Crosuri, maratoane, semimaratoane, ultramaratoane – de care doriţi: la şes, deal, munte sau în Olimp. Vă par familiare? Nu e nevoie de statistici meticuloase pentru a constata că trăim o adevărată hegemonie a curselor de fond. Majoritatea organizate cu pricepere şi entuziasm. Alergarea este adesea identificată cu un efort neapărat lung, dârz, susţinut, construit cu migală. Însă alergare înseamnă şi explozie, înseamnă să arzi cu intensitate în 10 secunde, înseamnă să pregăteşti luni de zile – cu aceeaşi migală – o cursă care te pune în faţa limitelor în mai puţin timp decât cel necesar concurenţilor pentru a lua startul la un maraton.

Despre o astfel de minoritate a alergărilor şi alergătorilor o să scriu în rubrica de faţă. Rubrica de viteză. Încercaţi (şi) această senzaţie a alergării. Atenţie!!! E posibil să apară efecte secundare. Viteza s-ar putea să vă placă!

articol publicat în Alerg.ro

Pentru mine alergarea este o plăcere. Este bucuria de a mă simţi dinamic, de a mă încărca cu energie (aparent paradoxal), este o metodă de a mă relaxa (în mod ecologic) şi de a mă cunoaşte. E interesant şi – cred eu – util a observa cum evoluează voinţa, fermitatea, echilibrul (mental şi psihic) în condiţiile în care aceste calităţi trebuie menţinute în funcţiune sub efort intens. Aşa cum se întâmplă şi în lumea reală, desigur. Sub presiuni mai mult sau mai puţin evidente fie că vorbim de oboseală fizică sau mentală.

Din aceste motive abordez alergările de fond care au farmecul lor maiestuos, dar şi cursele de viteză. Percep această complementaritate ca pe stiluri diferite de viaţă. Nu neapărat ale unor persoane diferite.

Uite, spre exemplu, o petrecere poate avea farmecul ei discret, romantic, într-o seară cu răsărit de lună plină. Iar o alta poate rămâne memorabilă prin fascinantul joc de artificii care incendiază cerul acaparându-te pe de-a-ntregul ca pe o mică fărâmă de univers. Îmi plac amândouă.

Aşa cum spuneam şi cum se poate constata cu uşurinţă nu există competiţii de viteză destinate amatorilor. Ah… scuze! Există una cu periodicitate necunoscută care s-a desfăşurat la Slănic. Mai mult o joacă, un radar, măsurarea vitezei maxime pe o anumită porţiune. Interesant, distractiv, plăcut, lăudabil, dar nu putem vorbi despre o competiţie de alergări de viteză în adevăratul înţeles al cuvântului. Să ne gândim la rigoarea care domină academic în domeniul organizării de maratoane.

Desigur, logistica derulării unor competiţii de viteză destinate amatorilor este alta, însă faptul că este probată în mod constant capacitatea organizatorică pentru cursele de fond mă face să cred că această logistică specifică nu este un handicap insurmontabil. Iar de alergători nu ducem lipsă. Din fericire. Performanţa în sine este subsidiară, ca dealtfel şi în cazul curselor de fond.

Aşa cum se spune că merită să experimentezi măcar o dată în viaţă alergarea unui maraton, voi parafraza spunând că merită să experimentezi măcar o dată ghepardul din tine.

Curse de viteză pentru atleţii legitimaţi (în cadrul Federaţiei Române de Atletism) există, desigur. Mai multe pentru sportivii juniori şi seniori, doar câteva pentru sportivii veterani (peste 35 de ani). Dar despre calendarul competiţional într-un articol viitor…

Foto: Inima Copiilor