Ultimul long-run înainte de MIB. Cred. Că mie toată lumea îmi spune că aș fi băiat bun, dar anturajul mă strică. Dacă oi mai merge prin Tineretului nu garantez nimic.
Planificasem să alerg mai mult. Până pe la km 12 mă simțeam de parcă aș fi putut alerga o eternitate însă așa cum grecii considerau “infinit” tot ceea ce era peste 10.000 eternitatea mea a venit pe la 15 când am început să simt oboseala și a trebuit să forțez ca să mențin ritmul. Așa că – în mod atipic – am fost cuminte și am făcut așa cum recomandă specialiştii (să nu te rupi înainte de o cursă).
În IOR vremea a fost splendidă. Făcută pe comandă pentru alergat. Parcul înțesat de lume, desigur. În zona cu tarabe se buluceau bicicliști (jumătate din ei claxonau ca să… se dea toți la o parte să poată rula ei pe velodrom). Pietonii admirau gama largă de produse (gogoși, hamsie și… parcă mai era ceva în afară de “accesorii”). Cărucioare, patinatori, tricicliști… ah, și alergători destul de mulți.
La un moment dat, sub privirile amuzate ale părinților doi copilași care se jucau cu bastoane de polițiști le-au pus în fața mea să mă operască. Ei se jucau și râdeau cu gura până la urechi însă eu vizibil surprins de viteza de execuție n-am avut altă șansă decât să sar peste bastoane ca la garduri. Părinții (cred) erau în delir…
La tura următoare am fost mai precaut pentru că mă așteptam la un baraj de triciclete, însă se vede că între timp primiseră o misiune (assignment) mai complicată de lăptic și nani.
Altfel… parcul animat, colorat, vesel și simpatic. O mămică ce împingea la cărucior pe patine a fost preferata mea. Fetița pasager se ținea de bara de protecție din fața ei și striga cu ochii cât cepele: “Mai lepede, mami, mai lepede!”