“Of, grea mai este viata de biciclist.” – Conu Mila

Însă plină de satisfacţii. Spirituale. Uite, sunt mult mai înţelept de ieri noapte!

Ştiam eu din auzite, pe surse, că şinele de tramvai şi bicicletele s-ar afla într-un mocnit război rece şi au spus „nu!” coabitării paşnice. Probabil invidia bicicletelor care trebuie să se mulţumească cu nişte dungi aiuristice pe trotuare partajate, pe când tramvaiele n-ar mişca… un deget, ca să zic aşa, de nu le ploconeşti la picioare covor asfaltic cu toate dichisurile. Probabil lipsa de graţie a celor din urmă şi invidia lor pentru baletul dantelat al bicicletelor… mă rog.

Cum, necum… şinele de tramvai pot să mai bifeze încă o victorie de ieri noapte.

Plictisit, suficient, ajuns la apogeul măiestriei biciclistice… un adevărat Bear Grylls al traficului bucureştean… mă întorceam acasă după 12 noaptea. Toată strada era a mea. Nici ţipenie. Puteam să îmi construiesc trasa cum pofteam. Trasa ideală.

Ceea ce am şi făcut când am ajuns de la Foişor la intersecţia lui Traian cu Călăraşi.

Până şi Schumi ar fi fost invidios ce curbă perfectă am desenat cu virajul meu la stânga. Parcă avea şi un oarecare sex-appeal! Bine… e drept că nu trecuse studiul de fezabilitate care zice că între direcţia de deplasare şi şina de tramvai nu e bine să fie 10 grade. Nici 20. Ci un minim de 40, ideal ar fi să o treci perpendicular.

Ce se întâmplă dacă sunt numai 10? Păi, prin aplicarea primului principiu al tramvaiodinamicii rezultă că: „Tramvaiul are întotdeauna dreptate.” Şinele fac parte din familia tramvaiului, aşadar prin tranzitivitate: „Între şine şi bicicletă, are dreptate şini? Corect: primele!”

Ceea ce s-a putut verifica şi în practică spre deliciul taximetriştilor parcaţi în intersecţie (unde altundeva?).

Atât de brusc a dat cu mine de pământ încât m-am şi mirat că am căzut şi nu am rămas suspendat în aer într-un moment de perplexitate ca în desene animate. Roata mi-a intrat pe traseul şinelor şi mi-a schimbat instantaneu direcţia. Viteza nu era suficientă să scap… din câmpul lor gravitaţional, deci aveam aşa: una bucată julitură simbolică sub genunchi + una bucată cot belit. Plus 4 taximetrişti scoşi din rutina unui schimb plicticos.

Scor provizoriu „Şinele – Maratoniştii 2:0”.

Da, dar – cum ziceam – sunt acum muuult mai înţelept. Să mă fi văzut azi cum treceam pe lângă ele! Le urmăream atent cu coada ochiului şi nu le scăpam din vedere nici o clipă pentru că nu ştii cum „ţuşti” sare una şi te înhaţă!

Ei, da! spectaculoasă este viaţa de biciclist.