De ce-i e frică omului nu scapă!

Nu ratez nicio alergare în Braşov. Nu pot face asta! Acolo sunt prietenii mei de-o viaţă. Până deunăzi ne vedeam rar şi se strângeau volume, tomuri şi ceasloave de întâmplări şi poveşti nedepănate. În rarele noastre întâlniri nu reuşeam defel să le dovedim oricât ne străduiam. Până în zori, desigur!

Acum suntem, cât de cât, la zi. Nu poţi fi niciodată la zi, ce vorbă-i aia!? Detaliile şi rafinamentele stilistice, precum şi exegezele pertinente sunt întotdeauna mai elevate şi la ele acasă pe măsură ce se înaintează în adâncul nopţii. Cu suport. Iar dimineţile, întotdeauna perfide, inopinate şi inoportune, lasă ceasloavele întotdeauna deschise la jumătate. Însă… uite că nu despre asta vroiam să povestesc.

Am fost la cros, zic! La crosul organizat pe traseu pe care au manifestat muncitorii Uzinei de Autocamioane în 15 noiembrie 1987. Da, a trecut un sfert de secol.

Cu trei zile înainte am intrat în silencio talpa. Pauză. Şi de alergare şi de… hidratare. Mă aşteptau două curse grele şi n-aveam de gând să mă fac de râs.

Vineri după-amiază am plecat spre Braşov. Cu emoţii, o intuiţie care nu mă caracterizează şi noroc cât carul am dibuit ieşirea pe autostrada de Ploieşti. O mare victorie în perpetua cursă de orientare turistică pe care o reprezintă şoselele noastre. O fi vreun scop ascuns al administraţiei drumurilor, mai ştii? Dar măcar să dea o diplomă de finisher celor care din Titan, să zicem, reuşesc să ajungă pe autostradă fără să treacă prin Otopeni şi nici prin Urziceni. Da, nici eu nu credeam că este posibil.

Seara mi-a petrecut-o stoic, nemuritor şi rece, în oprobriul unanim. Ursuleţii îmi dădeau cu tifla şi mă îmbiau jucăuşi să ne luăm la trântă. Fără succes! A fost o mare victorie a sportului, vă asigur.

A doua zi, startul era programat la ora 11:30. Nici dacă mă puneau pe mine să stabilesc ora nu ieşea mai bine. N-aş fi avut tupeul ăsta, recunosc. Aşa, dacă organizatorii au stabilit astfel, cine sunt eu să fac scandal?! Nu e frumos să critici, aşa am tot auzit că se spune. Relaxat mi-am frecat palmele şi m-am culcat bucuros şi neprihănit.

Dimineaţă, după ritualul împerecherii cu echipamentul (“să iau şi asta, să las asta?”) m-am informat în mod redundant, din surse diferite, cu privire la traseul prin oraş până la punctul de start. “La ora asta, sâmbătă… maxim 20 de minute, hai 30!” Eh, ia să plec eu cu trei sferturi de oră mai devreme să nu piardă sportul românesc o mare performanţă. Însă socoteala de acasă şi cea de pe stradă… Pe acolo pe unde ar fi trebuit să intre cu maşina şoferiţa, fotograf oficial al atletului şi consoartă, zic, pe acolo nu era voie. Nici pe dincolo! E o cursă de alergare ni s-a explicat. Merci, eşti drăguţ, fi-v-ar cursa că întârzii la start!

Şi uite-aşa ne-am trezit pe nişte alei obscure printre blocuri, bară-n-bară cu jumătate din traficul braşovean de la acea oră. Tot ce puteam face era să admir relaxat peisajul. Privind la ceas din 30 în 30 de secunde.

Relaxare-relaxare, dar până când?!? Aşa că am coborât graţios şi emoţionat din maşină, în colanţii trei-sferturi, cu numărul de concurs galeş agăţat pe tricou. Ocazie cu care am exersat un nou stil de alergare, încovoiat de spate, cu umerii aplecaţi mult în faţă şi strânşi, cu braţele suprapuse acoperind pieptul. De ce? Eh… aşa mi-a venit mie atunci să experimentez ceva nou, na!

Şi iată cum un start de ora 11:30 poate fi totuşi ratat. Nu-i de colo. Să văd eu cine mai are în palmares aşa ceva. În spatele meu fotograful abandonase maşina – într-o parcare (sper!) – şi ţinea aproape. Bine, eu nu vreau să-mi irosesc forţele, clar!… dar uite că am făcut deja vreo 2km. Bine că se vede locul de start că mai sunt doar cinci minute. Perfect! O să ajung la fix. Dar ce e asta? Ce-i cu luptele astea… intestine? No, no, că nu-i figură de stil. Ad litteram. Nici nu vreau să ştiu! Nu mă interesează! Nu vreau să ştiu unde sunt toaletele, nu ştiu ce e aia, nu vreau să aflu dacă sunt sau nu prin zonă, dacă s-au inventat sau nu! Case closed.

Am intrat în mulţime am auzit indicaţiile că va urma să pocnească un pistol, a urmat un “pe locuri, fiţi gata” şi… tuleo după cei din faţă. Pistolul ori fusese folosit în alte scopuri şi încă mai avea amortizorul montat ori n-o fi fost cu noroc. Posteritatea va afla, cu siguranţă.

Cât despre mine, iată-mă cum tropăi voios pe bulevard plăcut impresionat de armistiţiul intern. Însă atunci când McDonalds se arată pe mâna dreaptă în toată splendoarea lui, ca la un semn cad toate tratatele, convenţiile şi steagurile albe şi simt brusc o transpiraţie rece în jurul tâmplelor. Am timp de un pit stop? Într-o cursă de 5km? Glumeşti?!? “Piu-piu, 4:06 pe primul kilometru şefu’, ciripeşte distrat garminul.” Nu pot. Nu pot să mă opresc… fie ce-o fi! Eh, ce-o fi?!

“De unde eşti?” Mă uit în dreapta mea şi îmi dau seama că domnul care a venit din spate prin stânga mi se adresează. “Din… Bucureşti.” Adică din Constanţa, dar de când am plecat… şi m-am stabilit… mi-a venit în gând să completez, dar nu ştiu de ce mi s-a părut că n-ar fi momentul să-mi dictez memoriile.

“Şi ce vârstă ai?” I-am spus politicos şi m-am ales cu un compliment. Eh, vezi că a meritat. “Şi ai fost în Piatra Craiului?” “N-am fost. Am fost la cele două semi din primăvară. Ăla cu noroiul mi-a plăcut cel mai mult, am răspuns eu vizibil dator”.

Conversaţia se înviora sprinţară când garminul a piuit iar a 4:06.

“Respiră, respiră adânc! Scoate tot bioxidul de carbon din plămâni pentru că altfel nu poate intra oxigenul, mă îndruma interlocutorul.” Şi, zis şi făcut a început să facă exerciţii de respiraţie profundă în scop demonstrativ. “Dumneavoastră câţi ani aveţi, am îndrăznit şi eu timid?” “63, a venit prompt răspunsul.” Mă pregăteam de un compliment formal, însă privirea de pe chipul meu cred că a fost concludentă şi n-am mai apucat să mai îngaim nimic.

“Lasă-i pe ăştia mici că se taie repede, m-a încurajat interlocutorul!” Păi mie îmi spui! Iar al treilea semnal de garmin n-a întârziat să-mi dea dreptate. Aşa că i-am făcut semn ca să “dă-i, dă-i!” şi nici că a ezitat vreun pic. S-a depărtat treptat şi constant şi s-a pierdut în curând printre siluetele pe care le depăşea ca pe jaloane.

Singur din nou, m-am trezit iar în toiul negocierilor. Solii, ameninţări, chiar focuri de avertisment… toate ignorate suveran în faţa unei ameninţări şi mai mari. 25, poate 27, chiar 30, dacă nu vreo 35-40, aproape 50 de tentative de “o lăsăm şi noi mai uşor, sefu’?” “Auzi, zic, ne mai tragem un pic sufletul? După colţul ăla, gata, ok?!” “Ai deja un timp foarte bun pentru tine la testul Cooper! Ce mai vrei, frate?!”

Când cu una când cu alta, uite că a trecut timpul şi avem contact vizual cu linia de finish. Sprint simbolic şi gata! De una din ameninţări am scăpat.

Vremea e splendidă. Sigur că mă urc pe scenă să fac poze. Mă trec pe foaia cu “sosiri” la grupa mea de vârstă. Locul şase până la momentul respectiv. “Bine pentru tine, ce să ne mai… aia pe noi, şefu’?!” Au şi ei piticii dreptate, reflectez înţelept. Însă… de ce-i e frică omului nu scapă. Asta zice o vorbă din bătrâni, da’… uite că eu am scăpat! Nici înţelepciunea populară nu mai e ce a fost.

Foto: EP

One comment on “De ce-i e frică omului nu scapă!

  1. Frumos! ;)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Connect with Facebook

*

38,407 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

HTML tags are not allowed.