Primul trofeu

Multă treabă am avut azi. M-a găsit hărnicia. Nu ştiu de ce mi-a răsărit în minte că o să vină iarna… şi nu mai pot să mă dau cu bicicleta… şi să profit acum cât se poate, să mă bucur cât mai mult de pedalat cu coama în vânt etc. Chiar, mi-a cam crescut chica, să trec şi pe la tuns! Dar mai întâi pe la Decathlon.

Fără ochelari de ciclism nici că mai pedalez. Ce cască, ce lumini!?! Glumesc. Întotdeauna am avut şi am aşa ceva pentru că îmi cunosc potenţialul. Nu e nevoie să plusez. E de-ajuns talentul nativ, nu trebuie ajutat nicicum. Şi mai sunt şi înţelept, pe deasupra.

Ochelari de ciclism, zic, pentru că săptămâna trecută nu-ş cum s-a făcut, dar după ceva ture (vreo 40km prin Bucureşti pe un vânt fierbinte şi destul de aprig) m-am pricopsit cu un ochi roşu şi semi-închis. Iritaţie de la praf, poate o conjunctivită… naiba ştie! Cert este că n-am scăpat de glumele deosebit de subtile ale rasaţilor intelectuali cu care m-am procopsit ca prieteni şi din “Băse” nu m-au scos. Deci, ochelari de ciclism, zic!

Pe drum spre Decathlon (Pallady) am început să simt ce înseamnă o zi cu 41 de grade la umbră şi probabil 82 la semafor printre maşini pe asfaltul în care ca pe “walk of fame” îmi las urmele cauciucurilor nu fără oarece mândrie. Hmm, cred că ar putea, totuşi, să fie pusă în discuţie – de nişte cârcotaşi, evident – treaba aia cu “înţelepciunea”. Acuma, asta e! Am pornit nu mă întorc din drum. Bine… de-ar fi fost nevoie să merg la ceva treburi/job-uri/întâlniri în condiţiile astea desigur că aş fi refuzat categoric… aceste condiţii de muncă periculoase şi inacceptabile.

La Decathlon, deh… mini-Disneyland… un stop foarte simpatic, un rucsac exact ce-mi trebuia mie şi tot nu găseam… hai, ş-un izotonic… uite, au şi cuie de 9 pentru pantofii de alergare. Să-mi iau şi o şa? Hmmm… uite că eu n-am şort din ăsta cu burete. O fi bun?

Ah, cât pe ce să uit de ochelari. Nu mă pricep deloc. Nu port ochelari de niciun fel, nici de vedere nici de soare aşa că… mă las pe mâna vânzătorului… şi după ce mă convinge aştept să plece, îi pun la loc pe ăia “optimi preţ/calitate” şi îi iau pe cei mai ieftini. Îmi trebuie doar să nu-mi mai intre praf în ochi. I-am explicat, dar a insistat cu tot felul de argumente. Părea pregătit, convingător şi competent. Şi? La ce i-a folosit?

Însă când a venit vorba de… fundul meu am devenit mult mai sensibil şi permeabil. Am zis să nu iau singur şa. Băiatul de le suport tehnic a vrut să vadă bicicleta ca să îmi poată da o părere. M-a impresionat. “E profi ăsta, o să fac ce zice el. Ălălalt nici n-a catadicsit să-mi vadă bicicleta!”

Nici dacă i-o aduceam pe Mona Lisa nu se entuziasma atât domnul de la suport tehnic. “Ce frumuseţe, totul original pe ea! Superbă, ceee linie! Nu se mai fac azi biciclete ca asta!” Mie îmi creştea inima şi am amânat discuţia despre şa până când şi-a adus aminte singur de asta. “Ce şa? Nu schimbaţi nimic pe ea! Rămâne aşa, e bătaie de joc să o cârpiţi!” Am înghiţit un pic în sec. La lovitura asta nu mă aşteptasem. Şi eu ce mai cumpăr pentru bicicleta mea?!

“Ar fi bine să-i faceţi o revizie. Când i-aţi făcut-o pe ultima.” Hop, ia uite acuma. Au şi astea ITP? Taxă de drum? Taxă ecologică? “Nu i-am făcut niciodată, o am de câteva luni…” Zis şi făcut.

Cât m-am mai plimbat pe la rafturile cu acadele – nu terminasem cu raionul de atletism – s-a ocupat domnul respectiv de verificări. Într-un sfert de oră era gata. Reglase lanţul şi schimbătoarele care nu erau în acelaşi plan cu nu-ş ce… Apoi îndreptase nişte rotiţe de ghidaj la spate. Mi-a arătat cum cade foaia mare pe pinionul mare şi că trage prea oblic. Aşa că nu e bine să merg cu combinaţia asta că uzez şi rotiţele şi lanţul. Habar n-aveam! Nu mergeam nicicând aşa, dar mi-a plăcut abordarea.

A reglat perfect şi frânele. Scârţâie acuma aia pe spate şi îngheaţă când o apăs. Trebuie să mă obişnuiesc să o acţionez mai cu milă. Mi-a centrat şi roata pe faţă. Am avut impulsul să-i spun că o centrasem şi eu acum câteva zile, dar m-am abţinut. Probabil din acest motiv… hmm… sau poate nu!

Ce mai! Mi-a dat şi un ulei cu care să o ung prin toate cele (mi-a arătat cum şi unde). Dar asta după ce o spăl cu jet puternic la spălătorie. Mi-a dat gratuit şi un semnal luminos nou pentru spate deoarece pe ăla al meu (montat de mine – ocazie cu care l-am şi rupt şi după asta l-am lipit cu “Picătura” – unii ar putea spune „în mod precar”), zic pe al meu l-a rupt el când umbla la frâna de pe spate. Asta e, dacă nu e atent!

Eh, când a venit vremea notei de plată m-am trezit un pic la realitate. Nu întrebasem nimic. Am uitat. Uitat în mod selectiv se cheamă. La ce să fi renunţat ca să scad din preţ? Imposibil de decis.

Însă cu toată trataţia regală, preţul a fost unul de mici pe marginea drumului. 63 de RON cu tot cu sticluţa de ulei (care e vreo 15 din câte am înţeles).

Aşa că am plecat mai departe fericit şi înnoit. Unde mergem? Cum unde? La tuns!

Planul era bun, un singur mic detaliu scăpase din managementul de proiect. Maioul. Mă rog, e un fel de-a spune. Dimineaţă era un obiect vestimentar. Acum era un fel de depozit de sare. Maiouri Slănic. Un fel de fund de lac sărat de unde apa a plecat să-şi găsească norocul în lume.

Cu oarece elan diminuat am intrat în Auchan (de unde trebuia să-mi iau sirop de cătină presat la rece fără niciun fel de alţi aditivi – singura mea preocupare “bio”) şi m-am îndreptat către frizerie, însă am constatat că locaţia respectivă este un fel de salon monden cu persoane (mult prea) elegante şi nu e frizeria de lângă Valea Cascadelor unde m-aş fi simţit mult mai în largul meu. Tocmai când mă pregăteam să simulez că am uitat ceva şi să mă întorc o domnişoară foarte amabilă m-a înhăţat. N-am mai scăpat.

Proaspăt mondenizat (a vrut să mă dea şi cu gel, dar am rezistat eroic – cică: “Încercaţi o dată!” “Ce vorbeşti, Franz?!”) am dat buzna pe la sirop şi diverse alte mărunţişuri. La casă mi-am dat seama că portbagajul meu curent nu se măsoară în sute de litri… deşi cu cerul de deasupra sa lucrurile sunt discutabile.

Aşa că încărcat ca o furnicuţă, proaspăt întors de la salină am trecut şi pe la poştă unde am băgat bicicleta în oficiu (“Cum să încui portbagajul, doamnă?!”) unde am fost acceptat precum copiii străzi iarna. Ştii că nu e bine, dar n-ai cum scoate un necăjit ca ăsta în stradă…

Cu treaba rezolvată şi vreo 30km în plus am plecat – în sfârşit – spre destinaţia finală. Pe Bulevardul Basarabia pe lângă stadion, pe pista dublă pe sub copaci… Boierie! Trai, nene!

Las pe mâna dreaptă vânzătorii de fructe, trec pe lângă spitalul… ăsta… pe lângă un spital şi fac dreapta să o iau pe străduţe (unde e mai fain decât pe Mihai Bravu). După sensul giratoriu, mai tot timpul pustiu, mă pregătesc să fac stânga pe sens unic şi mă trezesc cu un Fiat (care staţionase până atunci) pornind în trombă direct către mine. Omul optimizase traseu şi a luat-o “decât puţin” (am citat) pe contrasens ca să nu mai ocolească prin bulevard. Ocazie cu care consemnez primul salt pe două roţi…

Am sărit în dreapta în boschete şi am dat drumul bicicletei de sub mine. Ulterior m-am simţit vinovat că am dat dovadă de atât lipsă de solidaritate şi mi-a scăpat doar mie pielea.

Ea s-a proptit în aripa dreaptă de la Fiat (şi omul a tras de volan să mă evite) şi a provocat ceva impresii personale acolo. Eu m-am ridicat rapid din tufa salvatoare şi prima grijă a fost să văd dacă mi-a descentrat roata din faţă. Nu păţise nimic. Offf, bine că a scăpat! Acum… prioritatea nr. 2: ceva discuţii filozofice.

Omul se speriase şi era de bun simţ aşa că m-a lăsat cu buza umflată la înjurături şi mi-a tăiat elanul. Am tot dat să-l liniştesc, însă nu mi-a fost uşor. Omul se ţinea cu mâna de piept şi începuse să-mi fie frică aşa că am mai făcut conversaţie cu el până i-a trecut roşeaţa din obraji şi l-am văzut că s-a liniştit. L-am întrebat de vreo 5 ori dacă se simte bine şi dacă nu cumva îl doare în piept. A negat şi la un moment dat a început să intre la idei ce-l tot întreb de durerea în piept aşa că n-am mai insistat.

După ce ne-am despărţit (doar că n-am schimbat numerele de telefon “să ne mai vedem şi altădată”) m-am oprit pe marginea drumului şi am evaluat pagubele. Îmi pare rău că n-am pozat şi sacoşa în care s-a desfăcut casoleta cu măsline (da, aveau ulei în exces aşa cum îmi place mie să iau) şi că am fost iarăşi egoist şi am imortalizat numai trofeul de pe propria piele.

Primul. Primul de origine ciclistă, desigur. Ce, numai alţii să se fălească?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Connect with Facebook