Liverpool in Liverpool

Invitată de organizatori, trupa Liverpool din Bucureşti este prezentă zilele acestea la Festivalul Beatles 2012 ce are loc în mai multe locaţii din… Liverpool. La festival participă zeci de trupe de pe mapamond cu un repertoriu compus exclusiv din piesele Beatles.

Spre deosebire de toate celelalte formaţii ale căror abordări sunt imitative, băieţii noştri au reorchestrat, rearanjat şi interpretează într-un mod personal şi creativ nemuritoarele compoziţii aşa cum se menţionează pe site-ul festivalului şi, de asemenea, în pagina proprie de prezentare a trupei (unde puteţi asculta câteva exemple – trust me, merită!).

Nu este de mirare că o astfel de abordare a produs un efect uluitor, şi că… dar mai bine să-l las pe Bill Hackel (organizatorul festivalului) să ne spună părerea sa:

“You can try to imitate the Beatles, their hair, their look, you can wear mustaches for Sgt. Peppers’, but to me, playing Beatles is playing from the heart. AND THIS IS EXACTLY WHAT THESE FUCKING GUYS DID! I’ve been a Beatles fan for decades, and I found that their music is about playing from the heart.”

“I’ve listened to hundreds of bands in this festival, and you [Liverpool Band] truly moved me.”

Foto: Liverpool Band

Bucuriile simple

Doar ce m-am întors de la Izvorani. Acolo este complexul olimpic unde participanţii la triatlonul de duminica viitoare au fost invitaţi de organizatori la un antrenament (repetiţie finală).

Chiar dacă voi participa la triatlon (într-o ştafetă) numai la proba de bicicletä am vrut să simt măcar gustul unui triatlon. Aşa că am participat la antrenamentul complet.

Am alergat cu plăcere pe pista de atletism – modernă şi foarte elastică -, am pedalat cu bucurie prin pădure – pe unul din lacuri am văzut nuferi uriaşi ridicaţi cât un stat de om de la luciul apei -, iar apoi în bazin am intrat pe contrasens neputând să ţin “drumul” drept, m-am poticnit în toate stilurile posibile preţ de vreo… şase bazine după care m-am retras înţelept ca nu cumva să complexez pe careva.

După cele şase ore de vânzoleală continuă sunt frânt şi stors de ultima fărâmă de energie.

Sunt epuizat şi fericit ca în copilărie… Fără motiv. Dacă m-ai întreba de ce, n-aş şti ce să spun.

Foto: SmartAtletic

Medalia de argint

Azi noapte a fost ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice. Un spectacol atipic, neverosimil, seducător ce nu poate avea loc în realitate – nu-i aşa! – ci numai după adăugarea minuţioasă de efecte speciale şi procesare “pe calculator”. Asta e prima impresie. “Aşa ceva nici nu există!”

Nu au fost folosite scenele acelea de rutină realizate de mii de oameni sincronizaţi perfect care cu trupurile lor sau pancarte etc. Nici vorbă de aşa ceva.

Un spectacol unic. Dacă n-aş fi ştiut despre ce este vorba aş fi fost convins că este lansarea unui nou album Pink Floyd. The Wall cel puţin.

În cadrul festivităţii a rostit un discurs Lord Sebastian Coe. N-am înţeles de la început despre cine este vorba. N-am conexat cele două noţiuni. Dacă ar fi spus “Sir” aş fi înţeles imediat. Că doar avem “Sir Paul McCartney”, “Sir Elton John” etc. Însă l-am văzut cu ochii mei pe atletul care mi-a fascinat copilăria. Lordul Sebastian Coe, actualmente.

Aşa cum este tradiţia, festivitatea de premiere a maratoniştilor a avut loc în cadrul acestui eveniment final. Aur pentru Stephen Kiprotich care a făcut o cursă impecabilă tactic. La km 30 a pierdut plutonul fruntaş (kenyan) şi privind cât de relaxaţi alergau aceştia părea că nimeni nu-i mai poate ajunge. Însă Kiprotich se odihnea – după cum s-a văzut ulterior. După 30km parcurşi alergând cu 20km/h… se odihnea.

Când a văzut borna ce marca 23 de mile a sprintat atât de brusc şi hotărât încât kenyenii au rămas fără replică. În scurt timp avea 100 de metri în faţa lor, distanţă pe care n-au mai putut să o recupereze indiferent cât au mărit ritmul.

Uganda lua o medalie la Olimpiadă după mai bine de 40 de ani (din 1972). Şi ce medalie!

Pe cea mai înaltă treaptă a podiumului Kiprotich era vizibil stăpânit de un noian de emoţii. A cântat imnul, a dus mâna la inimă, a rămas tăcut cu gândurile lui…

Imediat ce s-a terminat intonarea imnului i-a invitat pe ceilalţi doi medaliaţi alături de el pe cea mai înaltă treaptă şi instinctiv a luat în mână medalia lui Abel Kirui (medaliatul cu argint) şi s-a uitat la ea cu nedisimulată curiozitate şi uimire. “Wow, ia uite ce ţi-au dat ţie!” La medalia sa nu se uitase deloc.

Concurs

Blogul sundance.ro în colaborare cu sumedenie de organizaţii, comitete şi comisii care din lipsa spaţiului necesar nu pot fi toate enumerate aici organizează un

CONCURS SENZAŢIONAL!!!

Fii personaj principal într-o piesă a formaţiei preferate!

Atenţie! Concursul este destinat numai elitelor. Dacă nu te simţi pregătit, te rugăm, părăseşte această pagină!

Pentru a participa la concurs trimite răspunsurile la cele trei întrebări de mai jos către adresa de email “dan (at) ime.ro” menţionând în subiect “pentru concurs”. Pentru fiecare dintre întrebări numai una singură dintre variantele de răspuns este cea corectă.

Deşi este foarte-foarte puţin probabil, totuşi… în cazul în care vor exista mai mulţi participanţi la concurs care vor indica cele trei răspunsuri corecte, câştigătorul va fi desemnat prin tragere la sorţi.

PREMIUL

Premiul unic şi special constă dintr-o piesă (cover) la alegerea ta, cu versuri personalizate în acord cu preferinţele tale. Fii personaj principal într-o piesă a formaţiei preferate! Se asigură la cerere şi videoclip de tip slideshow cu materialul (pozele) clientului.

ÎNTREBĂRILE

Cele trei întrebări sunt:

Întrebarea 1
Preambul: Astăzi în Bucureşti a plouat torenţial.
Întrebare: Ce făcea Sundance în acest timp?

  • A: Era acasă şi citea relaxat considerând că astfel de condiţii meteo nu permit utilizarea bicicletei.
  • B: Era călare pe bicicletă, fix la jumătatea drumului pe care îl avea de străbătut, în maiou, fără pelerină/umbrelă/protecţie subtilă etc.
  • C: Era acasă cu faţa lipită de geam numărând stropii de ploaie.

Întrebarea 2
Preambul: Toate buletinele meteo au prognozat pentru astăzi ploaie torenţială.
Întrebare: Care este relaţia lui Sundance cu prognozele meteorologice?

  • A: Nu consultă buletinele meteo, nu îl interesează.
  • B: A consultat toate buletinele meteo, însă ceva adânc înăuntrul său l-a convins că se înşeală cu toţii.
  • C: Respectă cu religiozitate prognozele meteorologice.

Întrebarea 3
Preambul: Ploaia a durat circa 30 de minute şi s-a oprit la fel de spectaculos precum a început.
Întrebare: Când s-a oprit ploaia?

  • A: Atunci când Sundance întorcea tacticos o nouă pagină a savuroasei sale lecturi.
  • B: N-a băgat de seamă când s-a oprit.
  • C: Când Sundance a ajuns fix-exact în faţa casei.

Aşteptăm răspunsurile până cel târziu miercuri 15.08.2012, ora 24:00 pe adresa de email “dan (at) ime.ro” cu menţiunea “pentru concurs”.

Succes tuturor!

Şinele vs bicicletele

“Of, grea mai este viata de biciclist.”Conu Mila

Însă plină de satisfacţii. Spirituale. Uite, sunt mult mai înţelept de ieri noapte!

Ştiam eu din auzite, pe surse, că şinele de tramvai şi bicicletele s-ar afla într-un mocnit război rece şi au spus „nu!” coabitării paşnice. Probabil invidia bicicletelor care trebuie să se mulţumească cu nişte dungi aiuristice pe trotuare partajate, pe când tramvaiele n-ar mişca… un deget, ca să zic aşa, de nu le ploconeşti la picioare covor asfaltic cu toate dichisurile. Probabil lipsa de graţie a celor din urmă şi invidia lor pentru baletul dantelat al bicicletelor… mă rog.

Cum, necum… şinele de tramvai pot să mai bifeze încă o victorie de ieri noapte.

Plictisit, suficient, ajuns la apogeul măiestriei biciclistice… un adevărat Bear Grylls al traficului bucureştean… mă întorceam acasă după 12 noaptea. Toată strada era a mea. Nici ţipenie. Puteam să îmi construiesc trasa cum pofteam. Trasa ideală.

Ceea ce am şi făcut când am ajuns de la Foişor la intersecţia lui Traian cu Călăraşi.

Până şi Schumi ar fi fost invidios ce curbă perfectă am desenat cu virajul meu la stânga. Parcă avea şi un oarecare sex-appeal! Bine… e drept că nu trecuse studiul de fezabilitate care zice că între direcţia de deplasare şi şina de tramvai nu e bine să fie 10 grade. Nici 20. Ci un minim de 40, ideal ar fi să o treci perpendicular.

Ce se întâmplă dacă sunt numai 10? Păi, prin aplicarea primului principiu al tramvaiodinamicii rezultă că: „Tramvaiul are întotdeauna dreptate.” Şinele fac parte din familia tramvaiului, aşadar prin tranzitivitate: „Între şine şi bicicletă, are dreptate şini? Corect: primele!”

Ceea ce s-a putut verifica şi în practică spre deliciul taximetriştilor parcaţi în intersecţie (unde altundeva?).

Atât de brusc a dat cu mine de pământ încât m-am şi mirat că am căzut şi nu am rămas suspendat în aer într-un moment de perplexitate ca în desene animate. Roata mi-a intrat pe traseul şinelor şi mi-a schimbat instantaneu direcţia. Viteza nu era suficientă să scap… din câmpul lor gravitaţional, deci aveam aşa: una bucată julitură simbolică sub genunchi + una bucată cot belit. Plus 4 taximetrişti scoşi din rutina unui schimb plicticos.

Scor provizoriu „Şinele – Maratoniştii 2:0”.

Da, dar – cum ziceam – sunt acum muuult mai înţelept. Să mă fi văzut azi cum treceam pe lângă ele! Le urmăream atent cu coada ochiului şi nu le scăpam din vedere nici o clipă pentru că nu ştii cum „ţuşti” sare una şi te înhaţă!

Ei, da! spectaculoasă este viaţa de biciclist.

 

Made in Jamaica

Fără îndoială, în cadrul unei Olimpiade, unul din evenimentele care magnetizează atenţia este cursa de 100m plat. La ediţia de la Londra ritualul pentru încoronarea celui mai rapid alergător va debuta cu calificările în data de 4 august, va continua cu semifinalele în data de 5 august şi va culmina cu finala din aceeaşi zi la 23:50 (ora Bucureştiului). În mai puţin de 10 secunde electrizante – care ard luni şi chiar ani buni de pregătire – vom afla cine va purta timp de patru ani laurii olimpici ai celui mai rapid om de pe Terra.

Foto: usainbolt.com

 

Chiar! Care este cea mai mare viteză înregistrată vreodată de o fiinţă umană? Recordul mondial stabilit de Usain Bolt la Berlin în 16 august 2009 este cu siguranţă baza de calcul a unei astfel de performanţe. 9,58s i-au fost necesare lui Bolt pentru parcurgerea celor 100 de metri. Aceasta înseamnă o viteză de 37,58km/h. O viteză medie.

Dacă vrem să aflăm cea mai mare viteză cu care s-a deplasat vreodată în alegare un semen de-al nostru atunci va trebui sa analizăm această cursă şi să-i determinăm apogeul.

În analiza pusă la dispoziţie de IAAF putem observa că Bolt a accelerat în mod susţinut până la 60m, a atins viteza maximă între 60 şi 70 de metri şi apoi a pierdut uşor din viteză până la final. De fapt aceasta este amprenta tipică a oricărei curse de 100m plat. Viteza maximă poate fi menţinută maxim 10-15m motiv pentru care strategia de cursă şi dozarea judicioasă a efortului – oricât de surprinzător poate părea pentru maratonişti – pot fi uneori elementele decisive în cursele de 100m plat.

Pentru parcurgerea intervalului de 10m în care a atins viteza de vârf i-au fost necesare 81 sutimi de secundă. Pentru 10 metri! Aceasta înseamnă o viteză de 44,44 km/h. Sau 1:21 min/km în măsuri de maratonist. Pentru a atinge pragul de 45km/h ar fi trebuit să alerge cu o sutime de secundă mai puţin, adică 10m în 80 de sutimi.

O sutime de secundă… mare… cât o carieră.

Nu-mi pot refuza un exerciţiu de imaginaţie… în ţara vecină de la sud care abundă în zone cu restricţii de viteză Bolt nu ar putea alerga în voie şi ar fi nevoit să încetinească pentru a nu fi sancţionat de aparatele radar.

Revenind, în finala de duminică avem ocazia să urmărim şi un alt vitezoman celebru. Blake. Yohan Blake. Conaţionalul lui Bolt s-a impus constant în ultimul sezon conducând la situaţia paradoxală în care… o fi Bolt cel mai bun sprinter mondial însă nu este şi cel mai bun sprinter jamaican.

În cadrul turneului preolimpic (Jamaican Olympic trials) Blake s-a impus pe stadionul naţional din Kingston cu 9,75s faţă de cele 9,86s ale lui Bolt care a evitat pe ultimii metri un inimaginabil loc trei impunându-se cu numai două sutimi în faţa lui Powell. Da, şi eu m-am gândit la acelaşi lucru… un soi de finală mondială. Ce-or mai bate drumul până la Londra!

Aşadar duminică noapte cel mai rapid om al planetei pe care o sutime de secundă îl desparte de pragul lui 45km/h se înfruntă cu cel mai în formă atlet al momentului. Într-o companie selectă, în care surprizele nu sunt excluse…

Faas…


Primul trofeu

Multă treabă am avut azi. M-a găsit hărnicia. Nu ştiu de ce mi-a răsărit în minte că o să vină iarna… şi nu mai pot să mă dau cu bicicleta… şi să profit acum cât se poate, să mă bucur cât mai mult de pedalat cu coama în vânt etc. Chiar, mi-a cam crescut chica, să trec şi pe la tuns! Dar mai întâi pe la Decathlon.

Fără ochelari de ciclism nici că mai pedalez. Ce cască, ce lumini!?! Glumesc. Întotdeauna am avut şi am aşa ceva pentru că îmi cunosc potenţialul. Nu e nevoie să plusez. E de-ajuns talentul nativ, nu trebuie ajutat nicicum. Şi mai sunt şi înţelept, pe deasupra.

Ochelari de ciclism, zic, pentru că săptămâna trecută nu-ş cum s-a făcut, dar după ceva ture (vreo 40km prin Bucureşti pe un vânt fierbinte şi destul de aprig) m-am pricopsit cu un ochi roşu şi semi-închis. Iritaţie de la praf, poate o conjunctivită… naiba ştie! Cert este că n-am scăpat de glumele deosebit de subtile ale rasaţilor intelectuali cu care m-am procopsit ca prieteni şi din “Băse” nu m-au scos. Deci, ochelari de ciclism, zic!

Pe drum spre Decathlon (Pallady) am început să simt ce înseamnă o zi cu 41 de grade la umbră şi probabil 82 la semafor printre maşini pe asfaltul în care ca pe “walk of fame” îmi las urmele cauciucurilor nu fără oarece mândrie. Hmm, cred că ar putea, totuşi, să fie pusă în discuţie – de nişte cârcotaşi, evident – treaba aia cu “înţelepciunea”. Acuma, asta e! Am pornit nu mă întorc din drum. Bine… de-ar fi fost nevoie să merg la ceva treburi/job-uri/întâlniri în condiţiile astea desigur că aş fi refuzat categoric… aceste condiţii de muncă periculoase şi inacceptabile.

La Decathlon, deh… mini-Disneyland… un stop foarte simpatic, un rucsac exact ce-mi trebuia mie şi tot nu găseam… hai, ş-un izotonic… uite, au şi cuie de 9 pentru pantofii de alergare. Să-mi iau şi o şa? Hmmm… uite că eu n-am şort din ăsta cu burete. O fi bun?

Ah, cât pe ce să uit de ochelari. Nu mă pricep deloc. Nu port ochelari de niciun fel, nici de vedere nici de soare aşa că… mă las pe mâna vânzătorului… şi după ce mă convinge aştept să plece, îi pun la loc pe ăia “optimi preţ/calitate” şi îi iau pe cei mai ieftini. Îmi trebuie doar să nu-mi mai intre praf în ochi. I-am explicat, dar a insistat cu tot felul de argumente. Părea pregătit, convingător şi competent. Şi? La ce i-a folosit?

Însă când a venit vorba de… fundul meu am devenit mult mai sensibil şi permeabil. Am zis să nu iau singur şa. Băiatul de le suport tehnic a vrut să vadă bicicleta ca să îmi poată da o părere. M-a impresionat. “E profi ăsta, o să fac ce zice el. Ălălalt nici n-a catadicsit să-mi vadă bicicleta!”

Nici dacă i-o aduceam pe Mona Lisa nu se entuziasma atât domnul de la suport tehnic. “Ce frumuseţe, totul original pe ea! Superbă, ceee linie! Nu se mai fac azi biciclete ca asta!” Mie îmi creştea inima şi am amânat discuţia despre şa până când şi-a adus aminte singur de asta. “Ce şa? Nu schimbaţi nimic pe ea! Rămâne aşa, e bătaie de joc să o cârpiţi!” Am înghiţit un pic în sec. La lovitura asta nu mă aşteptasem. Şi eu ce mai cumpăr pentru bicicleta mea?!

“Ar fi bine să-i faceţi o revizie. Când i-aţi făcut-o pe ultima.” Hop, ia uite acuma. Au şi astea ITP? Taxă de drum? Taxă ecologică? “Nu i-am făcut niciodată, o am de câteva luni…” Zis şi făcut.

Cât m-am mai plimbat pe la rafturile cu acadele – nu terminasem cu raionul de atletism – s-a ocupat domnul respectiv de verificări. Într-un sfert de oră era gata. Reglase lanţul şi schimbătoarele care nu erau în acelaşi plan cu nu-ş ce… Apoi îndreptase nişte rotiţe de ghidaj la spate. Mi-a arătat cum cade foaia mare pe pinionul mare şi că trage prea oblic. Aşa că nu e bine să merg cu combinaţia asta că uzez şi rotiţele şi lanţul. Habar n-aveam! Nu mergeam nicicând aşa, dar mi-a plăcut abordarea.

A reglat perfect şi frânele. Scârţâie acuma aia pe spate şi îngheaţă când o apăs. Trebuie să mă obişnuiesc să o acţionez mai cu milă. Mi-a centrat şi roata pe faţă. Am avut impulsul să-i spun că o centrasem şi eu acum câteva zile, dar m-am abţinut. Probabil din acest motiv… hmm… sau poate nu!

Ce mai! Mi-a dat şi un ulei cu care să o ung prin toate cele (mi-a arătat cum şi unde). Dar asta după ce o spăl cu jet puternic la spălătorie. Mi-a dat gratuit şi un semnal luminos nou pentru spate deoarece pe ăla al meu (montat de mine – ocazie cu care l-am şi rupt şi după asta l-am lipit cu “Picătura” – unii ar putea spune „în mod precar”), zic pe al meu l-a rupt el când umbla la frâna de pe spate. Asta e, dacă nu e atent!

Eh, când a venit vremea notei de plată m-am trezit un pic la realitate. Nu întrebasem nimic. Am uitat. Uitat în mod selectiv se cheamă. La ce să fi renunţat ca să scad din preţ? Imposibil de decis.

Însă cu toată trataţia regală, preţul a fost unul de mici pe marginea drumului. 63 de RON cu tot cu sticluţa de ulei (care e vreo 15 din câte am înţeles).

Aşa că am plecat mai departe fericit şi înnoit. Unde mergem? Cum unde? La tuns!

Planul era bun, un singur mic detaliu scăpase din managementul de proiect. Maioul. Mă rog, e un fel de-a spune. Dimineaţă era un obiect vestimentar. Acum era un fel de depozit de sare. Maiouri Slănic. Un fel de fund de lac sărat de unde apa a plecat să-şi găsească norocul în lume.

Cu oarece elan diminuat am intrat în Auchan (de unde trebuia să-mi iau sirop de cătină presat la rece fără niciun fel de alţi aditivi – singura mea preocupare “bio”) şi m-am îndreptat către frizerie, însă am constatat că locaţia respectivă este un fel de salon monden cu persoane (mult prea) elegante şi nu e frizeria de lângă Valea Cascadelor unde m-aş fi simţit mult mai în largul meu. Tocmai când mă pregăteam să simulez că am uitat ceva şi să mă întorc o domnişoară foarte amabilă m-a înhăţat. N-am mai scăpat.

Proaspăt mondenizat (a vrut să mă dea şi cu gel, dar am rezistat eroic – cică: “Încercaţi o dată!” “Ce vorbeşti, Franz?!”) am dat buzna pe la sirop şi diverse alte mărunţişuri. La casă mi-am dat seama că portbagajul meu curent nu se măsoară în sute de litri… deşi cu cerul de deasupra sa lucrurile sunt discutabile.

Aşa că încărcat ca o furnicuţă, proaspăt întors de la salină am trecut şi pe la poştă unde am băgat bicicleta în oficiu (“Cum să încui portbagajul, doamnă?!”) unde am fost acceptat precum copiii străzi iarna. Ştii că nu e bine, dar n-ai cum scoate un necăjit ca ăsta în stradă…

Cu treaba rezolvată şi vreo 30km în plus am plecat – în sfârşit – spre destinaţia finală. Pe Bulevardul Basarabia pe lângă stadion, pe pista dublă pe sub copaci… Boierie! Trai, nene!

Las pe mâna dreaptă vânzătorii de fructe, trec pe lângă spitalul… ăsta… pe lângă un spital şi fac dreapta să o iau pe străduţe (unde e mai fain decât pe Mihai Bravu). După sensul giratoriu, mai tot timpul pustiu, mă pregătesc să fac stânga pe sens unic şi mă trezesc cu un Fiat (care staţionase până atunci) pornind în trombă direct către mine. Omul optimizase traseu şi a luat-o “decât puţin” (am citat) pe contrasens ca să nu mai ocolească prin bulevard. Ocazie cu care consemnez primul salt pe două roţi…

Am sărit în dreapta în boschete şi am dat drumul bicicletei de sub mine. Ulterior m-am simţit vinovat că am dat dovadă de atât lipsă de solidaritate şi mi-a scăpat doar mie pielea.

Ea s-a proptit în aripa dreaptă de la Fiat (şi omul a tras de volan să mă evite) şi a provocat ceva impresii personale acolo. Eu m-am ridicat rapid din tufa salvatoare şi prima grijă a fost să văd dacă mi-a descentrat roata din faţă. Nu păţise nimic. Offf, bine că a scăpat! Acum… prioritatea nr. 2: ceva discuţii filozofice.

Omul se speriase şi era de bun simţ aşa că m-a lăsat cu buza umflată la înjurături şi mi-a tăiat elanul. Am tot dat să-l liniştesc, însă nu mi-a fost uşor. Omul se ţinea cu mâna de piept şi începuse să-mi fie frică aşa că am mai făcut conversaţie cu el până i-a trecut roşeaţa din obraji şi l-am văzut că s-a liniştit. L-am întrebat de vreo 5 ori dacă se simte bine şi dacă nu cumva îl doare în piept. A negat şi la un moment dat a început să intre la idei ce-l tot întreb de durerea în piept aşa că n-am mai insistat.

După ce ne-am despărţit (doar că n-am schimbat numerele de telefon “să ne mai vedem şi altădată”) m-am oprit pe marginea drumului şi am evaluat pagubele. Îmi pare rău că n-am pozat şi sacoşa în care s-a desfăcut casoleta cu măsline (da, aveau ulei în exces aşa cum îmi place mie să iau) şi că am fost iarăşi egoist şi am imortalizat numai trofeul de pe propria piele.

Primul. Primul de origine ciclistă, desigur. Ce, numai alţii să se fălească?!