Acest articol a fost prezentat iniţial sub formă de prelegere unui grup de studenţi la universitatea buddhistă de vară din Mânăstirea Song Kwang Sa, Republica Coreea, în 1983.

Autor: Stephen Batchelor
Traducere în franceză de Olivier Dao
Traducere în română de Sundance

Putem considera ca acceptabil faptul că majoritatea celor care practică meditaţia încep acest lucru cu entuziasm şi chiar mai mult decât atât. Ei se implică într-o activitate nouă şi neexplorată, plini de curiozitate faţă de ceea ce se va întâmpla şi întreţin o serie de aşteptări şi speranţe în această privinţă. Se poate întâmpla ca pe parcursul meditaţiei să se producă lucruri extraordinare şi miraculoase: „am avut revelaţii şi am trăit o profundă stare de linişte şi împăcare sufletească; mi s-au arătat entităţi divine; instructorul meu a recunoscut în mine o fiinţă specială şi mi-a transmis învăţăturile şi revelaţiile sale cele mai profunde.”

Dar după ce practică o perioadă – câteva zile, săptămâni, luni sau chiar ani –, este posibil să remarce că entuziasmul iniţial pentru meditaţie nu mai este la fel de puternic. Nu se mai aşează cu aceiaşi dăruire ca mai înainte. Meditaţia nu mai este decât un alt element repetitiv în rutina cotidiană. În loc ca mintea noastră să devină mai calmă şi liniştită, se pare că devine chiar mai instabilă şi mai distrată. Putem continua o anumită perioadă să ne convingem de importanţa meditaţiei, dar şi cuvintele încep să îşi piardă impactul asupra noastră. Devenim treptat frustraţi de dificultatea de a medita şi începem să ne întrebăm dacă nu există o modalitate mai simplă. În final, este posibil ca unii să îşi piardă treptat interesul pentru meditaţie şi să ajungă la concluzia că aceasta pur şi simplu nu merită efortul.

Din păcate, cele de mai sus nu descriu ceea ce se întâmplă numai în anumite cazuri excepţionale. O anumită trăire şi exaltare iniţiale urmate de plictiseală şi decepţie sunt situaţii curent întâlnite printre cei care meditează. Este surprinzător dacă cel care continuă să practice meditaţia nu se simte descurajat sau derutat uneori, şi nu pune niciodată sub semnul întrebării ceea ce face. Aşadar, care este cauza acestor reacţii? Este abordarea noastră incorectă?

Mai întâi, un lucru este limpede: ceea ce se poate obţine prin intermediul meditaţiei nu poate fi în afara noastră. Roadele meditaţiei nu se adaugă ca nişte suplimente la ceea ce avem deja. Tindem adesea să alimentăm ideea de „a obţine ceva” cu experienţa noastră cotidiană, pragmatică. Muncim, şi în consecinţă obţinem ceva în schimb. Această recompensă poate fi sub formă de bani, direct convertibili în bunuri materiale tangibile şi concrete. Dar în cursul acestui proces, noi – cei care facem munca şi culegem roadele –, rămânem în esenţă neschimbaţi. Meditaţia, însă, este esenţial diferită. Pentru că nu există nimic ce putem spera să obţinem vreodată de la ea fără ca să ne transformăm radical pe noi înşine.

Aşadar, subiectul meditaţiei este în primul rând propria noastră viaţă. Aceasta include tot ceea ce este în contact cu noi în mod direct şi natural: gândurile noastre, percepţiile şi sentimentele, corpul nostru, relaţiile cu ceilalţi, dependenţa noastră de mediul exterior, naşterea, bătrâneţea, şi în final moartea noastră. În acest loc, printre aceste lucruri, găsim punctul de plecare pentru a practica meditaţia. Prin pierderea contactului cu acest punct de pornire şi prin plasarea practicii pe atenţia la lucruri noi şi extraordinare se ajunge la frustrare şi decepţie. Nu acesta este scopul meditaţiei, de a satisface dorinţele sau proiecţiile noastre. Obiectivul meditaţiei nu este acela de a ne centra atenţia pe un ideal îndepărtat ci de a limpezi realitatea existenţei noastre.

Unde se află acest punct de plecare? El se află în recunoaşterea clară a nevoii de a medita. Numai când meditaţia este resimţită ca un lucru necesar şi firesc, numai atunci suntem inspiraţi să practicăm cu totală sinceritate şi entuziasm. Iar nevoia de a medita nu este un lucru care poate fi constatat o dată sau de două ori. În timpul practicii, în mod constant ne amintim de această nevoie fundamentală. De fapt, un aspect al practicii meditaţiei este acela de a deveni conştienţi de necesitatea de a medita. Dar dacă, din contră, nu avem o conştienţă directă a necesităţii de a medita, sau dacă motivele pe care le putem invoca sunt confuze şi amestecate cu dorinţe vagi şi aşteptări nerealiste, atunci este foarte probabil ca meditaţia noastră să degenereze într-o rutină mecanică ce pare că nu duce nicăieri.

În astfel de momente ne punem întrebarea: de ce trebuie să meditez? Sursa acestei necesităţi stă în faptul că viaţa pe care o trăim în prezent nu este satisfăcătoare. Ne place sau nu, trăim adesea decepţii, suferinţe, avem temeri şi deziluzii, îmbătrânim, nu reuşim să ne împlinim dorinţele, iar în mod inevitabil, suntem ameninţaţi de moarte ca punct final. Ne confruntăm cu toate acestea în ciuda tuturor precauţiilor pe care le luăm pentru a ne proteja şi este imposibil să ne păzim de aceste pericole, deoarece ele nu sunt lucruri care există în afara noastră. Ele sunt prezente înăuntrul nostru şi le purtăm cu noi oriunde am merge, în fiecare moment din zi şi din noapte. Este natura însăşi a condiţiei umane. Atâta timp cât păstrăm privilegiile acestei condiţii este responsabilitatea noastră de a face faţă acestor realităţi ale vieţii şi de a învăţa să le acceptăm, în loc de a încerca să pretindem că ar putea fi evitate într-un fel sau altul.

În plus, ceea ce ne poate contraria este faptul că nu înţelegem de ce ni se întâmplă toate acestea. În astfel de situaţii ne protejăm de dileme apelând la „existenţă”. Lucrurile nu sunt în deplin acord cu fiinţa noastră. Ba chiar în mod contrar, suntem purtaţi de legi neutre, de circumstanţe indiferente faţă de existenţa noastră. Până şi cel mai mic grad de control pe care îl putem aplica vieţii noastre stă permanent sub ameninţarea inevitabilă a morţii. Chiar dacă putem încerca, cu un minim de reflecţie, să limpezim natura condiţiei noastre, suntem mai degrabă incapabili ca să realizăm gravitatea acestei suferinţe. Iar atunci când se iveşte ocazia să abordăm în mod onest condiţia umană, ne simţim adesea derutaţi şi neajutoraţi, fără o idee limpede asupra modului de abordare.

Pe măsură ce ne păstrăm atenţia neperturbată de simple distracţii exterioare, şi tindem către un anumit grad de conştientizare a „marii întrebări a naşterii şi a morţii”, ajungem să realizăm că viaţa noastră ca atare, este un mister. Ea se prezintă ca o întrebare fără răspuns, pentru care nu există o explicaţie unanimă. Aceasta deoarece nu este o întrebare în sensul obişnuit al cuvântului: adică o problemă abstractă de care ne putem detaşa pentru a reflecta imparţial. Este o întrebare în care suntem implicaţi în mod intim şi profund. În acest moment, în care suntem confruntaţi în mod autentic cu această mare întrebare de o gravitate absolută, realizăm că toate distincţiile dintre întrebare şi cel care îşi pune întrebarea sunt pur ipotetice. Şi dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înşine, recunoaştem că această întrebare nu poate fi evitată fără a afecta integritatea noastră fundamentală. Întrebarea este de asemenea natură încât necesită un răspuns.

La baza acestei întrebări fundamentale şi a exigenţei care ne-o impune stă faptul că putem începe să discernem cu mai multă claritate de ce este necesară meditaţia. Deoarece procesul de a medita este un mijloc cu ajutorul căruia acceptăm această întrebare şi ne angajăm pe calea de a îi răspunde. Începutul meditaţiei, aşadar, este o abordare a enigmei propriei noastre vieţi. Pe măsură ce înaintăm, aspirăm să ne apropiem din ce în ce mai mult de miezul problemei până la atingerea în final a unei clarităţi, care să risipească în mod acceptabil confuzia în care suntem cufundaţi în prezent. Începutul meditaţiei este, în consecinţă, inseparabil de întrebarea fundamentală care implică însăşi existenţa noastră. Din momentul în care această întrebare necesită un răspuns din partea noastră, suntem mânaţi sa căutăm în interiorul nostru pentru a găsi un răspuns adecvat. Iar angajarea într-o atare căutare conduce la primul pas al practicii sistematice a meditaţiei. Dar mai importantă decât orice formă specifică de meditaţie pe care am practica-o, este necesitatea de a menţine această căutare interioară urgentă şi de imediată abordare. Pentru ca o metodă de meditaţie să reuşească, ea trebuie să urmeze calea acestei căutări interioare. Deoarece imediat ce acest sens al întrebării fundamentale este pierdut, meditaţia noastră se detaşează de conexiunea sa esenţială în viaţa noastră.

Există un pericol constant, acela de a ajunge să ne îndreptăm atenţia numai asupra metodei de a medita în sine. Atenţia noastră se îndepărtează de întrebarea fundamentală a condiţiei umane care a iniţiat şi a condus la abordarea unei anumite tehnici: cum să medităm? Cum funcţionează? Ce efecte se produc? Care sunt etapele care trebuie parcurse? Este, desigur, necesar să avem o bază minimă de cunoştinţe în această privinţă. Dar, necesitatea unor astfel de cunoştinţe este strict limitată, şi trebuie să rămână întotdeauna subordonată necesităţii mult mai mari de a aborda problema vieţii şi a morţii. Aceasta se poate compara cu nevoia unui artist de a cunoaşte şi controla uneltele artei sale. Pentru a crea o operă de artă veritabilă, aceste calităţi nu sunt suficiente prin ele însele. În mod similar, scopul meditaţiei nu poate fi niciodată realizat prin simpla dobândire a unor cunoştinţe cu privire la metodele sale. Si chiar dacă ne-am strădui sa le aplicăm pe toate în modul cel mai potrivit, este posibil totuşi să nu ajungem să înţelegem spiritul practicii. Deoarece sensul acesteia nu se află în aplicarea unor tehnici, ci în însăşi nevoia de a aborda chestiunea vieţii şi a morţii.

În acelaşi mod, putem să nu sesizăm importanţa meditaţiei dacă luăm în considerare numai scopul acesteia care ar fi producerea unei stări mentale liniştite şi calme. Aceasta nu înseamnă că o atare stare de pace interioară nu este bună sau de dorit. Este, în mod evident un lucru pozitiv şi important. Însă el nu trebuie să fie tratat decât ca un efect secundar al practicii meditative şi nu ca scop principal al acesteia. Este posibil ca anumite tehnici de meditaţie să poată fi utilizate eficient pentru a atinge o stare de pace a minţii. Însă, numai simpla linişte mentală nu este un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii şi a morţii.

Este posibil să ni se pară foarte atractiv să putem plonja în astfel de stări de calm şi serenitate, sau chiar să apară confuzii sincere în privinţa misterului pe care îl reprezintă esenţa existenţei umane. Deoarece, astfel sunt lăsate fără răspuns cea mai mare parte a întrebărilor fundamentale, în privinţa căror liniştea mentală singură nu poate fi nicicând suficientă. Ea poate produce o senzaţie temporară de detaşare, însă în cele din urmă – şi numai moartea însăşi este suficientă pentru a ne convinge –, ea ne va apărea ca un tratament capabil de a estompa simptomele răului, însă fără putinţa de a ne vindeca.

Aceleaşi lucruri se pot constata şi în cazul altor aspecte legate direct de practica meditaţiei: anumite schimbări spectaculoase ale caracterului şi ale personalităţii, producerea unor întâmplări şi evenimente extraordinare, anumite viziuni şi altele asemenea. Încă o dată, nu este vorba de a nega faptul că astfel de lucruri se produc ca rezultat al meditaţiei. Ceea ce trebuie subliniat, este că acestea nu sunt de o importanţă primordială şi că există o tentaţie de a fi fascinaţi de ele. Deoarece, de îndată ce le punem în centrul atenţiei noastre, putem pierde din vedere scopul ultim al practicii. De aceea, este de cea mai mare importanţă să examinăm în mod constant care sunt motivele pentru care practicăm meditaţia. Este cu adevărat vorba despre o abordare a întrebărilor fundamentale ale existenţei noastre, sau este mai degrabă un interes pentru experimentarea de lucruri noi şi extraordinare? Suntem cu adevărat conştienţi de necesitatea risipirii confuziei celei mai adânci din viaţa noastră, sau urmărim doar obţinerea unei stări mai liniştite?

Cu toate acestea, chiar dacă acceptăm cu sinceritate nevoia de a ne conduce practica în direcţia acestei probleme fundamentale a vieţii şi a morţii, suntem supuşi unei constante tendinţe de a ne îndepărta de această preocupare. Bunele noastre intenţii nu sunt întotdeauna suficient de puternice pentru a menţine o conştienţă permanentă a condiţiei noastre umane fundamentale. Deoarece există anumite elemente în mintea noastră care tind în mod natural a se opune unei atare conştientizări. Solemnitatea absolută a marii probleme a vieţii şi a morţii ne induce o stare de disconfort şi nesiguranţă. În consecinţă, când încercăm să ne confruntăm deliberat cu această condiţie fundamentală a meditaţiei noastre, observăm că atenţia este distrasă în mod frecvent. Iar aceasta necesită o mai mare doză de efort pentru a dobândi un control adecvat asupra puternicei tendinţe de distragere. În loc de a ne axa pe preocuparea centrală a meditaţiei, descoperim pe neaşteptate că trăim reverii sau că pur şi simplu adormim. Ne putem surprinde absorbiţi de fantasme sexuale, de speculaţii cu privire la potenţialul nostru de a fi celebri, vise de a dobândi privilegii materiale ori de a deveni bogaţi, sau pofte culinare.

În oricare din aceste cazuri, ne separăm, fără posibilitatea de controla aceasta, la începutul practicii şi, adeseori fără opţiunea de fi conştienţi de rolul nostru, ne proiectăm într-o activitate care este complementar opusă celei la care aspirăm. Deşi există multiple cauze pentru astfel de distrageri, consider că unul din cele mai profunde motive este aversiunea sau chiar teama noastră nativă de a înfrunta direct gravitatea unei vieţi care cumpăneşte periculos între naştere şi moarte.

Aşadar, pentru a contracara eficient această puternică tendinţă de distragere, nu este suficientă doar aplicarea unor soluţii “tehnice”. O astfel de soluţie va include tehnici pentru a aduce mintea într-o stare mai puţin somnolentă sau mai puţin agitată, şi de asemenea diverse exerciţii, unele care focalizează atenţia asupra respiraţiei sau a anumitor părţi ale corpului, în scopul întăririi puterii de concentrare. Este drept că uneori aceste tehnici şi exerciţii pot fi în mare măsură utile. Însă, din moment ce cauza principală a distragerii nu este un anumit grad de agitaţie mentală cotidiană, ci rezidă în aversiunea de a face faţă unei realităţi copleşitoare a vieţii, aceste tehnici sunt incapabile de a ajunge la miezul problemei. Din acest motiv, singura modalitate de a depăşi această tendinţă de distragere este de a ne aminti în mod constant de necesitatea fundamentală a meditaţiei. O astfel de reamintire permanentă a solemnităţii marii întrebări a naşterii şi a morţii, şi menţinerea unei conştienţe clare a întrebărilor fundamentale cu care ne confruntăm reprezintă viaţa însăşi. În acest mod, putem dezvolta gradat o motivaţie sinceră şi un interes capabil de a ne plasa spontan în situaţia de a practica meditaţia. Iar pe parcursul experimentării unui astfel de interes, care este intim conectat cu ceea ce simţim ca fiind scopul fundamental al vieţii noastre, tendinţa de a fi distras de lucruri mărunte, exterioare se va diminua treptat.

Ar fi un neadevăr sa afirmăm că practicarea cu succes a meditaţiei nu presupune o mare doză de perseverenţă, de indulgenţă şi de curaj. Deoarece trebuie să îi dedicăm un timp considerabil şi să trecem prin anumite încercări şi dificultăţi care apar pe parcurs. Dar pe măsură ce recunoaştem necesitatea interioară profundă de a medita, vom fi din ce în ce mai puţin descurajaţi de încercările pe care le implică acest demers. Atunci când am devenit convinşi cu adevărat de nevoia de a medita, toate obstacolele care pot apărea în calea noastră vor părea nesemnificative. Situaţia noastră poate fi asemuită cu cea a unei persoane care este dependentă de procurarea unui medicament fără de care ar muri curând. Puţin contează dificultăţile pe care le întâmpină în acest demers, ele nu sunt atât de importante precum continuarea până la capăt a căutării. În acelaşi mod, din momentul în care recunoaştem importanţa meditaţiei ca mijloc de abordare a problemei centrale din viaţa noastră, nu mai există obstacol pe care să nu fim pregătiţi ca să îl depăşim.

Sursa: http://www.vipassana.fr/Textes/Stephen-Batchelor-LaMeditationEtLaVie.htm

Stephen Batchelor

Né à Dundee, en Ecosse, en 1953, Stephen Batchelor n’a que 19 ans lorsqu’en 1972 il arrive à Dharamsala, lieu de résidence du Dalaï-Lama, en Inde, pour y étudier le bouddhisme à la Tibetan Library of Works and Archives, auprès de Geshe Ngawang Dhargyey. C’est l’année suivante qu’il rencontrera S.N. Goenka au cours d’une retraite de dix jours à Bodh Gaya qui laissera une forte impression dans son esprit. Ordonné moine en 1974, il poursuit ses études bouddhiques à l’Institut Tibétain de Rikkon, en Suisse, sous la direction du Vénérable Geshe Rapten.

En 1977 il continue ses études au monastère nouvellement ouvert de Tharpa Choeling (aujourd’hui Rapten Choeling), toujours sous la direction de Geshé Rapten. En 1979 il se rend à Hamburg pour travailler comme traducteur au Tibetisches Institut.
En 1981 il se rend en Corée pour étudier auprès de Maître Kusan Sunim, un maître zen renommé. Il y restera jusqu’à la mort du maître en 1984. A cette date il se rend en pélerinage au Japon, en Chine et au Tibet.

En 1985, il rend ses vœux et épouse Martine à Hong Kong avant d’intégrer la communauté bouddhiste Sharpham, dans le Devon, en Angleterre. Son activité se déploie alors dans plusieurs directions : il est aumônier des prisons, co-fondateur du Sharpham College for Buddhist Studies and Contemporary inquiry, en même temps qu’il dirige des retraites au centre vipassana de Gaia House et un peu partout dans le monde. C’est dans le cadre de ses activités à Gaia House que son style d’enseignement prend une tournure délibérément “occidentale”, tirant son inspiration des trois grandes traditions bouddhistes présentes en Occident : bouddhisme tibétain, bouddhisme zen et Theravada / Vipassana.

En août 2000, il s’établit en Aquitaine avec sa femme Martine. Il se consacre maintenant à l’écriture et à la photographie, tout en continuant à diriger des retraites de méditation et à enseigner le bouddhisme dans le monde entier.

Stephen est un traducteur (du Tibétain) et un écrivain renommé pour ses ouvrages sur le bouddhisme. Il a plus de dix d’ouvrages à son actif. Il est aussi “contributing editor” au magazine américain Tricycle. Son livre “Le bouddhisme libéré des croyances” est un best-seller qui a suscité de vives controverses Outre-Atlantique.