Mda… Am pornit de la alergat. O tură de parc în fiecare zi. Natural, ecologic şi simplu. N-aveam ceas, n-aveam colanţi şi nici măcar combatanţi! Nici că ştiam pe ce lume trăiesc. Apoi… cum-necum, nu mai intru în detalii – iar aici întreaga răspundere o poartă Ro Club – am ajuns la două, la trei ture… la şapte, la opt, la crosuri, la semi, la alergări montane. Nimic nu mi se pare mai firesc. La fel ca şi povestitul pe forum al isprăvilor, desigur. Iniţial simple relatări, reportaje… Pentru ca treptat să devină din ce în ce mai stufoase, uneori mai lungi decât evenimentul în sine. Iar acum, după cum se poate constata, am ajuns şi la inegalabila performanţă de a opera doar relatarea. Alergare, ioc!

Mais où sont les tournée d’antan? Unde-or fi, unde n-or fi, văd eu că n-or mai veni!

Alergarea nealergată are şi ea povestea ei, nu-i aşa de simplu. Posteritatea va stabili, cu certitudine, că sorgintea evenimentului se poate data exact: 6 mai 2012. Duminică, orele 12:00. Adică ora aproximativă la care am ajuns la Crosul Click. Da, aceeaşi cu cea a startului. Asta pentru că eu am stat în Piaţa Charles de Gaulle la palavre cu bicicliştii, desigur, şi am aşteptat acolo să vină lumea — care întârzia ca de obicei. Parcă, deodată am avut eu aşa… ceva… ca o presimţire… “Nu de-aici se pleacă?” “Nu, auoleu! Şi cât e? Fără zeceee?!?”

Ce mai încolo şi-ncoace, am cedat eu în mod suveran şi n-am mai aşteptat să vină în Piaţă cei adunaţi la Arcul de Triumf. Am prins probabil ultimul tricou şi numărul 935. “Băi, dar mulţi s-au mai înscris!” Cât despre încălzire, nici pomeneală. Poate să încerc ceva mental. În orice caz, o să plec încet primul km şi o să accelerez treptat, mi-am promis ca o mică pedeapsă.

Acum… am şi eu o întrebare pentru cunoscători. Dacă, să zicem, dacă… la casele de pariuri s-ar fi putut paria “Aleargă ăsta încet primul km? Da sau nu?” Eh, cât ar fi avut cotă de câştig “da”-ul? Cât ziceţi? 1:20? Adică pui 10 de lei şi în caz de câştig iei 200. Hâmm… nu chiar. Un 1:50, hai 1:70 ar fi fost mai “în piaţă”. Păi, trebuie să estimeze cât mai exact şi agenţii ca să facă atractive pariurile pentru evenimente cu șansă de unu la un milion.

Aşa că, au avut dreptate casele de pariuri. Am plecat… am plecat cum am plecat! Treaba mea! ce mai stăm să o mai întoarcem pe toate feţele! Ia uite, dom’le!!! Am coborât cu media sub 4:30min/km cât îmi propusesem? Am! Obiectiv realizat. Bravo! Următorul obiectiv iarăşi 10 secunde bărbierite din “pace”, ura şi la gară!

Toate ar fi fost bune şi frumoase dacă n-ar fi venit şi dimineaţa de luni. Cu toată partea superioară a labei piciorului stâng roşie, umflată şi dureroasă. Mda… scadenţa. Am dat cu alifie şi n-am luat prea tare în seamă. Cât alergasem? 3Km. Ce să păţeşti? Oricum o absenţă motivată mi-a picat bine pentru că aveam conştiinţa curată ca un bebeluş şi leneveam de voie.

Marţi am intrat la idei, iar miercuri m-am pus pe studii avansate. Aşa… deci… să tratăm serios treaba asta… www.google.com . Ia să vedem. Ah, să vezi că am aia “fascista planetară” sau cum i-o zice — ce m-a distrat denumirea când am citit-o prima oară. No, uite că asta e în talpă. N-am. One down!

Uite explică aici clar… aşa… zice că laba piciorului… umflături, aşa-aşa, asta e!… deci, cauze cardiovasculare… alte zeci de cauze posibile… chiaguri, hipertrofii, tumori, gută, infarct recent.

După jumătate de ceas eram pe moarte. Aveam simptomatică pentru cel puţin vreo patru maladii letale, dintre care şi una tropicală. Noroc cu youtube. Unde zicea o tanti într-un clip că a păţit exact aşa din cauză că şi-a strâns prea tare şireturile. Ca în bancul ăla cu tipul care avea testiculele vinete şi după ce i le extirpă doctorul, tipul descoperă că are şi penisul la fel, iar doctorul se pocneşte cu mâna peste frunte şi îi zice “N-o fi, dom’le de la blugi?”

Cam aşa şi eu. Tot timpul mi se desfac şireturile de la Asics. Sunt foarte mătăsoase. O alergătoare mai înţeleaptă ca mine mi-a comunicat cum se cheamă când ţi se desfac şireturile în cursă: pana prostului. Şi că se poate evita cu nod dublu. Adică mai faci un nod peste nod.

Eh, noduri ştiu eu să fac. Marinăreşti. Parâmă să am. Şi am făcut! Am strâns cât am putut. Şi de două ori.

Însă, pentru că începusem să cunosc metatarsienii şi osul navicular ca pe propriile buzunare şi ca să fiu sigur că n-o fi fractură de stres sau altceva mai serios am continuat investigaţiile şi am găsit un tutorial foarte bun pentru identificarea şi testarea diferitelor probleme ale labei piciorului. http://www.youtube.com/watch?v=1aEDW39uUro

Am tras de metatarsieni în toate direcţiile. Am apăsat, am îmboldit, am îndoit. Nimic. Of, bine că am scăpat. Singurul necaz e că doare când flexez laba şi ieri am reuşit să şchiopătez 200m în încercarea de a da o tură de parc (test pentru Maratonul Regal). Hai, pentru una din puţinele dăţi să fiu înţelept şi să nu pun gaz pe foc. Zis şi făcut! Am renunţat la poziţia de alergător şi m-am transformat instantaneu în fotograf. Să lipsesc de la Maratonul Regal oricum era de neconceput.

Ca fotograf, pregătirea mea de specialitate este una amplă, derulată pe parcursul unei întregi dimineţi la finalul căreia am reuşit să filmez şi altceva în afară de gazonul stadionului unde ar fi trebuit să-l surprind pe Adrian în cât mai multe ipostaze ale antrenamentului său. Aşa că am zis să mă pun la punct de data asta.

Primul lucru, îmi trebuia un aparat. Pozele cu telefonul le-am exclus. Cine să te recunoască de fotograf? Poate telegrafist. Aşa că am cerut de la expertul casei o “sculă”. S-a uitat îngrijorată la mine şi cu strângere de inimă mi-a zis “ia-l pe ăsta!” Nu trebuia să mă uit ce este. Body language. Am înţeles dintr-o privire şi m-am simţit jignit. Păi, dacă cineva ar veni la mine şi mi-ar cere să-i dau o chitară ca să cânte şi el… poa’ să fie el Al di Meola… i-aş da-o pe… aia Torres. Ce dacă e făcută la Reghin din placaj? Are o valoare sentimentală enormă pentru mine. Prima mea chitară. Am lipit-o singur când am spart-o în Vamă. Nu deranjează zbârnâitul dacă nu eşti pretenţios…

Faţă de generozitatea mea, trebuia să mă mulţumesc cu puţinul primit. Când am deschis Reghin-ul şi m-am uitat cam cât de lung are obiectivul faţă de celelalte din areal (alea mai lungi sunt mai scumpe, mai ştim şi noi câte ceva, ce naiba!) am înţeles de fapt că era un Reghin cam fără corzi, nelipit şi cu cheile lăsate. Asta e, măcar să am o scuză!

Prima mişcare a fost să pun mâna pe manual şi să exersez un pic. 250 de pagini! Hai, mai las-o! Nu vreau să mă angajez. Mai există Sahia Film? E vreunul din testele lor? Când să citesc eu atâta?! Zi-mi cum îl pun pe automat. Nooo… nu că l-aş folosi aşa, dar ca să ştiu. Informativ. Aha! Şi cum fac poze din alea una după alta. În cascadă. Burst îi zice? Gata, gata, m-am prins! Uite butonul. Scrie pe el. Da, da… sigur, sigur… sunt atent… Oricum, ştiam tot ce-mi trebuie, ce să-mi mai încarc memoria inutil. Butonul de făcut poză îl dibuisem primul, iar jucându-mă cu zoom-ul prin casă mă simţeam un mic Fellini care n-a avut noroc de un impresar capabil.

Dimineaţă am plecat voios spre Palatul Elisabeta de unde urma să se dea startul. Să nu mai merg la Piaţa Charles de Gaulle, ar fi un real progres… Oare s-o parca la Palat? Cum sânge albastru n-am văzut să-mi curgă vreodată, am ales o altă variantă mai profană.

La start prieteni dragi, salutări, voioşie şi entuziasm. De aia şi vin. Văd că nu alergatul era adevăratul motiv…

Starul e pentru semi. Ceilalţi au deja un semi în picioare. Imediat ce au plecat am zis să-mi iau misiunea în serios. La început mi-era cam ruşine să pozez oamenii direct în faţă. Dar m-am montat treptat pe bază de încurajări. Proprii. Tot strigând la alergători m-am auto-îmbărbătat şi am ajuns să fac poze în stânga şi în dreapta. “Să iau şi una artistică.” Ops, am ratat un alergător! Ptiu, dormi în post!

“Să vezi ce de efect or să fie astea cu “burst”. Pentru cine nu ştie, sunt pozele alea în cascadă, una după alta. Păi, bine, dom’le… ne jucăm?!” Noroc că m-au înzestrat părinţii în bagajul genetic şi cu curiozitate. Ia să văd şi eu mişcările alea treptate. Când mă uit la poze… trădare! Toate la fel! Păi, cum?! Cum e posibil? S-a defectat ceva! Nu mai funcţionează dispozitivul ăla care mişcă alergătorii… sau ce-o mai fi? “Ies toate pozele la fel, înţelegi? În acelaşi loc!!! Ah, nu “multi-burst”. Păi, ce dacă e “multi”, nu-i mai bun? Ah, asta înseamnă mai multe poze cu expuneri diferite. Ahaaaa!!!”

Am închis telefonul şi am hotărât demn să nu mai folosesc chestii tehnice care să deterioreze naturaleţea fenomenului, maiestuozitatea unui unicat, fenomenologia în desfăşurarea ei pură… etc etc. Apăs, iese poza. Asta-i tot!

Dacă n-ar fi cu lumina din faţă ar fi chiar ideal. Mda… să mă mut pe partea cealaltă.

Şi odată făcute toate reglajele necesare am început să imortalizez necruţător. “Păcat că se termină cursa acum când m-am instalat şi eu.”

Cu pozatul nu mai am probleme. Sunt paparazzi neînfricat! Nu iert nimic. Nici pe domnişoara care îmi face semn cu mâna că ea “nu, nu”. Nu e la maraton. Şi ce? Am întrebat-o eu ceva? Toată lumea la poză, să n-avem discuţii! Păi, ce? … mai bine una în plus decât una în minus.

Nu-i iert nici pe băieţii de pe tractor care abia aşteptau să intre în vorbă.

– Francezi sunt, mă întreabă băiatul agăţat de scară?
– Turci, zic eu! Că nu-nţeleg de vorbă bună să se ducă pe la casele lor!

Băieţii râd şi mă întreabă cum, de ce, câţi kilometrii.

– 42 unii, 21 alţii…
– Pajdoi, zice şoferul ca să-mi ia vorba din gură. La Tortomanu, că io sunt venit aici detaşat… peste vară… avem acolo un paznic la vie… şi a alergat ăsta într-o noapte după unii cu sacul până la Castelu, după Megidia, mai încolo, peste câmp [n.r. m-am uitat eu pe hartă acasă şi sunt vreo 20 de km pe arătură].
– Şi n-are decât un ochi, a completat şoferul. Da’ nu l-a prins decât pe unu’ că ăştia au lăsat sacu’ şi s-au împărţit când i-a ajuns.

Asta da motivaţie, mă gândeam…

Alergătorii s-au rărit, au trecut cinci ore de la startul maratonului. Nu ştiu de ce, dar în momentul ăsta parcă simt o admiraţie mai mare pentru cei care termină acum cursa faţă de cei de dinainte.

Însă ce am observat în noua mea postură este că aparatul de fotografiat creşte viteza de alergare. Sau chiar schimbă mersul în alergare sprinţară. Un fel de energizant la distanţă. Remote activator. Am avut eu o intuiţie. Sunt convins că nu mergea la fel de bine cu telefonul.

În încheiere luându-mă cu poveştile n-ar fi fost exclus ca să uit să pun pozele. Aş fi avut, în cazul ăsta, o foarte bună motivaţie de a alerga la evenimentele următoare. Dar cum n-am uitat, fac acum vernisajul: