Sisi

Astăzi nu alerg. Şi ieri am făcut pauză. Aşa este cuminte să procedezi înaintea unei curse. Mâine fac o alergare uşoară şi sâmbătă ne luăm la trântă. Eu cu mine, desigur?!

Cursa o să fie în parc, în IOR. Startul se dă din dreptul bisericii de lemn. Nici dacă era în holul blocului nu era mai bine. Ba era mai rău că n-aveam unde să fac încălzirea. Ca să nu mai vorbesc de aglomeraţie. Aşa… este cum nu se poate mai bine. Iar ora 10:00 a fost stabilită de organizatori, ce vă uitaţi la mine?

Vineri deja. Astăzi lăsăm berea deoparte. Ieri… dar nu era chiar aşa critică treaba, se recomandă o zi de pauză, nu? Ia uite ce îmbietor este izotonicul. N-ai cum să-l confunzi cu recipientul pentru analize. Are o culoare naturală şi un buchet… şi un buchet.

E zece seara, aoleu! Repede la culcare. Cu vreo patru, chiar cinci ore mai devreme decât de obicei, dar am eu impresia că mi s-a făcut somn… Ce înseamnă conştiinţa şi responsabilitatea, domnule!

Hop, a venit şi Sisi! Nu, nu amanta, deşi unele guri rele ar putea spune că e chiar mai mult decât atât. Sisi Bengalore. Un leopard argintiu cu pete brune încătuşat într-un trup de pisicuţă de două luni. În seara asta a ucis cu bestialitate o bucată de paste (carboloading, deh!), apoi a sugrumat un urs cu dibăcie şi rostogoliri complexe peste cap, după care şi-a cărat trofeele prin casă triumfătoare: un peşte (de pluş şi ăsta, desigur), o minge, o bucată de pungă, o cutie de medicamente, un papuc pe care i l-am cedat (tot nu aveam încotro), un… mă rog, mai simplu ar fi să încerc o enumerare prin negare. Televizorul nu l-a luat.

Dacă ar exista gps-uri pentru pisici tare aş fi curios să văd cu cât e mai lung traseul ei dintr-o zi obişnuită de antrenament faţă de al meu pentru că eu alerg doar 7-8km în medie. Ca o scurtă, dar elocventă exemplificare, îmi aduc aminte ce-a făcut acum o lună, adică în prima ei zi în teritoriu. Cu greu, chinuri şi ajutor a reuşit să se urce pe canapea. Bun… şi acum? Acum ne dăm jos, ce nu-i clar! Numai că e foarte sus. Şi mişcând din fund în stânga şi în dreapta şi-a luat elan de vreo 20 de ori, a numărat “pe locuri, fiţi gata” de încă atâtea şi… în final a coborât cumva cu fundul înainte, într-un fel de “se poate şi aşa”.

Asta până la a noua sau a zecea tentativă. Când a reuşit să sară direct jos. Cu faţa. A tras trei ture de pistă de bucurie. Trecuseră vreo trei minute de la prima încercare. Bun… mai sărim de vreo 40 de ori… şi ce mai facem?! Sărim cât mai departe posibil. Aşa, gata! Concurs!

Ei, treaba mergea bine însă la un moment dat şi-a dat seama Sisi că se poate sări cu elan. Din fugă. Absolut! Asta era! Însă tot la fel de repede a constat că există o limitare tehnologică. Nu este loc suficient pentru elan. Canapeaua este lungă, e drept, dar n-ai cum să sari cu elan pe lungime pentru că în fiecare capăt este câte un parapet înalt. Iar pe lăţime n-ai cum să-ţi iei un elan decent. Dilemă.

Aşa, şi?! Care-i problema? Aţi văzut la fotbal cum îşi iau elan atacanţii alergând pe latul stadionului paralel cu linia fundaşilor ca să nu intre în offside? Eh, au văzut şi alţii asta. În momentul în care pleacă pasa atacantul schimbă brusc direcţia şi se îndreaptă frontal către poartă cu elanul gata făcut.

Elan pe lungul canapelei, întoarcere la 90 de grade şi saaalt! Altă treabă, domnule! Numai că perfecţiunea este departe. Cel mai bine sari cu labele din faţă în “V” larg desfăcute. Ştiu, ştiu, nu e mare lucru, dar cu planarea respectivă tot mai ciupeşti un centimetru, doi. Şi contează!

Asta făcea Sisi. În prima zi.

Azi a alergat destul. O să adoarmă, uite-o că toarce în capul meu. În capul meu, adică în culcuşul format de ureche, umăr şi mâna ţinută deasupra. Cred că îi bate un rulment sau o fi alta rezonanţa când stă cu botul băgat pe jumătate în ureche. Posibil. Investigăm mâine. Acum dormim.

Dormim după episodul de lins, desigur. Nu, nu mă gâdil în urechi. Norocul meu. De fapt, degeaba zic eu „episod de lins”. Este de supt, mai exact. De lins şi supt. Ca şi când pielea mea ar fi o imensă şi gigantică tetină cu cel mai bun lapte din lume care… trebuie extras… cu greu că aşa se dobândeşte orice lucru bun, de aia şi tragem atât de tare şi de zgomotos de ea. De piele.

Cald. Tare cald. Vremea frumoasă pe de-o parte… alegeri, deci calorifere duduind pe de alta. Şi pe încă o parte, un mic calorifer cu rulmenţii defecţi. Cald, zic.

De regulă tetina stă cuminte, nu protestează şi nu pleacă nicăieri. Aşteaptă cuminte ritualul. Ritual care include şi un hair makeup… cum s-o chema… gratuit. După ce terminăm de lins şi supt alternativ derma, trecem la podoaba capilară. Fir cu fir, şuviţă cu şuviţă. Ce-a mai rămas. Rezultatul se vede dimineaţa la oglindă. Imaginile au copyright aşa că nu pot fi publicate fără acordul stilistei.

De data asta, însă, tetina a intrat în panică. Se pare că are o sensibilitate la mărul lui Adam. Nu rezistă mai mult de 30 de minute. E calculată greşit grosimea pielii acolo. Aşa că trebuie să apelez la măsuri drastice. Însă în sutimea de secundă în care s-a format acest gând în mintea mea Sisi sărise (cu elan pe ureche cu picioarele din spate, aţi ghicit) şi era la o distanţă mai mult decât confortabilă. Scoate-o din cameră dacă poţi!

Repercursiunile n-au întârziat. Tradiţionalele atacuri la picioare, degete, talpă, gleznă… fără preferinţe. Chiar şi o pulpă. Prea era apetisantă, sigur, am înţeles.

Nu-i nimic, lasă că o rezolvăm noi! Şi îmi fac un fel de cazemată improvizată. Cu faţa spre perete trag plapuma sub mine şi mă acopăr şi peste cap. Picioarele ghemuite cu plapuma sub ele, la fel.

Treaba merge bine, dar am apucat să spun cât e de cald nu? Fără să locuieşti într-un cocon. Nu-i nimic, ce, vara nu sunt tot 40 de grade?

Hop! Dar asta ce e? O breşă de securitate!?! Spatele! Cine asigură spatele? Păi, nimeni că n-am avut cum să am perete şi acolo şi nici cum să mă răsucesc peste plapumă în două direcţii deodată!

Până să mai analizăm erorile procedurale virusul a pătruns, rezolvă acum situaţia! S-a strecurat până la zona sensibilă a sistemului. Cea mai sensibilă. Sau mai exact fix în spatele ei, iar acum încearcă să… iertată fie-mi vorba… să o penetreze. Sar ca ars să-mi apăr demnitatea, iar momentul de confuzie generat îi asigură iarăşi o retragere intempestivă şi cât se poate de sigură.

Peste noapte nimic deosebit. Atacuri din flancuri, atacuri frontale, atacuri prin ţopăire, gherilă, subminarea moralului… chestii uzuale.

Dimineaţa la ora 7 m-am trezit… adică m-am ridicat din pat. Asta pentru că nu mai găseam sensul de a adăuga câteva minute unui somn de maxim două ore legate sau, hai să zic, vreo cinci în total. Ce bine că am timp berechet de pregătit echipamentul, e suficient timp până la cursă pentru un mic dejun. Chiar şi pentru o cină romantică. Numai lucruri bune.

Cursa frumoasă, timpul splendid. Timpul de afară. Mai e şi altul?

La ora 12 eram înapoi acasă. Trist şi îngrijorat că m-am plafonat şi timpul meu a fost acelaşi cu cel de acum două luni m-am descălţat îngândurat şi am intrat în dormitor. Sisi dormea tolănită pe diagonala pernei mele. Era frântă! M-am apropiat de ea tiptil şi am rămas uimit cât de silenţios respiră. Apoi m-am aplecat şi am muşcat-o încet de ureche. Suntem chit.

Video: Sundance

 

Foto: Facebook