Moment istoric azi. După 30 de ani de pauză am văzut din nou gardurile în faţa mea. Pe pistă, ma refer… ca am mai sărit unele între timp… în alte circumstanţe.

Am fost mai cumpătat de data asta, faţă de proba trecută de 200m. N-am dat drumul direct la o cursă de 110m garduri. Am pus doar trei garduri la început… am încercat să le sar şi am auzit un cor de chicoteli din partea unor puştoaice de pe margine. Cât se poate de îndreptăţit. Săream ca un fel de greiere surescitat, mai mult în înălţime. De frică.

Da’ nu m-am lăsat. Am zis că măcar fac fericiţi nişte oameni. Am luat-o şi mai uşor: cu treceri numai pe piciorul de atac (pe partea stânga a gardurilor), apoi numai cu piciorul de remorcă (pe dreapta). A început să meargă şi luându-mi inima în dinţi am decis să fac o simulare de alergare peste. Tot cu trei garduri.

La prima încercare am luat în braţe primul gard, ocazie cu care mi-am dat seama că n-ar fi rău să îl pun invers, adică cu picioarele de suport spre mine… în caz că vreau să-l dărâm să cadă (ridicându-se picioarele de suport). Aşa cum era pus picioarele se încontrau si… era mai full-contact.

Am purces şi le-am schimbat. Toate erau puse invers.

Am făcut câteva treceri care au început să semene cu ceea ce trebuie. Trecerile erau din ce în ce mai razante şi rapide (cu revenire rapidă a piciorului din spate – remorcă). Aşa că mi-au luat elan şi am pus 5 garduri cu gândul să fac 2-3 treceri şi să mă retrag în plină glorie.

Însă treaba a mers din ce în ce mai bine aşa că… m-am lacomit. Deşi obosisem un pic m-am decis (surprinzător, este?!) să pun şi restul de garduri până la 110m. Zis şi făcut!

După ce mi-am dat ceva palme pentru îmbărbătare (cu 5 garduri mi se păruse mult şi obositor, iar acum aveam de trecut 10)… m-am dus să mai beau puţină apă… am mai facut un pic de mobilitate şi… ce să mai facem… gata, asta e!

Prima cursă a mers bine până la gardul opt. Al nouălea era cu 20cm mai sus, parcă. Iar al zecelea era clar mânărit vreo juma’ de metru. L-am agăţat zdravăn cu remorca şi cu un sunet spectaculos l-am dărâmat, dar am continuat şi am alergat până la capat stârnind ceva suspans.

Gata, deci se poate! Pregătirea pentru cronometru, normal! Dar parcă ziceam că azi şi încă două antrenamente sunt doar de familiarizare cu tehnica. Change of plan!

Start… atenţie la gardul 9, bătaie mai puternică la 10… nu l-am mai agăţat, finish… total 23,5s. Ar fi undeva sub 23, cred, însă dacă sprintez pe final nu pot opri ceasul la timp, iar dacă butonez la ceas nu mai pot sprinta. Asta e. Pe toti marii performeri îi fură arbitrii. Oricum, ajuns acasă am verificat imediat timpul obţinut şi la Balcaniada de anul trecut din Slovenia aş fi luat medalie de argint cu 23,5.

Am mai făcut încă două curse, ambele pe la 23 şi ceva. E mult de îmbunătăţit în special la forţa în zona superioară a picioarelor (care cedează pe ultimii 30m). Acelaşi călcâi al lui Ahile care cedează şi la alergările de fond şi care îmi creează probleme şi la desprinderea de la lungime.

Deci, am un duşman. E bine că l-am dibuit, totuşi. O sa aibă viaţă grea.