Prima alergare montană din “carieră”. Impropriu spus alergare, dar să nu anticipez…

Nu am deloc antrenament specific şi probabil că este necesar… mă gândeam înainte de înscriere… dar n-am stat mult pe gânduri pentru că în Braşov sunt prietenii mei buni pe care nu-i văzusem de mai bine de un an. Aşa că o să combin plăcutul cu plăcutul. Mă gândeam…

Cu vreo trei zile înainte, îngrijorat de diferenţa de nivel a traseului, m-am apucat de pregătiri. Metodice şi ştiinţifice, desigur. Am luat la rând IOR-ul, m-am cocoţat pe toate movilele, le-am coborât, am alergat pe dâmburile care mărginesc aleile, când la deal, zece metri pe “culme” şi apoi la vale. Ziceai că sunt o găină fugărită de un uliu pervers şi invizibil. Mă rog, doar eu îl vedeam. Cum îmi pune gheara în gât pe Tâmpa.

Ajuns acasă după alegare am cules imediat rezultatele şi le-am analizat cu promptitudine. Ce naiba, doar nu ne antrenăm aiurea! Diferenţă de nivel 74m. Hâm… Faţă de 600m cea de pe traseu. Bine că n-am febră sau alte dureri în glezne sau tibii. Înseamnă că în principiu e bine.

Dar, hai să văd ce înseamnă acea pantă medie pe urcare de 6% a traseului. Am analizat pe rând aleile alergate şi am găsit una – imediat după trecerea pe sub pod în sensul invers acelor de ceasornic, pe lângă punctul de închiriat biciclete în dreapta. Are fix 6% pantă. Aha! Păi, nici nu e mare lucru. Nici n-am simţit că ar fi ceva pantă acolo. Perfect! Deci o fi ceva cam în genul ăsta, doar că se tot repetă.

Îmbărbătat de cercetările avansate şi complete am plecat la Braşov cu voie bună şi companie plăcută.

Vineri seara eram la prietenii braşoveni. Nu s-au mai crucit de ceea ce fac pentru că îi înghesuisem eu cu email-uri, poze şi link-uri de la alergările anterioare. Doar s-au uitat pe traseu şi şi-au făcut cruce. Mai în glumă, mai în serios mi-au zis că ar putea fi un necaz faptul că fix pe acolo intră urşii în Braşov. Prin Răcădău. Tot ce văzusem eu la ştiri, în zona respectivă se întâmplase. Însă se pare că nu e cazul acum pentru că ursul nu iese din hibernare până nu e soarele puternic, până nu îşi vede umbra bine conturată de lumina soarelui… Aşa se zice, m-au asigurat ei.

După o seară petrecută în cumpătare, reluând în gând periodic ce nu trebuie să uit a doua zi, binecuvântând geniul organizatoric care a pus cursa la ora 12:00, m-am retras la odihnă în oprobiul unanim.

Dimineaţă perfectă. Pregătiri, masă frugală, iar la 10:30 eram la punctul de înscriere. Neapărat, pentru că ridicarea kit-ului se poate face numai până la 11:00.

Organizarea impecabilă. Formularul pentru “declaraţie” la dispoziţie într-un cort cu mese şi pixuri astfel încât la ghişeu totul să fie gata. Ghişeele trei la număr după prima literă a numelui. De la A la G, de la H la O, de la P la Z. Să nu dea naiba să fii chinez! Altfel toate bune.

Un alt ghişeu separat pentru cei care se înscriau pe loc. Cu bon fiscal. 🙂

Atmosfera veselă cu muzici zglobii şi anunţuri simpatice şi periodice (repetiţia mama învăţăturii). Până şi tanti de la toaleta convertită (o toaletă publică alocată evenimentului) era voioasă, chiar dacă o asemenea năvală nu cred că-i făcea ziua mai uşoară: “Mamă… da’ toţi aţi băut bere de dimineaţă, chicotea ea printre o duzină de bărbaţi în colanţi!?”

Poze, schimburi de replici, bucuria revederii cu colegi, prieteni… Trag cu coada ochiului la ceas şi văd că e 11:20 şi încă nu s-a terminat ridicarea kit-urilor. Aha! Deci nu e chiar aşa cum se spune. Nu se respectă programul. Însă îmi dau seama că asta nu e o carenţă organizatorică. Tocmai invers. Oamenii întârzie. E în firea noastră… ce mai încolo şi-ncoace. Balcanici, deh. Iar organizatorii ne-au speriat bine cu bau-bau 11:00 anticipând că vor întârzia câţiva şi e bine să existe un tampon până la cursă ca să se evite incidentele (generate de întârziaţi). Păi, uite, şi la ora asta se aşează doi la coadă.

La 11:30 totul era gata. Mda, asta da organizare. Tot e la modă chestia aia cu “proactiv”.

La 11:50 şedinţă tehnică. Ce-o fi şi asta că n-am mai văzut? Ah, uite zice de număr să fie vizibil, nu pus eşarfă la gât că aşa îmi stă mie bine. Numărul nu este un accesoriu, sau o fi, dar foloseşte arbitrilor ca să… Sunt două puncte de alimentare. Primul la 8,5km cu de toate, al doilea la 15km doar cu apă. “Ce naiba l-or fi pus pe primul aşa aproape? Păi, mie nu îmi trebuie apă decât de pe la 14-15 încolo. Asta chiar că au zbârcit-o. Invers să le fi pus, gândeam eu. E nimeni nu-i perfect!”

Traseul e marcat cu bandă alb-roşie, ne anunţă vocea energică prin portavoce, dar e “marcat” şi auditiv. Arbitrii au fluiere şi cel puţin dacă îţi apare fata morgana prin păduri, o iei după auz… bun aşa. Semnale olfactive nu au avut. Doar cele ad hoc. 🙂

Hai, că mai sunt cinci minute! Acum plecăm. Ne va conduce o maşină pe prima porţiune. Şi un biciclist. Haa! Uite că a ieşit şi soarele. Splendid străluceşte! Totul s-a luminat brusc şi spectaculos. În stânga mea mi se profilează perfect conturată umbra la care privesc cu ochii din ce în ce mai mari…

10, 9, 8, … am pornit. 398 de oameni înscrişi. Un start mai degrabă molcom, politicos şi voios decât “competitiv”.

După primul kilometru, semnalat voios de Garmin după 5:30 min, respir ca la km 5 pe plat. Eh, nu m-am încălzit bine, lasă că îmi intru în ritm.

Damblaua mea la alergări este… să alerg. Sau… cum să mă fac înţeles? Să nu merg. Dacă tot alerg. Orice timp aş scoate, dar să alerg. Aşa că nu-i nimic. A crescut al doilea km la 6:00, iar respiraţia e de km 10 pe plat, nu-i nimic… Mă ţin de regula de aur şi o să fiu mulţumit de mine însumi.

Şi am continuat în propria-mi admiraţie până pe la km 4. Însă o observaţie simplă mi-a frânt moralul. Lângă mine era un domn (cam de aceeaşi vârstă) care mergea cu paşi mari. Eu “alergam” că altfel nu pot numi ceea ce bălmăjeam eu acolo şi avansam amândoi în acelaşi ritm. Cu un efort considerabil mai mare din partea mea. Observaţia avea să mă coste compromisul ultim. Aşa că m-am transformat în pieton. Nici nu înţeleg cum altfel aş fi putut să continui pentru că eram epuizat fizic şi doar încăpăţânarea mă împingea înainte.

Ce bine ar fi prins un punct de alimentare pe aici. Ce dreq l-au pus aşa departe la 8,5!

Noroi a fost în multe locuri pe traseu însă la km 6,5 era mall-ul de noroaie. De care vrei, de firmă, delicate şi discrete pe margine, cu frunze, fără frunze. Neaoşe şi până la genunchi pe mijlocul drumului. Cu apă, fără, de vâscozităţi şi culori diferite după dorinţa clientului. Acolo s-au strâns cele mai frumoase trofee.

Sus la km 8,5 apa cu lămâie şi o felie de portocală au fost nectar divin. Oricum, ce poate fi mai bine decât faptul că s-a terminat urcuşul. Am cracii lungi, să vezi acum ce viteză bag pe coborâri şi cât o să recuperez. Hai, la treabă!

Hop! Zăpadă? Păi, pe poteca asta abia încape un om. Eu unde mă desfăşor? Trist, trist, trist!

Hai că s-a terminat cu poteca. Dar ăsta nu e drum forestier! E un fel de traseu de căţărare parcurs în sens invers. Râpă abruptă pe stânga, noroi, pantă ameţitoare, rădăcini noduroase şi umede, pietre colţoase, crengi pe sub care trebuie să te strecori, dar şi politeţea impecabilă a concurenţilor care ori de câte ori îţi scăpă o cracă peste faţă nu ezită să emită scurt un “Scuze!”

Îmi este cu neputinţă să înţeleg cum se poate alerga pe un asemenea traseu. Trebuie să fie ceva mult mai aproape de salturile alea pe care le fac maimuţele când sar dintr-un copac în altul. Am văzut eu la Discovery. Se foloseşte şi coada.

Distracţia a încetat când traseul s-a lărgit şi chiar permitea deplasarea cu viteză. Şi ceee viteză!

Frumos, nimic de zis, însă atenţie unde pui piciorul! Ba, chiar atenţie la viteza în sine. A cam scăpat de sub control. Vreau să încetinesc pentru că am ieşit din marja de siguranţă, însă nu mai am frâne. Duse! Am doar frână de mână. Mâini adică. Iar pe cea de bărbie nu o folosesc pentru că nu e niciun fotograf prin apropiere.

Împing în picioare şi degeaba. Viteza creşte. Nu mi-aş fi imaginat aşa ceva! Nu mai am suficientă energie în pulpe ca să pot alerga la vale. Controlat. Necontrolat pot, nu se vede?!

Cât de frumos zâmbesc oamenii ăştia. Nu sunt “organizatori”. Sunt drumeţi. S-au oprit în drum şi ne aplaudă. Arbitrii fluierau, încurajau, iar pe lângă ei o armată de fotografi vânau unghiuri la firul ierbii, în direcţia de propagare a noroiului. Parcă eram pe covorul roşu!

Da! O să admit. Am mers şi pe coborâre. Asta e! Frânele defecte m-au obosit atât de rău încât a trebuit să fac asta.

Un podeţ, un luminiş, o panoramă. Hai, c-am avut şi “peisaj”. Hooopa! Dar asta ce e, frateee! La km 18,5 au pus pe traseu Intercontinentalul. Păi, cum? Pe aici trece? … Incredibil! Cât să aibă panta asta? 89 de grade?

Nu e cazul să menţionez că o merg şi nu o alerg, da? Însă ce mă fac că nu mai pot nici măcar să o merg!!! Imposibil! Incredibil! Nu mai pot ridica piciorul să păşesc.

Hai că s-a dus. Mai sunt 2 km. Uite oamenii ieşiţi în poartă. Ne aplaudă. Cum, arbitru anunţă 900 de metri?!? Adică am scăpat de 1km?! Doamne, îţi mulţumesc că exişti! Fiul tău rătăcitor s-a întors.

Finish!

Nu sunt (foarte) obosit. Am identificat veriga slabă. Pulpele. Ele au cedat. Nu sunt antrenate pentru urcuş şi în niciun caz pentru frâne la vale. Asta e! Constănţean, venetic în Bucureşti. Unde să se fi antrenat? În Munţii Măcin? Da’ n-or face ei şi un maraton pe plajă, pe nisip?! Face Ilie, la sigur! Păi, cât are Mangalia – Constanţa? Aud? 42. Atunci să vedem. 😛

Gândind aşa… zâmbind bronzat, participam ca un atom la entuziasta mişcare browniană din piaţă. Ne felicitam reciproc, ne fotografiam noroaiele, ne îmbrăţişam prietenii… pe data viitoare. Mai vin. 🙂

 

Foto: Anka Berger, semimaraton.ro