duş din istorie şi în final cele 30 de minute (minim) până la cinema Patria unde urmau să cânte Andrieş şi prietenii mei. Formaţia Liverpool.

Calculul nu-mi ieşea întotdeauna şi ba întârziam la concert, ba mă lungeam în duş după voie şi mai aveam timp ca să dau într-o parte bagajele lăsate în drum.

Până la urmă a fost undeva la mijloc, maşina sprinţară, şoferul ager şi am ajuns la timp.

La concert m-am întâlnit cu o prietenă pe care n-o văzusem de mulţi ani. Soţia chitaristului. Venise la concert cu o prietenă de-a ei din Cluj care târâia o geantă.

— Păi, doar n-ai venit acum de la Cluj, arunc eu o glumă fantezistă!
— Ba da, acum am ajuns. Am venit direct la concert.
— Ha, ca să vezi potriveală. Cred că ne-am petrecut pe drum, continui eu zglobiu. Eu am fost acolo la maraton. Băi, ce n-au mai înjurat ăia… hi-hi-hi. Era o coloană la Teatrul Naţional de numa’…

Însă mă opresc pentru că o văd că roşeşte.

— Şi eu am fost acolo în coloană.
— Nuuu se poate, zic eu mai mult condescendent!? Dar ţi-a dat drumul poliţistul să treci pe sub panglică, adaug şugubăţ şi râzând voios!
— Păi, locuiesc în zonă, a mai reuşit ea să articuleze cu glas stins.
— Ai o limuzină de culoare gri închis?
— …
— Ai făcut dreapta pe a doua stradă, am mai apucat să zic înainte să-mi îngheţe zâmbetul de buze?
— … Acolo locuiesc, a bâiguit ea neştiind ce se întâmplă.
— Hai, că… nu-se-poa-te!

Cei din grup care asistau la discuţia noastră kafkiană căscaseră ochii mari şi încă nu se hotărâseră dacă era oportun să râdă sau să ne recomande un consult de specialitate. Tot ce-am mai putut să aud a fost: “paranormal… clarviziune…”.

Asta mi-a pus capac! Gata. M-am hotărât. Fără bere înainte de cursă. Legământ ferm şi desigur etern şi definitiv.

 

Foto: Adrian Niculae, Maraton Cluj

Viaţa şi meditaţia

Acest articol a fost prezentat iniţial sub formă de prelegere unui grup de studenţi la universitatea buddhistă de vară din Mânăstirea Song Kwang Sa, Republica Coreea, în 1983.

Autor: Stephen Batchelor
Traducere în franceză de Olivier Dao
Traducere în română de Sundance

Putem considera ca acceptabil faptul că majoritatea celor care practică meditaţia încep acest lucru cu entuziasm şi chiar mai mult decât atât. Ei se implică într-o activitate nouă şi neexplorată, plini de curiozitate faţă de ceea ce se va întâmpla şi întreţin o serie de aşteptări şi speranţe în această privinţă. Se poate întâmpla ca pe parcursul meditaţiei să se producă lucruri extraordinare şi miraculoase: „am avut revelaţii şi am trăit o profundă stare de linişte şi împăcare sufletească; mi s-au arătat entităţi divine; instructorul meu a recunoscut în mine o fiinţă specială şi mi-a transmis învăţăturile şi revelaţiile sale cele mai profunde.”

Dar după ce practică o perioadă – câteva zile, săptămâni, luni sau chiar ani –, este posibil să remarce că entuziasmul iniţial pentru meditaţie nu mai este la fel de puternic. Nu se mai aşează cu aceiaşi dăruire ca mai înainte. Meditaţia nu mai este decât un alt element repetitiv în rutina cotidiană. În loc ca mintea noastră să devină mai calmă şi liniştită, se pare că devine chiar mai instabilă şi mai distrată. Putem continua o anumită perioadă să ne convingem de importanţa meditaţiei, dar şi cuvintele încep să îşi piardă impactul asupra noastră. Devenim treptat frustraţi de dificultatea de a medita şi începem să ne întrebăm dacă nu există o modalitate mai simplă. În final, este posibil ca unii să îşi piardă treptat interesul pentru meditaţie şi să ajungă la concluzia că aceasta pur şi simplu nu merită efortul.

Din păcate, cele de mai sus nu descriu ceea ce se întâmplă numai în anumite cazuri excepţionale. O anumită trăire şi exaltare iniţiale urmate de plictiseală şi decepţie sunt situaţii curent întâlnite printre cei care meditează. Este surprinzător dacă cel care continuă să practice meditaţia nu se simte descurajat sau derutat uneori, şi nu pune niciodată sub semnul întrebării ceea ce face. Aşadar, care este cauza acestor reacţii? Este abordarea noastră incorectă?

Mai întâi, un lucru este limpede: ceea ce se poate obţine prin intermediul meditaţiei nu poate fi în afara noastră. Roadele meditaţiei nu se adaugă ca nişte suplimente la ceea ce avem deja. Tindem adesea să alimentăm ideea de „a obţine ceva” cu experienţa noastră cotidiană, pragmatică. Muncim, şi în consecinţă obţinem ceva în schimb. Această recompensă poate fi sub formă de bani, direct convertibili în bunuri materiale tangibile şi concrete. Dar în cursul acestui proces, noi – cei care facem munca şi culegem roadele –, rămânem în esenţă neschimbaţi. Meditaţia, însă, este esenţial diferită. Pentru că nu există nimic ce putem spera să obţinem vreodată de la ea fără ca să ne transformăm radical pe noi înşine.

Aşadar, subiectul meditaţiei este în primul rând propria noastră viaţă. Aceasta include tot ceea ce este în contact cu noi în mod direct şi natural: gândurile noastre, percepţiile şi sentimentele, corpul nostru, relaţiile cu ceilalţi, dependenţa noastră de mediul exterior, naşterea, bătrâneţea, şi în final moartea noastră. În acest loc, printre aceste lucruri, găsim punctul de plecare pentru a practica meditaţia. Prin pierderea contactului cu acest punct de pornire şi prin plasarea practicii pe atenţia la lucruri noi şi extraordinare se ajunge la frustrare şi decepţie. Nu acesta este scopul meditaţiei, de a satisface dorinţele sau proiecţiile noastre. Obiectivul meditaţiei nu este acela de a ne centra atenţia pe un ideal îndepărtat ci de a limpezi realitatea existenţei noastre.

Unde se află acest punct de plecare? El se află în recunoaşterea clară a nevoii de a medita. Numai când meditaţia este resimţită ca un lucru necesar şi firesc, numai atunci suntem inspiraţi să practicăm cu totală sinceritate şi entuziasm. Iar nevoia de a medita nu este un lucru care poate fi constatat o dată sau de două ori. În timpul practicii, în mod constant ne amintim de această nevoie fundamentală. De fapt, un aspect al practicii meditaţiei este acela de a deveni conştienţi de necesitatea de a medita. Dar dacă, din contră, nu avem o conştienţă directă a necesităţii de a medita, sau dacă motivele pe care le putem invoca sunt confuze şi amestecate cu dorinţe vagi şi aşteptări nerealiste, atunci este foarte probabil ca meditaţia noastră să degenereze într-o rutină mecanică ce pare că nu duce nicăieri.

În astfel de momente ne punem întrebarea: de ce trebuie să meditez? Sursa acestei necesităţi stă în faptul că viaţa pe care o trăim în prezent nu este satisfăcătoare. Ne place sau nu, trăim adesea decepţii, suferinţe, avem temeri şi deziluzii, îmbătrânim, nu reuşim să ne împlinim dorinţele, iar în mod inevitabil, suntem ameninţaţi de moarte ca punct final. Ne confruntăm cu toate acestea în ciuda tuturor precauţiilor pe care le luăm pentru a ne proteja şi este imposibil să ne păzim de aceste pericole, deoarece ele nu sunt lucruri care există în afara noastră. Ele sunt prezente înăuntrul nostru şi le purtăm cu noi oriunde am merge, în fiecare moment din zi şi din noapte. Este natura însăşi a condiţiei umane. Atâta timp cât păstrăm privilegiile acestei condiţii este responsabilitatea noastră de a face faţă acestor realităţi ale vieţii şi de a învăţa să le acceptăm, în loc de a încerca să pretindem că ar putea fi evitate într-un fel sau altul.

În plus, ceea ce ne poate contraria este faptul că nu înţelegem de ce ni se întâmplă toate acestea. În astfel de situaţii ne protejăm de dileme apelând la „existenţă”. Lucrurile nu sunt în deplin acord cu fiinţa noastră. Ba chiar în mod contrar, suntem purtaţi de legi neutre, de circumstanţe indiferente faţă de existenţa noastră. Până şi cel mai mic grad de control pe care îl putem aplica vieţii noastre stă permanent sub ameninţarea inevitabilă a morţii. Chiar dacă putem încerca, cu un minim de reflecţie, să limpezim natura condiţiei noastre, suntem mai degrabă incapabili ca să realizăm gravitatea acestei suferinţe. Iar atunci când se iveşte ocazia să abordăm în mod onest condiţia umană, ne simţim adesea derutaţi şi neajutoraţi, fără o idee limpede asupra modului de abordare.

Pe măsură ce ne păstrăm atenţia neperturbată de simple distracţii exterioare, şi tindem către un anumit grad de conştientizare a „marii întrebări a naşterii şi a morţii”, ajungem să realizăm că viaţa noastră ca atare, este un mister. Ea se prezintă ca o întrebare fără răspuns, pentru care nu există o explicaţie unanimă. Aceasta deoarece nu este o întrebare în sensul obişnuit al cuvântului: adică o problemă abstractă de care ne putem detaşa pentru a reflecta imparţial. Este o întrebare în care suntem implicaţi în mod intim şi profund. În acest moment, în care suntem confruntaţi în mod autentic cu această mare întrebare de o gravitate absolută, realizăm că toate distincţiile dintre întrebare şi cel care îşi pune întrebarea sunt pur ipotetice. Şi dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înşine, recunoaştem că această întrebare nu poate fi evitată fără a afecta integritatea noastră fundamentală. Întrebarea este de asemenea natură încât necesită un răspuns.

La baza acestei întrebări fundamentale şi a exigenţei care ne-o impune stă faptul că putem începe să discernem cu mai multă claritate de ce este necesară meditaţia. Deoarece procesul de a medita este un mijloc cu ajutorul căruia acceptăm această întrebare şi ne angajăm pe calea de a îi răspunde. Începutul meditaţiei, aşadar, este o abordare a enigmei propriei noastre vieţi. Pe măsură ce înaintăm, aspirăm să ne apropiem din ce în ce mai mult de miezul problemei până la atingerea în final a unei clarităţi, care să risipească în mod acceptabil confuzia în care suntem cufundaţi în prezent. Începutul meditaţiei este, în consecinţă, inseparabil de întrebarea fundamentală care implică însăşi existenţa noastră. Din momentul în care această întrebare necesită un răspuns din partea noastră, suntem mânaţi sa căutăm în interiorul nostru pentru a găsi un răspuns adecvat. Iar angajarea într-o atare căutare conduce la primul pas al practicii sistematice a meditaţiei. Dar mai importantă decât orice formă specifică de meditaţie pe care am practica-o, este necesitatea de a menţine această căutare interioară urgentă şi de imediată abordare. Pentru ca o metodă de meditaţie să reuşească, ea trebuie să urmeze calea acestei căutări interioare. Deoarece imediat ce acest sens al întrebării fundamentale este pierdut, meditaţia noastră se detaşează de conexiunea sa esenţială în viaţa noastră.

Există un pericol constant, acela de a ajunge să ne îndreptăm atenţia numai asupra metodei de a medita în sine. Atenţia noastră se îndepărtează de întrebarea fundamentală a condiţiei umane care a iniţiat şi a condus la abordarea unei anumite tehnici: cum să medităm? Cum funcţionează? Ce efecte se produc? Care sunt etapele care trebuie parcurse? Este, desigur, necesar să avem o bază minimă de cunoştinţe în această privinţă. Dar, necesitatea unor astfel de cunoştinţe este strict limitată, şi trebuie să rămână întotdeauna subordonată necesităţii mult mai mari de a aborda problema vieţii şi a morţii. Aceasta se poate compara cu nevoia unui artist de a cunoaşte şi controla uneltele artei sale. Pentru a crea o operă de artă veritabilă, aceste calităţi nu sunt suficiente prin ele însele. În mod similar, scopul meditaţiei nu poate fi niciodată realizat prin simpla dobândire a unor cunoştinţe cu privire la metodele sale. Si chiar dacă ne-am strădui sa le aplicăm pe toate în modul cel mai potrivit, este posibil totuşi să nu ajungem să înţelegem spiritul practicii. Deoarece sensul acesteia nu se află în aplicarea unor tehnici, ci în însăşi nevoia de a aborda chestiunea vieţii şi a morţii.

În acelaşi mod, putem să nu sesizăm importanţa meditaţiei dacă luăm în considerare numai scopul acesteia care ar fi producerea unei stări mentale liniştite şi calme. Aceasta nu înseamnă că o atare stare de pace interioară nu este bună sau de dorit. Este, în mod evident un lucru pozitiv şi important. Însă el nu trebuie să fie tratat decât ca un efect secundar al practicii meditative şi nu ca scop principal al acesteia. Este posibil ca anumite tehnici de meditaţie să poată fi utilizate eficient pentru a atinge o stare de pace a minţii. Însă, numai simpla linişte mentală nu este un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii şi a morţii.

Este posibil să ni se pară foarte atractiv să putem plonja în astfel de stări de calm şi serenitate, sau chiar să apară confuzii sincere în privinţa misterului pe care îl reprezintă esenţa existenţei umane. Deoarece, astfel sunt lăsate fără răspuns cea mai mare parte a întrebărilor fundamentale, în privinţa căror liniştea mentală singură nu poate fi nicicând suficientă. Ea poate produce o senzaţie temporară de detaşare, însă în cele din urmă – şi numai moartea însăşi este suficientă pentru a ne convinge –, ea ne va apărea ca un tratament capabil de a estompa simptomele răului, însă fără putinţa de a ne vindeca.

Aceleaşi lucruri se pot constata şi în cazul altor aspecte legate direct de practica meditaţiei: anumite schimbări spectaculoase ale caracterului şi ale personalităţii, producerea unor întâmplări şi evenimente extraordinare, anumite viziuni şi altele asemenea. Încă o dată, nu este vorba de a nega faptul că astfel de lucruri se produc ca rezultat al meditaţiei. Ceea ce trebuie subliniat, este că acestea nu sunt de o importanţă primordială şi că există o tentaţie de a fi fascinaţi de ele. Deoarece, de îndată ce le punem în centrul atenţiei noastre, putem pierde din vedere scopul ultim al practicii. De aceea, este de cea mai mare importanţă să examinăm în mod constant care sunt motivele pentru care practicăm meditaţia. Este cu adevărat vorba despre o abordare a întrebărilor fundamentale ale existenţei noastre, sau este mai degrabă un interes pentru experimentarea de lucruri noi şi extraordinare? Suntem cu adevărat conştienţi de necesitatea risipirii confuziei celei mai adânci din viaţa noastră, sau urmărim doar obţinerea unei stări mai liniştite?

Cu toate acestea, chiar dacă acceptăm cu sinceritate nevoia de a ne conduce practica în direcţia acestei probleme fundamentale a vieţii şi a morţii, suntem supuşi unei constante tendinţe de a ne îndepărta de această preocupare. Bunele noastre intenţii nu sunt întotdeauna suficient de puternice pentru a menţine o conştienţă permanentă a condiţiei noastre umane fundamentale. Deoarece există anumite elemente în mintea noastră care tind în mod natural a se opune unei atare conştientizări. Solemnitatea absolută a marii probleme a vieţii şi a morţii ne induce o stare de disconfort şi nesiguranţă. În consecinţă, când încercăm să ne confruntăm deliberat cu această condiţie fundamentală a meditaţiei noastre, observăm că atenţia este distrasă în mod frecvent. Iar aceasta necesită o mai mare doză de efort pentru a dobândi un control adecvat asupra puternicei tendinţe de distragere. În loc de a ne axa pe preocuparea centrală a meditaţiei, descoperim pe neaşteptate că trăim reverii sau că pur şi simplu adormim. Ne putem surprinde absorbiţi de fantasme sexuale, de speculaţii cu privire la potenţialul nostru de a fi celebri, vise de a dobândi privilegii materiale ori de a deveni bogaţi, sau pofte culinare.

În oricare din aceste cazuri, ne separăm, fără posibilitatea de controla aceasta, la începutul practicii şi, adeseori fără opţiunea de fi conştienţi de rolul nostru, ne proiectăm într-o activitate care este complementar opusă celei la care aspirăm. Deşi există multiple cauze pentru astfel de distrageri, consider că unul din cele mai profunde motive este aversiunea sau chiar teama noastră nativă de a înfrunta direct gravitatea unei vieţi care cumpăneşte periculos între naştere şi moarte.

Aşadar, pentru a contracara eficient această puternică tendinţă de distragere, nu este suficientă doar aplicarea unor soluţii “tehnice”. O astfel de soluţie va include tehnici pentru a aduce mintea într-o stare mai puţin somnolentă sau mai puţin agitată, şi de asemenea diverse exerciţii, unele care focalizează atenţia asupra respiraţiei sau a anumitor părţi ale corpului, în scopul întăririi puterii de concentrare. Este drept că uneori aceste tehnici şi exerciţii pot fi în mare măsură utile. Însă, din moment ce cauza principală a distragerii nu este un anumit grad de agitaţie mentală cotidiană, ci rezidă în aversiunea de a face faţă unei realităţi copleşitoare a vieţii, aceste tehnici sunt incapabile de a ajunge la miezul problemei. Din acest motiv, singura modalitate de a depăşi această tendinţă de distragere este de a ne aminti în mod constant de necesitatea fundamentală a meditaţiei. O astfel de reamintire permanentă a solemnităţii marii întrebări a naşterii şi a morţii, şi menţinerea unei conştienţe clare a întrebărilor fundamentale cu care ne confruntăm reprezintă viaţa însăşi. În acest mod, putem dezvolta gradat o motivaţie sinceră şi un interes capabil de a ne plasa spontan în situaţia de a practica meditaţia. Iar pe parcursul experimentării unui astfel de interes, care este intim conectat cu ceea ce simţim ca fiind scopul fundamental al vieţii noastre, tendinţa de a fi distras de lucruri mărunte, exterioare se va diminua treptat.

Ar fi un neadevăr sa afirmăm că practicarea cu succes a meditaţiei nu presupune o mare doză de perseverenţă, de indulgenţă şi de curaj. Deoarece trebuie să îi dedicăm un timp considerabil şi să trecem prin anumite încercări şi dificultăţi care apar pe parcurs. Dar pe măsură ce recunoaştem necesitatea interioară profundă de a medita, vom fi din ce în ce mai puţin descurajaţi de încercările pe care le implică acest demers. Atunci când am devenit convinşi cu adevărat de nevoia de a medita, toate obstacolele care pot apărea în calea noastră vor părea nesemnificative. Situaţia noastră poate fi asemuită cu cea a unei persoane care este dependentă de procurarea unui medicament fără de care ar muri curând. Puţin contează dificultăţile pe care le întâmpină în acest demers, ele nu sunt atât de importante precum continuarea până la capăt a căutării. În acelaşi mod, din momentul în care recunoaştem importanţa meditaţiei ca mijloc de abordare a problemei centrale din viaţa noastră, nu mai există obstacol pe care să nu fim pregătiţi ca să îl depăşim.

Sursa: http://www.vipassana.fr/Textes/Stephen-Batchelor-LaMeditationEtLaVie.htm

Stephen Batchelor

Né à Dundee, en Ecosse, en 1953, Stephen Batchelor n’a que 19 ans lorsqu’en 1972 il arrive à Dharamsala, lieu de résidence du Dalaï-Lama, en Inde, pour y étudier le bouddhisme à la Tibetan Library of Works and Archives, auprès de Geshe Ngawang Dhargyey. C’est l’année suivante qu’il rencontrera S.N. Goenka au cours d’une retraite de dix jours à Bodh Gaya qui laissera une forte impression dans son esprit. Ordonné moine en 1974, il poursuit ses études bouddhiques à l’Institut Tibétain de Rikkon, en Suisse, sous la direction du Vénérable Geshe Rapten.

En 1977 il continue ses études au monastère nouvellement ouvert de Tharpa Choeling (aujourd’hui Rapten Choeling), toujours sous la direction de Geshé Rapten. En 1979 il se rend à Hamburg pour travailler comme traducteur au Tibetisches Institut.
En 1981 il se rend en Corée pour étudier auprès de Maître Kusan Sunim, un maître zen renommé. Il y restera jusqu’à la mort du maître en 1984. A cette date il se rend en pélerinage au Japon, en Chine et au Tibet.

En 1985, il rend ses vœux et épouse Martine à Hong Kong avant d’intégrer la communauté bouddhiste Sharpham, dans le Devon, en Angleterre. Son activité se déploie alors dans plusieurs directions : il est aumônier des prisons, co-fondateur du Sharpham College for Buddhist Studies and Contemporary inquiry, en même temps qu’il dirige des retraites au centre vipassana de Gaia House et un peu partout dans le monde. C’est dans le cadre de ses activités à Gaia House que son style d’enseignement prend une tournure délibérément “occidentale”, tirant son inspiration des trois grandes traditions bouddhistes présentes en Occident : bouddhisme tibétain, bouddhisme zen et Theravada / Vipassana.

En août 2000, il s’établit en Aquitaine avec sa femme Martine. Il se consacre maintenant à l’écriture et à la photographie, tout en continuant à diriger des retraites de méditation et à enseigner le bouddhisme dans le monde entier.

Stephen est un traducteur (du Tibétain) et un écrivain renommé pour ses ouvrages sur le bouddhisme. Il a plus de dix d’ouvrages à son actif. Il est aussi “contributing editor” au magazine américain Tricycle. Son livre “Le bouddhisme libéré des croyances” est un best-seller qui a suscité de vives controverses Outre-Atlantique.

Pe hol

Îngrijorat, astăzi aşteptam să intru la doctoriţa psihiatru (şefa secţiei) pentru a afla ce se întâmplă cu un bun prieten internat pentru investigaţii. Întâmplător mă aşezasem lângă camera de gardă unde discutau două doctoriţe. (Aşa li se adresau asistentele care le abordau cu diverse treburi). Conversaţia lor răzbătea, fără voia mea, până la mine: “Tu, a mea aia mica e încăpăţânată şi ambiţioasă, nimeni să n-o întreacă la şcoală. Capricon, deh! De mică se văd caracteristicile zodiei.”

Pe holul de aşteptare înţesat de oameni îngânduraţi, toţi cu aceeaşi treabă ca şi mine, băiatul asistentei şefe, un puşti simpatic alintat de tot personalul, se juca cu un pulover. Şi-l punea cu faţa (fermoarul) la spate şi se încheia cu o dexteritate de invidiat. După care ruga prima asistentă care survola zona de joacă să îi lege mânecile la spate. Asistentele chicoteau amuzate… “Ce i-a trecut prin cap!”

Numai unul

„Poţi lua din astă-lume
Un lucru, numai unul
Ce te-a adus la mine…
Nu-ţi face trebuinţă,
Dar poate ţi-o fi drag
De-a fost a ta fiinţă.”

Doamne, lasă-mi iubirile,
Aşa cum mi-au fost date.
Lungi gene, dezmierdări şi şoapte,
Surâsuri şi dezgheţuri,
Din fiinţa-mi parte-s toate
Şi-ar fi şi mai departe…

„Un lucru, numai unul
Poţi lua acum din lume
Cum tu vei fi la Mine
Şi Unul vor fi toate.”

Mi-ar trebui şi-o frunză,
O mare şi o rază
Culeasă înspre seară,
O floare de naramză,
Un cântec, o uimire,
A vieţii împlinire
Alunecând prin toamne,
Aş lua cu mine, Doamne.

„Un lucru, numai unul,
Întreg şi fără parte,
Îşi poţi alege singur,
Al doilea-i deoparte.”

Oh, Doamne, curmă-mi chinul,
De Tine-s împreună date,
N-am vrut să iau cu mine decât vinul
Ce le cuprinde toate!


inspirat de Omar Khayyam (Robaïates)

Metta Sutra

Un alt termen buddhist interpretat în mod deformat este compasiunea (karuṇā). De multe ori aceasta este tradusă/înţeleasă ca milă, compătimire… or nu este deloc aşa!

Karuṇā nu include orgoliu, superioritate (nici măcar disimulată) faţă de o altă fiinţă, ba este chiar opusul acestora. Compasiunea înseamnă să înţelegi că aşa cum tu te bucuri și suferi, tot aşa poate să se bucure și să sufere şi altul. Înseamnă să realizezi că în esenţă tu şi alte fiinţe sunteţi asemenea. Mult mai mult asemenea decât diferite. Să ai o atitudine de compasiune înseamnă să acţionezi în acord cu această înţelegere. Nu în mod teoretic.

Spre exemplu, în meditaţia buddhistă a iubirii-compasive “Metta”, mintea trebuie să poarte în ea un singur gând sincer: “Fie ca toate fiinţele să fie fericite!” Atât. Acest unic gând trebuie menţinut în minte cât mai pur. Aceasta nu înseamnă că este o dorinţă sau o strădanie pentru a elibera alte fiinţe de problemele lor. Nu este un astfel de orgoliu, ci este o atitudine. Este modul în care abordezi o altă fiinţă indiferent ce legături s-au stabilit între tine şi ea. Îţi menţii o minte curată. Pe măsură ce porţi acest gând cu tine, faptul că acea fiinţă este mai mult asemenea ţie şi mai puţin diferită de tine poate deveni mai evident.

Textul de referinţă este Metta Sutra, Suttanipaata, I, 8. Am folosit traducerea de la pag. 160 din Walpola Sri Rahula / Tripitakavaagisvaraachaarya : Doctrina Trezirii; trad. Petre Botnariuc. – Editura Herald, Bucureşti, 2005, traducere pe care am mai cârpit-o prin confruntare cu cele patru variante englezeşti de la sursa de referință accesstoinsight.org: http://www.accesstoinsight.org/tipitaka … index.html

Metta Sutra

Acela care este iscusit în bine
Şi care cunoaşte calea către pacea interioară
Ar trebui să fie capabil şi drept,
Cinstit, şi blând la vorbă,
Umil şi modest,
Bucuros şi uşor de mulţumit,
Cu puţine obligaţii,
Şi un mod de viaţă simplu,
Liniştit, calm, înţelept şi priceput,
Lipsit de orgolii şi nepretenţios din fire.

El nu ar trebui să comită nici cea mai mică faptă
Pe care înţelepţii ar critica-o.

El ar trebui să îşi cultive gândurile astfel:
Fie ca toate fiinţele să vieţuiască în pace şi siguranţă,
Fie ca toate fiinţele să fie fericite,
Orice fel de fiinţe ar fi;
Fie că sunt slabe sau tari, fără excepţie,
Mari şi puternice, medii sau mici,
Fiinţe vizibile sau invizibile,
Care trăiesc în depărtare sau în apropiere,
Născute sau care urmează să se nască,

Fie ca toate fiinţele să fie fericite!

Fie ca nici o fiinţă să nu o înşele pe alta,
Oricare ar fi aceea şi oriunde s-ar afla.
Fie ca nici una să nu dorească răul alteia
Prin mânie sau rea-voinţă.

Întocmai cum o mamă îşi protejează unicul copil
Chiar şi cu preţul propriei sale vieţi,
Fie ca toate fiinţele să fie preţuite cu o inimă deschisă;
Împărtăşind iubire peste întreaga lume,
În sus către ceruri,
Şi în jos către adâncimi;
De jur împrejur, fără de graniţă,
Fără ură şi fără răutate.

Indiferent dacă cineva stă în picioare,
Merge, stă jos sau stă întins,
Fără să cadă în uitare
Trebuie să menţină această atitudine.

Aceasta, se spune că este suprema stabilitate,
Fără a se mai agăţa de prejudecăţi,
Cel pur şi virtuos, cu o minte clară,
Liber de dorinţele simţurilor
Nu mai este înlănţuit prin naştere de această lume.

karuṇā

Minte şi trup

Pe coasta de vest a Turciei, la 100 de km nord de Izmir se află oraşul Bergama. Pitorescul şi seva de autenticitate a acestei locaţii, mai puţin călcată de turiştii dornici de confort este întregită de situl arheologic Pergamon (sau Pergamum). Cetatea antică este situată pe o colină înaltă ce asigură vizibilitatea şesului pe o întindere vastă spre sud, iar spre nord descoperă un bazin splendid de culoare azurie, înconjurat de o pădure de pini. Vezi câteva poze aici:

http://www.sacred-destinations.com/turkey/pergamum

Locaţia este superbă şi nu este de mirare că în antichitate era cel mai mare centru de cură şi tratament. Cu cei circa 10.000 de locuitori în perioada de înflorire putem considera fără teama de a greşi că era o adevărată metropolă. Ca termen de comparaţie, Histria în perioada de maximă dezvoltare nu depăşea 5.000 de suflete intra muros şi extra muros. Pergamon era cel mai mare centru de tratament pentru negustorii stresaţi sau betegi, dar în mod obligatoriu (foarte) înstăriţi.

În această mega-staţiune centrul de tratament era denumit Asklepieion. Vezi aici:

http://www.sacred-destinations.com/turkey/bergama-asklepion.htm

În mitologie, Asklepios era fiul lui Apollo, zeul tămăduitor (între altele). Apollo îl încredinţase pe tânărul ce va deveni patronul medicinei moderne centaurului Chiron de la care acesta deprinse arta vindecării cu ajutorul chirurgiei, al plantelor medicinale etc. Centrul medical Asclepieum era foarte asemănător cu o clinică medicală modernă. Pacienţilor li se prescriau exerciţii fizice, medicamente, remedii naturale, sau cură de miere, cură cu apă de izvor sau erau trataţi prin sugestie. În acest loc, visele erau analizate cu 2000 de ani înaintea lui Sigmund Freud. Uneori tratamentul consta în calmarea minţii cu ajutorul mirosului puternic de pin prin plimbări în superbul peisaj, plimbări ce pot fi probate şi astăzi.

Într-un astfel de centrul se “reparau” mintea şi trupul. Mintea mai întâi! Vezi aici ce presupunea un astfel de tratament:

http://en.wikipedia.org/wiki/Healing_temple

Pe efigia din templul lui Asklepios stă scris de mai bine de două milenii:

“Cei care vin să fie vindecaţi, mai întâi le va fi vindecată mintea, iar numai atunci când mintea este sănătoasă, va fi vindecat trupul…”

Cu mai bine de două milenii în urmă mintea şi trupul erau ştiute ca inseparabile. Ceea ce a descoperit abia acum câteva decenii medicina occidentală cu aşa-numitul concept “psiho-somatic” era cunoscut şi aplicat, deopotrivă de Orientul lui Buddha sau de Occidentul lui Asklepios.

În prezent, psiho-somaticul este un “adevăr” indiscutabil al medicinei moderne. În Statele Unite (poate şi în alte ţări) orice intervenţie medicală complexă este asistată şi susţinută (direct şi activ) de psihologi specializaţi în domeniu. Cu o atitudine mentală nepotrivită, o intervenţie pur mecanică îşi diminuează şansele de reuşită, şi invers.

Minte şi trup. Împreună la bine şi la greu… până când moartea/iluminarea le va despărţi!

Dukkha vs Suferinţă

Chestiunea interpretării eronate a conceptelor vehiculate de filozofiile/religiile indiene este una de notorietate şi a condus la ratarea completă a unora din înţelesurile cheie ale buddhismului, spre exemplu.

Ca o singură ilustrare a acestei afirmaţii aş menţiona termenul dukkha, adeseori tradus ca “suferinţă” (sau variante). Or, dukkha este opusul lui “sukha” (dukkha: usually opposed to sukha – vezi Pali Text Society Dictionary) care este bogat în semnificaţii: fericire deplină, împlinire, beatitudine etc.

În buddhism sukha semnifică împlinirea totală, dusă până la capăt. Dukkha, fiind opusul acestui termen, semnifică tot ceea ce nu este deplin, nu este perfect, total, chiar dacă tinde asimptotic către perfecţiune în acest sens.

Fericirea care este impermanentă, evanescentă este dukkha, este trecătoare, nu este perfectă.

A spune că “totul este dukkha” este una dacă prin asta înţelegem “totul este suferinţă” şi este cu totul altceva dacă prin asta înţelegem “totul este impermanent în jurul nostru, totul se naşte, se transformă şi dispare, nu avem niciun reper etern”. Dacă reflectăm cum a fost înţeles mesajul lui Buddha în lumea occidentală în prima variantă realizăm ce deformare grosolană s-a produs încă din start cu primul adevăr nobil.

Buddha a constatat că totul este dukkha, nu totul este “suferinţă” aşa cum în mod morbid a fost tradus şi încă se propagă mesajul său… Optimismul, energia şi tenacitatea lui Buddha sunt exemplare. Buddha a pornit la drum în căutarea punctului de sprijin, nu cu tristeţi şi suferinţe închipuite.

Desigur că viaţa este frumoasă! Însă nu este eternă. Nu trebuie să fii Buddha ca să realizezi asta. :)

 

Cina taiwaneză

În seara asta am scăpat de cina „oficială” şi am luat-o la pas pe străduţe până m-am opintit de foame într-un soi de birt de cartier. Zic: soi de, pentru că aici lumea nu se omoară cu băutura… deh, diferenţe culturale, am mai auzit eu de asta.

E drept, nici la noi bucătarul nu găteşte pe o plită în văzul lumii, deci birt nici vorbă.

Mai bine nici că se putea. Îmi place să iau pulsul direct de pe stradă nu pe la mese somptuoase, unde se ciripeşte vesel în engleză.

Apropos, meniul ăsta chiar şi întors pe partea cealaltă, tot chinezesc rămâne. Nu se produce acea minune occidentală a transliterării automate, cum e la noi la chinezescul de la colţul străzii (ăla fără firmă în poartă – de fiecare dată când trec pe lângă el mă mir – dar te prinzi că are două felinare roşii agăţate la intrare).

Mă revolt că nu înţeleg o iotă, dar mă liniştesc gândindu-mă că şi dacă era în ungureşte, tot aia. Iar ungurii sunt lângă noi, vorba-aia! Cu o figură cât mai simpatică am întrebat în englezeşte dacă nu cumva… Nu. Am înţeles… engleza nu s-a făcut anul ăsta, a fost taifun mare… lasă că ne înţelegem noi…

Printre icnete lui binevoitoare, scânceli şi scrâşnete am desluşit plin de speranţă un „musheeroom”. Hopa! Stai, Franz! L-am prins involuntar de braţ şi l-am dus în susul listei până la cuvântul magic. „Once again!” „Bagă, mă!” Gata! Asta e! … Ciuperci! Şi pentru că tot suntem noi la începutul listei, supă de ciuperci, Franz, este?! Clar! Asta aveam chef să fie. Cremă.

A mai îngăimat el acolo un pomelnic, dar sincer, nu mă interesa nici cum se prepară nici ce ingrediente a folosit. Dog sau cat nu a zis. Asta rămâne, Yoji!

Numai că foamea se instalase de-a binelea între timp şi aruncase discretă un ochi la preţ. „Mor de foame de trei firfirele astea… Mai zi acolo!” Cu o căutătură sobră i-am dat de înţeles că n-a scăpat de mine deşi el arborase un zâmbet triumfalist, dar prematur, cum se vede. „O merge greu cu mine, dar nici de foame nu mor io în China voastră ungurească, da?! Zi acolo!”

… şi a mai zis el una-alta… nu-s convins că ar putea repeta întocmai, până la o Suia. Hopa! Atât! Înapoi… nu… nu. Aşa! Aici. Soia, adică! Suia, suia, repetă el bucuros. Gata, dă-i bătaie, spor la treabă… Mi-a mai povestit el voios istoria asasinatelor din clanul Soya prins în mrejele bucătarului, însă zâmbetul meu tălâmb (căutat, desigur) şi absent i-a retezat elanul.

Două, mi-ar ajunge? Om vedea! Efortul pentru încă o extragere era în mod vădit unul peste poate pentru ambii beligeranţi.

În stânga mea o pereche de îndrăgostiţi. În dreapta o fată. Greu de spus vârsta oamenilor ăstora. Oricum adaogi 10 ca să fii pe aproape… Îndrăgostiţi e impropriu spus că nu se privesc languros ca la noi. Sunt veseli ca nişte cintezoi. Diferenţe culturale, am zis.

Ce drăguţ, am primit şi ceai. Gratuit. Shi-shee! Avem a vă mulţămi, cum ar veni. Şi un castron de supă de tofu. Ciupercile? Mă rog… sunt astea de pe plită aruncate cu îndemânare de bucătarul care acum le mestecă de zor, desigur! Supa o fi bonus. Eh, nu-i rău nici aşa, merge şi fără cremă.

Îndrăgostiţii au comandat un braţ de fân (verde, tăiat scurt) care sfârâie răvăşit cu iuţeală de o paletă scurtă cu mâner de lemn. Pe paletă (singurul instrument) toarnă savant şi cu exactitate stropi de ulei pe care apoi îi rătăceşte prin lanul de secară (poate).

Duduia, delicată, serveşte usturoi prăjit (căţei, hi-hi!) printre muguri de soia, fasole subţire chinezească păstăi (bob mic) şi încă ceva legume, cam la o porţie de proaspăt vegetarian care se umflă să nu rămână nemâncat.

Mă rog, numai eu domn. Supă (de tofu) şi ciuperci fripte. Chiar le-am asortat, să ştii.

Ah, mie? … usturoiul şi fasolea! Shi-shee! … Hîm, e drept că n-avea unde să mi le gătească peste ciuperci. Şi fânul? … Al meu? Un shi-shee mai stins a icnit totuşi în mine…

Era prima porţie!

A doua a fost aşa: o găletuşă de soia proaspătă tăiată mărunt (a mai scăzut la fiert că a acoperit-o cu un castron), şase bucăţi de tofu prăjit (fiecare cât o jumătate de pachet de unt), ceapă verde, varză cu frunza tare iuţită cu un sos, ţelină chinezească (ptiu, şi ştiam cum îi zice), arpagic (mult) şi încă vreo 3-4 semne de întrebare, cam aşa la o juma de vadră.

Nu s-a uitat nimeni la mine. Nu a schiţat nimeni nici un gest (aş fi observat cea mai fină aluzie). Am mâncat cu demnitate, cam la 7-8 ture pe la fiecare, după care relaxat şi indiferent am lăsat un bacşis gras şi am plecat agale. Până la colţ. De acolo am iuţit pasul fără voia mea…

Semimaraton Cetatea Braşovului 2012

Prima alergare montană din “carieră”. Impropriu spus alergare, dar să nu anticipez…

Nu am deloc antrenament specific şi probabil că este necesar… mă gândeam înainte de înscriere… dar n-am stat mult pe gânduri pentru că în Braşov sunt prietenii mei buni pe care nu-i văzusem de mai bine de un an. Aşa că o să combin plăcutul cu plăcutul. Mă gândeam…

Cu vreo trei zile înainte, îngrijorat de diferenţa de nivel a traseului, m-am apucat de pregătiri. Metodice şi ştiinţifice, desigur. Am luat la rând IOR-ul, m-am cocoţat pe toate movilele, le-am coborât, am alergat pe dâmburile care mărginesc aleile, când la deal, zece metri pe “culme” şi apoi la vale. Ziceai că sunt o găină fugărită de un uliu pervers şi invizibil. Mă rog, doar eu îl vedeam. Cum îmi pune gheara în gât pe Tâmpa.

Ajuns acasă după alegare am cules imediat rezultatele şi le-am analizat cu promptitudine. Ce naiba, doar nu ne antrenăm aiurea! Diferenţă de nivel 74m. Hâm… Faţă de 600m cea de pe traseu. Bine că n-am febră sau alte dureri în glezne sau tibii. Înseamnă că în principiu e bine.

Dar, hai să văd ce înseamnă acea pantă medie pe urcare de 6% a traseului. Am analizat pe rând aleile alergate şi am găsit una – imediat după trecerea pe sub pod în sensul invers acelor de ceasornic, pe lângă punctul de închiriat biciclete în dreapta. Are fix 6% pantă. Aha! Păi, nici nu e mare lucru. Nici n-am simţit că ar fi ceva pantă acolo. Perfect! Deci o fi ceva cam în genul ăsta, doar că se tot repetă.

Îmbărbătat de cercetările avansate şi complete am plecat la Braşov cu voie bună şi companie plăcută.

Vineri seara eram la prietenii braşoveni. Nu s-au mai crucit de ceea ce fac pentru că îi înghesuisem eu cu email-uri, poze şi link-uri de la alergările anterioare. Doar s-au uitat pe traseu şi şi-au făcut cruce. Mai în glumă, mai în serios mi-au zis că ar putea fi un necaz faptul că fix pe acolo intră urşii în Braşov. Prin Răcădău. Tot ce văzusem eu la ştiri, în zona respectivă se întâmplase. Însă se pare că nu e cazul acum pentru că ursul nu iese din hibernare până nu e soarele puternic, până nu îşi vede umbra bine conturată de lumina soarelui… Aşa se zice, m-au asigurat ei.

După o seară petrecută în cumpătare, reluând în gând periodic ce nu trebuie să uit a doua zi, binecuvântând geniul organizatoric care a pus cursa la ora 12:00, m-am retras la odihnă în oprobiul unanim.

Dimineaţă perfectă. Pregătiri, masă frugală, iar la 10:30 eram la punctul de înscriere. Neapărat, pentru că ridicarea kit-ului se poate face numai până la 11:00.

Organizarea impecabilă. Formularul pentru “declaraţie” la dispoziţie într-un cort cu mese şi pixuri astfel încât la ghişeu totul să fie gata. Ghişeele trei la număr după prima literă a numelui. De la A la G, de la H la O, de la P la Z. Să nu dea naiba să fii chinez! Altfel toate bune.

Un alt ghişeu separat pentru cei care se înscriau pe loc. Cu bon fiscal. :)

Atmosfera veselă cu muzici zglobii şi anunţuri simpatice şi periodice (repetiţia mama învăţăturii). Până şi tanti de la toaleta convertită (o toaletă publică alocată evenimentului) era voioasă, chiar dacă o asemenea năvală nu cred că-i făcea ziua mai uşoară: “Mamă… da’ toţi aţi băut bere de dimineaţă, chicotea ea printre o duzină de bărbaţi în colanţi!?”

Poze, schimburi de replici, bucuria revederii cu colegi, prieteni… Trag cu coada ochiului la ceas şi văd că e 11:20 şi încă nu s-a terminat ridicarea kit-urilor. Aha! Deci nu e chiar aşa cum se spune. Nu se respectă programul. Însă îmi dau seama că asta nu e o carenţă organizatorică. Tocmai invers. Oamenii întârzie. E în firea noastră… ce mai încolo şi-ncoace. Balcanici, deh. Iar organizatorii ne-au speriat bine cu bau-bau 11:00 anticipând că vor întârzia câţiva şi e bine să existe un tampon până la cursă ca să se evite incidentele (generate de întârziaţi). Păi, uite, şi la ora asta se aşează doi la coadă.

La 11:30 totul era gata. Mda, asta da organizare. Tot e la modă chestia aia cu “proactiv”.

La 11:50 şedinţă tehnică. Ce-o fi şi asta că n-am mai văzut? Ah, uite zice de număr să fie vizibil, nu pus eşarfă la gât că aşa îmi stă mie bine. Numărul nu este un accesoriu, sau o fi, dar foloseşte arbitrilor ca să… Sunt două puncte de alimentare. Primul la 8,5km cu de toate, al doilea la 15km doar cu apă. “Ce naiba l-or fi pus pe primul aşa aproape? Păi, mie nu îmi trebuie apă decât de pe la 14-15 încolo. Asta chiar că au zbârcit-o. Invers să le fi pus, gândeam eu. E nimeni nu-i perfect!”

Traseul e marcat cu bandă alb-roşie, ne anunţă vocea energică prin portavoce, dar e “marcat” şi auditiv. Arbitrii au fluiere şi cel puţin dacă îţi apare fata morgana prin păduri, o iei după auz… bun aşa. Semnale olfactive nu au avut. Doar cele ad hoc. :)

Hai, că mai sunt cinci minute! Acum plecăm. Ne va conduce o maşină pe prima porţiune. Şi un biciclist. Haa! Uite că a ieşit şi soarele. Splendid străluceşte! Totul s-a luminat brusc şi spectaculos. În stânga mea mi se profilează perfect conturată umbra la care privesc cu ochii din ce în ce mai mari…

10, 9, 8, … am pornit. 398 de oameni înscrişi. Un start mai degrabă molcom, politicos şi voios decât “competitiv”.

După primul kilometru, semnalat voios de Garmin după 5:30 min, respir ca la km 5 pe plat. Eh, nu m-am încălzit bine, lasă că îmi intru în ritm.

Damblaua mea la alergări este… să alerg. Sau… cum să mă fac înţeles? Să nu merg. Dacă tot alerg. Orice timp aş scoate, dar să alerg. Aşa că nu-i nimic. A crescut al doilea km la 6:00, iar respiraţia e de km 10 pe plat, nu-i nimic… Mă ţin de regula de aur şi o să fiu mulţumit de mine însumi.

Şi am continuat în propria-mi admiraţie până pe la km 4. Însă o observaţie simplă mi-a frânt moralul. Lângă mine era un domn (cam de aceeaşi vârstă) care mergea cu paşi mari. Eu “alergam” că altfel nu pot numi ceea ce bălmăjeam eu acolo şi avansam amândoi în acelaşi ritm. Cu un efort considerabil mai mare din partea mea. Observaţia avea să mă coste compromisul ultim. Aşa că m-am transformat în pieton. Nici nu înţeleg cum altfel aş fi putut să continui pentru că eram epuizat fizic şi doar încăpăţânarea mă împingea înainte.

Ce bine ar fi prins un punct de alimentare pe aici. Ce dreq l-au pus aşa departe la 8,5!

Noroi a fost în multe locuri pe traseu însă la km 6,5 era mall-ul de noroaie. De care vrei, de firmă, delicate şi discrete pe margine, cu frunze, fără frunze. Neaoşe şi până la genunchi pe mijlocul drumului. Cu apă, fără, de vâscozităţi şi culori diferite după dorinţa clientului. Acolo s-au strâns cele mai frumoase trofee.

Sus la km 8,5 apa cu lămâie şi o felie de portocală au fost nectar divin. Oricum, ce poate fi mai bine decât faptul că s-a terminat urcuşul. Am cracii lungi, să vezi acum ce viteză bag pe coborâri şi cât o să recuperez. Hai, la treabă!

Hop! Zăpadă? Păi, pe poteca asta abia încape un om. Eu unde mă desfăşor? Trist, trist, trist!

Hai că s-a terminat cu poteca. Dar ăsta nu e drum forestier! E un fel de traseu de căţărare parcurs în sens invers. Râpă abruptă pe stânga, noroi, pantă ameţitoare, rădăcini noduroase şi umede, pietre colţoase, crengi pe sub care trebuie să te strecori, dar şi politeţea impecabilă a concurenţilor care ori de câte ori îţi scăpă o cracă peste faţă nu ezită să emită scurt un “Scuze!”

Îmi este cu neputinţă să înţeleg cum se poate alerga pe un asemenea traseu. Trebuie să fie ceva mult mai aproape de salturile alea pe care le fac maimuţele când sar dintr-un copac în altul. Am văzut eu la Discovery. Se foloseşte şi coada.

Distracţia a încetat când traseul s-a lărgit şi chiar permitea deplasarea cu viteză. Şi ceee viteză!

Frumos, nimic de zis, însă atenţie unde pui piciorul! Ba, chiar atenţie la viteza în sine. A cam scăpat de sub control. Vreau să încetinesc pentru că am ieşit din marja de siguranţă, însă nu mai am frâne. Duse! Am doar frână de mână. Mâini adică. Iar pe cea de bărbie nu o folosesc pentru că nu e niciun fotograf prin apropiere.

Împing în picioare şi degeaba. Viteza creşte. Nu mi-aş fi imaginat aşa ceva! Nu mai am suficientă energie în pulpe ca să pot alerga la vale. Controlat. Necontrolat pot, nu se vede?!

Cât de frumos zâmbesc oamenii ăştia. Nu sunt “organizatori”. Sunt drumeţi. S-au oprit în drum şi ne aplaudă. Arbitrii fluierau, încurajau, iar pe lângă ei o armată de fotografi vânau unghiuri la firul ierbii, în direcţia de propagare a noroiului. Parcă eram pe covorul roşu!

Da! O să admit. Am mers şi pe coborâre. Asta e! Frânele defecte m-au obosit atât de rău încât a trebuit să fac asta.

Un podeţ, un luminiş, o panoramă. Hai, c-am avut şi “peisaj”. Hooopa! Dar asta ce e, frateee! La km 18,5 au pus pe traseu Intercontinentalul. Păi, cum? Pe aici trece? … Incredibil! Cât să aibă panta asta? 89 de grade?

Nu e cazul să menţionez că o merg şi nu o alerg, da? Însă ce mă fac că nu mai pot nici măcar să o merg!!! Imposibil! Incredibil! Nu mai pot ridica piciorul să păşesc.

Hai că s-a dus. Mai sunt 2 km. Uite oamenii ieşiţi în poartă. Ne aplaudă. Cum, arbitru anunţă 900 de metri?!? Adică am scăpat de 1km?! Doamne, îţi mulţumesc că exişti! Fiul tău rătăcitor s-a întors.

Finish!

Nu sunt (foarte) obosit. Am identificat veriga slabă. Pulpele. Ele au cedat. Nu sunt antrenate pentru urcuş şi în niciun caz pentru frâne la vale. Asta e! Constănţean, venetic în Bucureşti. Unde să se fi antrenat? În Munţii Măcin? Da’ n-or face ei şi un maraton pe plajă, pe nisip?! Face Ilie, la sigur! Păi, cât are Mangalia – Constanţa? Aud? 42. Atunci să vedem. :P

Gândind aşa… zâmbind bronzat, participam ca un atom la entuziasta mişcare browniană din piaţă. Ne felicitam reciproc, ne fotografiam noroaiele, ne îmbrăţişam prietenii… pe data viitoare. Mai vin. :)

 

Foto: Anka Berger, semimaraton.ro

Mont St. Michel

Cărarea aşternută înaintea-mi de ţesătura întâmplătoare a paşilor, întotdeauna indiferenţi la ceasul plimbărilor, nu mă purtase nicicând în demisolul ce îmi reţinuse astăzi atenţia nu prin aspect cât prin promisiuni. Un anticariat. Lumină plăpândă şi condescendentă, miros de mucegai venerabil. Mângâi cu privirea cotoarele… salut… zâmbesc… visez… „Cum aş primi-o astăzi, oare? Ce păcat că nu o pot citi întâia dată! Sau poate asta ar trebui să fie cititorul (ideal?). Cel pentru care fiecare lectură a aceleiaşi ţesături de slove este cea dintâi. Cel care descoperă creaţia ca atare, nu ca o urzeală de prejudecăţi, proiecte, aşteptări sau enigme a căror rezolvare o vor primi cei sârguincioşi… Coală albă, netedă şi imaculată…”

Îmi place să plonjez, să explorez fără hartă, să mă abat de la poteci pentru o picătură de sevă. Aleg la întîmplare şi mă pregătesc să fiu uimit şi încântat. Uneori înţelesurile urcă anevoie, gârbovite de structurile complicate, mereu altoite şi şlefuite, ale minţii de cititor perseverent. Ori, cititor fără de a fi creator nu este cu putinţă. Participarea directă, nemijlocită la creaţie este Creaţia însăşi. „Dumnezeu nu a creat lumea ci devine lumea clipă de clipă.”

Slovele se rearanjeză şi îşi iau locul cuminţi pe scena de hârtie. „Îmi număr paşii – prost obicei, ar trebui să fac ceva cu aceste obsesii şi ticuri ce roiesc în jurul meu – …” Da, paraziţi ai minţii lucrătoare! „… iar numerotarea este întreruptă de uşa cu perdea dantelată. Anticariat.” Nu mă surprinde coincidenţa. Sunt contrariat, sau cel puţin dezamăgit, atunci când citind la întâmplare nu găsesc ceva care să fie o fâşie din existenţa-mi, desigur cu tot cu visele, aspiraţiile şi plăsmurile ei, fie ele şi ad-hoc. „Îmi trec degetul reflex peste cotoarele venerabile – alt obicei condamnabil: aşa cred că am contractat una din cele mai supărătoare, şi pe măsură de elevată alergie – iar relieful blând al literelor aurite îmi încălzeşte uşor arătătorul.” Senzaţia este fizică şi este acum a mea. Căldură concretă.

Nu am cerut niciodată prea mult… nu pentru că dezamăgirea mi-ar fi fost ursitoare. Puţinul pentru ceilalţi mie îmi este prea-plin. Îmi continui plimbarea (să nu număr paşii!) mergând tot mai adânc după căldura slovelor, după senzaţia originară, urmărind drumul ei invers până la mine. Fiecare pas mă apropie de claritatea şi limpezimea căldurii aurii cu forme geometrice ce încătuşează esenţe omeneşti, uneori divine. „Cărţile ard uneori.”

Stridentă şi dureroasă, asemănarea ce dormitase latentă răsună peste echilibrul fragil al reveriilor. Un anticariat! Un cititor-vânător – mai puţin braconier cât observator! Cu siguranţă voi cerceta ziua următoare ce alte asemănări cu propria-mi existenţă sunt ascunse între cele două coperte unite de o punte cu litere calde. Desigur, aşa voi face, mă îmbărbătez ca să alung spaima trezită de lipsa celui mai mic indiciu sau a unui ajutor cât de neînsemnat din partea simţului meu de orientare pentru a regăsi demisolul impropriu transformat în bibliotecă-anticariat! Alt gând: chiar întreprinsă cercetarea până la capăt spaima abia atunci îşi va dezvălui hidosul chip… volumul căutat fiind imposibil de regăsit! Clădirile şi locurile ce adăpostesc cărţi sunt cel mult sute în marele oraş pe când copertele reci sau calde sunt înmiit mai multe în fiecare din aceste locuri. Mai cu seamă cele reci, mărturi tăcute ale existenţei. Deşi selecţia minuţioasă şi precaută a lecturilor m-ar putea seduce cu ideea că s-au scris numai cărţi inspirate, iar lista lor poate fi controlată, mă cuprinde deznădejdea la gândul că adevărul este cu totul altul, iar întreprinderea va fi una herculeană.

Impulsul şi ardoarea căutării au revenit din senin – aşa cum s-au şi stins – peste două săptămâni ca întâiul gând ce a urmat dis-de-dimineaţă trezirii: undeva, închis între coperte cartonate mi-a fost dăruit prezentul. Cel de atunci cu siguranţă, poate şi cel de acum! Un simplu gest ar fi fost deajuns pentru a face un salt peste cincizeci de pagini şi pentru a îmi vedea temerile spulberate sau confirmate, adevărurile împlinite sau năruite, iubirile stinse sau înflorind. Aş putea verifica, desigur, o sută de pagini înapoi veridicitatea şi credibilitatea sursei, dar ştiam deja că acest lucru, la îndemână şi posibil, nu era necesar. Nu era necesar pentru că ştiam ceea ce a fost… sau eram convins că ştiu.

Cele nouă zile petrecute în nouă zone diferite ale marelui oraş, acolo unde speram ca succesul să îmi surâdă, şi-au adus cu ele rodul… Cartea mea se află undeva într-un raft, asta e sigur! Am văzut-o, am simţit-o, i-am descifrat slovele, iar ele mi-au dăruit strălucirea lor, însă ea nu poate fi regăsită nicicând prin încercări succesive, prin enumerarea tuturor posibilităţilor. Alta trebuie să fie calea… Şi atunci, am început să repet – atent nu la drum cât în interior – plimbarea din acea seară inspirată. Efort de regăsire şi iniţiere în propria religie.

În prima seară de „căutări” m-am regăsit surprins coborând treptele ce despărţeau intrarea prea înaltă de interiorul unei librării. „Cu siguranţă nu este demisolul… dar cine ar putea să-mi spună dacă am coborât trepte ca să trec pragul sau am trecut de uşă şi am început să păşesc din treaptă în treaptă?” Cărţi frumoase, dar reci. Am încercat să detectez cu arătătorul slove, relief şi căldură. Inutil, nici măcar praf! Una din multele încercări. Deznădejdea îşi primea netulburată ofranda lasându-mă să mă abandonez vechiului obicei de explorator-observator. Iată: „un ridicol ceas de vară senin şi limpede, fără de cusur. Ori, drumul cel bun poate fi rătăcit în toiul nopţii, asta pot admite! Măcar la ceas de seară, dar ziua în amiaza-mare! Să deschizi ochii larg fără să clipeşti, iar ei să fie inundaţi de fluvii alb-lăptoase, informe şi confuze. Poteca poate fi rătăcită iarna sau noaptea sau printr-un accident. Numai atunci când întâmplarea îţi pune ceva ostil în cale poţi admite că nu mai ştii pe unde să o apuci, nicidecum în absenţa oricărui vrăşmaş. Nu îmi venea să cred că mă rătăcisem – pe un pisc străin, e drept – vara, în miezul zilei, cu un frumos buchet de flori de câmp, în mijlocul unui superb peisaj – am făcut şi fotografii… toţi vor fi invidioşi – şi că nu reuşesc să găsesc marcajul.”

Încântat, distrat de „necazul” naratorului şi obosit de modul în care forţam asemănarea – eu însumi nu am avut nicicând privilegiul unei poteci cu semne şi marcaje care să se repete şi să îmi indice drumul – am decis asupra corecţiilor pe care le voi aduce metodelor de căutare în ziua ce va urma. Gânduri care mi-au însoţit delicate paşii, şi care s-au retras discret numai atunci când din senin tornada de slove m-a invadat interior într-o urgie alb-negru de semne, rotunjimi şi colţuri de furtună ce se izbeau de pereţii fragili ai corpului meu împingându-l periculos „către forme modelate de un sculptor interior… pictate în culori ce nu au cunoscut lumina… îmblânzite în verdele nesfârşit ce îmi răsărise pe întregul corp. Miros de sălbăticiune pe umărul drept, pârâu ce susură răcoritor sub lobul urechii, piramida corpului: munte ce îşi aşează uriaş rădăcinile. În creştet: turla unei biserici pe care o săgetez cu privirea aruncată de la poale. Urc pe propriu-mi trup, păşesc peste mine însumi şi prind în mâini funia ştiind ce am de făcut…”

… Trezit de clopotul bisericii din creştetul semeţ am ştiut, că pentru a doua oară am avut în mâini aceeaşi carte… altfel rânduită, cu siguranţă! De această dată, însă, fusesem mai atent şi cred că aş putea localiza mai exact întâmplarea printre magazinele cele recent ridicate. Însă… cărţile cele noi sunt înzecite ca număr faţă de cele cu coperte grele şi slove cu căldură. Mi-am reamintit că nu îmi voi putea reface exterior fiinţa prin enumerarea tuturor posibilităţilor.

Atunci, am deschis la întâmplare o carte din eternul teanc de la picioarele bibliotecii… şi am privit-o ca pe întâia scrisă vreodată, iar slovele ei s-au aranjat cuminţi, aşa cum ştiam că o vor face, şi s-au poziţionat infinite în contururile care îmi alcătuiesc Adevărul… Atunci, mi-am privit întâia dată palmele-poiene unde am fost îngropat de atâtea ori…

… pârâu ce susură răcoritor…”

*
*    *

Foto: Dadi