“Am să mă-ntorc bărbat!”

“Am să mă-ntorc bărbat, îmi tot vâjâia prin cap refrenul unui clasic în viaţă!” … Maşina înainta sprinţară pe drumul de Cluj, iar panseurile mele avansate îmi erau singura preocupare. “Totuşi, eu am să mă întorc semi-bărbat, ca să respectăm adevărul istoric, îmi ziceam! Nu-i nimic, se putea şi mai rău. Există şi cros şi puteam să mă întorc copilandru. E bine şi adolescent… mda.” Maşina insensibilă la frământările mele continua să îşi taie drum ca o ştiucă vicleană pe serpentinele Văii Oltului…

N-aveam idee cât de obositor este să nu conduci. Să fii pasager. La volan te iei cu treaba, nu simţi oboseala. Eventual, atunci când te opreşti. Ca la alergare. Poate tot ăsta e motivul pentru care cele mai obositoare porţiuni la volan îmi par autostrăzile. Acolo rămâi fără obiectul muncii… Eh, c-o fi una, c-o fi alta, lăsând filozofiile de drumeţie deoparte, cert e că (din cauza oboselii, desigur) ajunşi la destinaţie, imediat după ce am rezolvat “treburile” şi am ridicat kit-urile de concurs am plecat cu toţii în pasul ştrengarului către o bere. Denumirea de cod: “Hai să mâncăm şi noi o pizza!” Însă privirile hulpave şi sticloase nu puteau înşela pe nimeni.

La faţa locului… ciorbă sau pizza (în funcţie de preferinţe), însă la bere am avut nu majoritate, nu procent de schimbat constituţia, nooo. U-na-ni-mi-tate! Ursus draft. Mare, că venim de pe drum. Adică un litru. Nu-i şi păcat, că doar suntem în arealul lui, la el acasă.

Fatală alegere. Dar să nu anticipez iar…

Ursoaica s-a rostogolit la vale braţ la braţ cu o pizza cam cât patru laptop-uri puse pe masă unul lângă altul. Cu ecran de 17″… Asta în timp ce unele voci sugerau că berea n-ar fi bună înainte de cursă. Auzi, tu! Că ar deshidrata, cică! Hi-hi-hi!

Am ascultat condescendent cu un zâmbet viclean şi oblic, iar în sinea mea mă gândeam că pot să sun cel puţin o duzină de prieteni care ar fi combătut vehement această calomnie şi ar fi jurat pe tot ce au mai scump că lucrurile stau taman invers. Aşa că şi-a văzut fiecare de treaba lui…

Chelnerul simpatic şi prompt. “Ah, mergeţi mâine la maraton. Super! Vreau şi eu să alerg, da’ tot n-am timp că am şi şcoală…” etc etc. Nu-i rău să fii o mică vedetă.

Frumos în Cluj. Pizza foarte bună. Berea aşijderea. În afară de ceva proeminenţe prenatale, nimic deosebit. Însă, ca un făcut, după plimbarea — veritabilă provocare — înapoi la pensiunea cochetă unde ne cazasem au venit şi ursuleţii în vizită. Direct la mine în cameră. Cei trei ursuleţi, că aşa e în orice poveste. Drăgălaşi, ghiduşi şi irezistibili. Dârdâiau de frig, săracii. Ce-ai fi putut să faci? Să nu reîntregeşti familia? Ce inimă de câine să ai?

Aşa că am adormit milostiv şi hidratat cu sentimentul datoriei împlinite. Încă o misiunea demnă de Crucea Roşie dusă la bun sfârşit.

M-am trezit uşor când a sunat alarma şi am evaluat imediat pagubele. Toate erau la locul lor. În afară de cele două plimbări de peste noapte ca să-i duc pe ăia micii la toaletă se pare că nimic altceva nu fusese afectat. Mi-era un pic sete, dar… deh, acest efect secundar îmi era familiar aşa că nu m-am îngrijorat. Am completat în instalaţie cu o sticlă de apă de jumate şi mi-am văzut de treabă. Că doar aveam o groază de treabă.

Să pun doar tricoul de club sau să pun şi ceva pe dedesubt? O fi frig, o ploua? … Eternele reglaje. M-am hotărât să înfrunt urgia (dac-o ploua?) cu demnitate. Aşa că mi-am pus şosetele mele norocoase şi impermeabile care îmi ţin piciorul uscat în orice condiţii şi mulţumit de faptul că am deja un avantaj tehnic în faţa celorlaţi am plecat cu gaşca veselă către stadion.

Startul s-a dat repede după o şedinţă tehnică din care (ca întotdeauna) n-am înţeles mai nimic. Bine naiba că nu sunt primul că s-ar duce toţi în bălării. Există o raţiune în toate…

Pe străzi oamenii ne priveau cu simpatie, iar poliţiştii interveneau în trafic prompt, energic, cu gesturi ferme şi cu pricepere. Nici n-am simţit când m-am trezit în vârful unui deal lansându-mă pe coborâre prin centrul oraşului. “Ah, deci până acum am urcat probabil! Ce uşor!” Singurul senzor rebel care stătea aprins era setea. La km 3?!? Păi, mie îmi trebuie apă undeva pe la 15. Hai, la 12, dar în niciun caz acum.

Ba, parcă şi în pulpe se lăsase ceva plumb. La km 3,5?!? Nu se puate! Error. O fi de la dealul ăla…

Totuşi, o umbră de înţelepciune (atipică) m-a făcut să-mi aduc aminte că dacă amâni să te hidratezi până când setea pune stăpânire pe tine e prea târziu. Eu de regulă nu las niciodată setea să câştige şi lupt cu ea în permanenţă, aşa că am trecut imediat la acţiune. M-am hotărât ca la primul punct de hidratare să iau un izotonic.

Am văzut la etiopieni cum iau ca vulturii în ghiare câte un pahar, beau de două ori şi apoi îl aruncă indiferenţi acolo unde nimeresc. M-am gândit să fac la fel, dar să îmbunătăţesc procedeul şi să fiu atent unde debarasez plasticul gol. Obraz subţire, deh!

Zis şi făcut. Am agăţat din alergare un pahar cu un gest ferm şi jumătate din el mi s-a prelins pe antebraţ. Dulceag şi gălbui. Eh, mici imperfecţiuni… Am dus paharul la gură cu un gest profi şi când am încercat să iau prima gură mi-am turnat un pic pe bărbie, apoi la a doua tentativă mi-am turnat ceva mai consistent pe piept. Gata! Acum se poate debarasa.

Scăldat în izotonic am ajuns în centru unde o coloană de maşini claxona voioasă.

Cu zâmbetul pe buze am trecut prin dreptul lor şi am ciupit frânturi de conversaţie. Un domn cu un Logan roşu cu număr de Galaţi i se adresa poliţistului. “Cuuum patru ore, dom’le, beep… beep, maratonul mă-sii! Îmi beep … beep în maratonul vostru cu cine l-a… beeeep!” Abia atunci am observat că fusese oprită circulaţia direct în buza traseului de alergare. Nu cu o intersecţie mai sus ca să poată omul să se ducă în pustii la stânga sau la dreapta. No, că nu s-a făcut curs la Academia de Poliţie pentru organizarea de maratoane. Oprim direct aici. Vin maşinile şi se îndeasă în faţa panglicii fragile, în spatele lor se adună ciopor şi apoi deblocăm cu claxonul.

Însă poliţia se ţinea fermă şi neînduplecată. Nimeni nu mişcă! Poţi să fii tu oricât de autobuz!

Mi-a mai pierit un pic din elan, dar hop!, iată încă un punct de hidratare. Ia să beau şi eu ceva mai… aşa în stilul zonei mele etno-folclorice şi să las Etiopia în pace cu tradiţiile ei. Ca să fiu sigur mi-am luat o sticlă de apă. Cu dop. Bună alegere. N-am mai avut nevoie de baveţică, dar tot n-am reuşit să îmi ostoiesc setea că ori respiram ori beam apă. Una din două… Şi dă-i ‘nainte. Căldură mare, monşer.

Frumoasă trecerea prin stadion. Prieteni, încurajări, entuziasm şi voie bună.

Uite şi panta din nou. Băi, ăştia or fi ridicat de bandă? Ce naiba merge aşa greu?

Parcă şi poliţiştii şi-au mai pierdut din elan. Şi ei au stat, n-au alergat! O oră, e adevărat. Cu toată ciurda de maşini în spate. Poate de asta au şi devenit mai maleabili şi mai lasă complici câte unul să treacă prin golurile create între alergătorii răsfiraţi. Cred că nu-i nevoie să spun că nu trec numai maşinile care ar trebui, ci se împing cu toţii ca fetele de la Căpâlna şi rămâne un cârd de mai mare dragul fix în intersecţie.

La Teatrul Naţional unde e cel mai impetuos cor de claxoane aud o conversaţie între o domnişoară care “locuieşte în zonă” şi poliţistul care impresionat de motiv sau de alte “argumente” îi ridică panglica să treacă în oprobiul celorlaţi şoferi care au văzut ce se întâmplă. Iarăşi claxoane, sfinţi, chestiuni religioase…

Domnişoara blondă (jur, era blondă!) cu o limuzină gri închis, temătoare dar învinsă de atâta aşteptare înaintează pe lângă alergători, în ritmul lor, şovăielnică şi timidă până când zvâcneşte pe o străduţă în dreapta. Home sweet home!

Eu îmi port nevoile şi amarul mai departe şi iau hotărârea fermă să beau apă. Mă opresc ca să fac asta şi nu mai aplic procedee avansate. Beau că un profan. Dar cât îmi trebuie. Cât îmi trebuie pentru următoarele două minute. “Cine-o mai bea bere-nainte de cursă, ăla… beep… beep! BEEP BEEP BEEP!”

Aşa… Răcorit în toate privinţele, plec mai departe cu un legământ ferm şi desigur etern şi definitiv ca toate celelalte. Păcat că nu-mi aduc amine unul că aş da şi un exemplu…

Pe margine o doamnă între două vârste aplaudă şi scandează entuziastă alături de o prietenă uşor indiferentă. Eu o dojenesc în gând pe prietena ei, dar apuc să aud ce-i spune doamna “suporter” imediat ce am trecut de ele. “Dragă, ce-or avea morţii ăştia de nu se bucură deloc!”

No, uite că am dus şi mortu’ înapoi pe stadion. Nu ştiu niciodată de unde am puterea ca să sprintez pe final. Ciudate sunt şi meandrele orgoliului. Tot ce pot să mai văd cu coada ochiului este un 1:58… Bun aşa, am coborât sub Mach 1. Obiectiv îndeplinit. Şi sunt şi mult mai înţelept. Beer is pain. Beer is the root of evil.

Întors la pensiune m-am mobilizat exemplar în faţa celor 12 trepte ce mă despărţeau de camera mea. Proprietarul (bănuiesc) m-a reperat entuziast. “Gata, aţi alergat pajdoi de km?” “Eu am alergat 21.” “Ah, a mai catadicsit să emită un sunet cu jumătate de gură şi s-a întors imediat la treburile lui”.

Am făcut un duş, m-am reunit cu gaşca şi am mers să vizionăm Pizza Reloaded. Bere n-a vrut nimeni. Chelnerul (studentul de ieri) s-a uitat la noi de sus. Ptiu, maratoniştii! Am mâncat în viteză şi am dispărut rapid.

Proaspăta înţelepciunea a ţinut, hăt… până seara când ne-am întâlnit la Berăria Ursus. Şi unde nu se făcea să fac eu pe deşteptul! Nu oricine înţelege…

Acolo tot ursuleţi. Filtraţi sau nefiltraţi. Şi floricele din partea casei. La fiecare cuplu de doi ursuleţi. Şi playlist pe care ţi-l faci singur. Dacă are careva loc de mine, desigur. Am umplut vreo două foi. Ah, e voie doar o piesă de fiecare? Păi, noi suntem mulţi prieteni aici la masă…

Clipurile video rulează pe un tv uriaş încadrat de o ramă de lemn aurie, lată de-o palmă. Un fel de Rembrandt marca LG.

Încet-încet cu tristeţe se sparge gaşca şi ne retragem… mâine avem iarăşi drum greu. Mai ales eu.

Cred că am moţăit mai tot drumul. Însă eram preocupat. Calculam din timp în timp ora la care vom ajunge în Bucureşti. Puneam şi cele 80 de minute în trafic de la intrarea în oraş până în IOR, apoi cele două minute petrecute în baie în cel mai scurt duş din istorie şi în final cele 30 de minute (minim) până la cinema Patria unde urmau să cânte Andrieş şi prietenii mei. Formaţia Liverpool.

Calculul nu-mi ieşea întotdeauna şi ba întârziam la concert, ba mă lungeam în duş după voie şi mai aveam timp ca să dau într-o parte bagajele lăsate în drum.

Până la urmă a fost undeva la mijloc, maşina sprinţară, şoferul ager şi am ajuns la timp.

La concert m-am întâlnit cu o prietenă pe care n-o văzusem de mulţi ani. Soţia chitaristului. Venise la concert cu o prietenă de-a ei din Cluj care târâia o geantă.

— Păi, doar n-ai venit acum de la Cluj, arunc eu o glumă fantezistă!
— Ba da, acum am ajuns. Am venit direct la concert.
— Ha, ca să vezi potriveală. Cred că ne-am petrecut pe drum, continui eu zglobiu. Eu am fost acolo la maraton. Băi, ce n-au mai înjurat ăia… hi-hi-hi. Era o coloană la Teatrul Naţional de numa’…

Însă mă opresc pentru că o văd că roşeşte.

— Şi eu am fost acolo în coloană.
— Nuuu se poate, zic eu mai mult condescendent!? Dar ţi-a dat drumul poliţistul să treci pe sub panglică, adaug şugubăţ şi râzând voios!
— Păi, locuiesc în zonă, a mai reuşit ea să articuleze cu glas stins.
— Ai o limuzină de culoare gri închis?
— …
— Ai făcut dreapta pe a doua stradă, am mai apucat să zic înainte să-mi îngheţe zâmbetul de buze?
— … Acolo locuiesc, a bâiguit ea neştiind ce se întâmplă.
— Hai, că… nu-se-poa-te!

Cei din grup care asistau la discuţia noastră kafkiană căscaseră ochii mari şi încă nu se hotărâseră dacă era oportun să râdă sau să ne recomande un consult de specialitate. Tot ce-am mai putut să aud a fost: “paranormal… clarviziune…”.

Asta mi-a pus capac! Gata. M-am hotărât. Fără bere înainte de cursă. Legământ ferm şi desigur etern şi definitiv.

 

Foto: Adrian Niculae, Maraton Cluj

One comment on ““Am să mă-ntorc bărbat!”

  1. Berea se bea dupa (sau eventual in timpul cursei), dar nu inainte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Connect with Facebook

*

40,043 Spam Comments Blocked so far by Spam Free Wordpress

HTML tags are not allowed.