Romanian Beermile 2012

Even if this was the First Beermile Race in Romania we took things very strictly and seriously… as it should. The race description, supporting materials, logistic issues and results are approached in the followings.

Supporting Materials

Supporting materials and documents related to this race can be checked here:

Some of the proposals for the competition logo were:

  • We can drink not just run!
  • Don’t drink and drive, drink and run!
  • Let’s put Romania on the map!

Regulations

The race regulations were strictly applied. Though, we encountered some problems because of metric/imperial measuring systems differences…

Kingston Rules clearly specifies the use of 355ml (12 oz) bottles. Unfortunately such recipients can not be found in Central/Eastern Europe which uses extensively the metric system. Beers are bottled here in 330ml recipients. Yes, even american beer delivered here comes in 330ml bottles! That makes a significant 100ml for the total difference of liquid (4x25ml). Being logistically difficult to supplement with 25ml each shot, different compensation solutions were proposed. Some were more accurate others far from it.

Finally the compensation was decided to be a supplemental 5 seconds (average time needed for 100ml), converted into an estimated 20m of track. Many voices considered one can not compensate beer with distance and everybody agreed with this, but we had to choose for the best of our options. Having a supplemental of 100ml of beer raised a lot of logistical problems. Supplement each shot with 25ml but how to keep this quantity of beer unopened until entering into the transit area as stated by Kingston Rules? How to make accurate measures? Having the whole quantity at once raised the other issue of timing: when? Which lap? All at once? In the beginning, at the end lap? And once again, how to keep it unopened until entering into the transition area? As so on…

Also, with this we kindly request advice from Beermile Officials for next events in order to have an officially approved race in Romania. Please offer your advice! How can we extend Kingston Rules to make it work under such 330ml conditions?

To simplify all this we decided not to get stuck with it and to extend the track with some reasonable proportion. So, the race track was decided to be 1630m long as shown.

Some other amendment was imposed by the girls that argued to the use of alcohol. So, two categories were accepted – only temporarily to promote this competition locally. ELITE category with 4x330ml, 5% beer and HOBBY category with 4x330ml beer (non-alcoholic accepted). Yes, many voices argued this is against Beermile spirit but our pleasant surprise was that all competitors registered for ELITE, girls included.

Problems

Unfortunately, because of the tremendous tension of this historical moment all runners took a shortcut alley and not on the official track which was on the second turn on the left, not the first one after the start point. That led to a shorter lap of approximately 320m (instead of 400m), as shown.

Results

Because of this the timing results also posted on the Beermile site can be nice looking, but obviously these can not be official Beermile results.  The experience of this first edition will be our support for official results next time.

Because there will be a next time!

Note: The only water bottle available remained unopened.

Alergătorul și ecosistemul său parcul

Ultimul long-run înainte de MIB. Cred. Că mie toată lumea îmi spune că aș fi băiat bun, dar anturajul mă strică. Dacă oi mai merge prin Tineretului nu garantez nimic.

Planificasem să alerg mai mult. Până pe la km 12 mă simțeam de parcă aș fi putut alerga o eternitate însă așa cum grecii considerau “infinit” tot ceea ce era peste 10.000 eternitatea mea a venit pe la 15 când am început să simt oboseala și a trebuit să forțez ca să mențin ritmul. Așa că – în mod atipic – am fost cuminte și am făcut așa cum recomandă specialiştii (să nu te rupi înainte de o cursă).

În IOR vremea a fost splendidă. Făcută pe comandă pentru alergat. Parcul înțesat de lume, desigur. În zona cu tarabe se buluceau bicicliști (jumătate din ei claxonau ca să… se dea toți la o parte să poată rula ei pe velodrom). Pietonii admirau gama largă de produse (gogoși, hamsie și… parcă mai era ceva în afară de “accesorii”). Cărucioare, patinatori, tricicliști… ah, și alergători destul de mulți.

La un moment dat, sub privirile amuzate ale părinților doi copilași care se jucau cu bastoane de polițiști le-au pus în fața mea să mă operască. Ei se jucau și râdeau cu gura până la urechi însă eu vizibil surprins de viteza de execuție n-am avut altă șansă decât să sar peste bastoane ca la garduri. Părinții (cred) erau în delir…

La tura următoare am fost mai precaut pentru că mă așteptam la un baraj de triciclete, însă se vede că între timp primiseră o misiune (assignment) mai complicată de lăptic și nani.

Altfel… parcul animat, colorat, vesel și simpatic. O mămică ce împingea la cărucior pe patine a fost preferata mea. Fetița pasager se ținea de bara de protecție din fața ei și striga cu ochii cât cepele: “Mai lepede, mami, mai lepede!”

Back to IO-OR

Sâmbătă a trebuit să iau o decizie grea în viaţa mea… A trebuit să admit că serviciul, totuşi… are prioritate în faţa alergării. N-a fost uşor! În forul meu interior au existat dezbateri mai ceva ca-n Parlament. Lovitură de… alergat nu de stat! Bine, dacă se făcea numărătoarea ca acolo altul era rezultatul, însă aşa… a trebuit să renunţ la participarea la Balcaniadă. (plânsete, sughiţuri, huiduieli)

Aşa că fiind liber de contract m-am dedat la tot felul de delicii şi am participat la Crosul Unicredit (4,3km cu o medie de 4:30min/km) şi la Crosul We Run Bucureşti (3,5km cu o medie de 4:27min/km). Iar astăzi, după săptămâni petrecute pe stadion, m-a întors in parc. Ce bucurie! Parcă azi m-am apucat de alergare. Ca-n prima zi. :)

… Toamna se insinua timidă cu o ploaie domoală – mai mult mângâiere -, nici că adia boare de vânt, iar nuanţele de arămiu se întreceau una pe alta în delicateţe.

Eh, şi uite-aşa cu poezia la subraţ am plutit prin toamnă vreo două ture.

Da. Cred mi-a adus aminte de ce alergam… eu… odată! ( :P )

Scurtă epopee. De lungime

Învăţăturile lui Sundance Kid către fiul său săritor în lungime

Cu trei luni în urmă am descoperit, foarte uimit dealtfel, că există şi campionate pentru atleţi veterani. Adică, „masters” cum li se spune mai elegant. Campionate municipale, naţionale, balcanice… de care vrei. Am salivat pe loc şi m-am decis să mă pregătesc şi să particip la câteva dintre probele pe care… „fiind băiet, stadioane cutreieram”.

În primul rând mi-a plăcut ideea de a relua toată acea pregătire specifică. Lucrezi mobilitate, flexibilitate, explozie, forţă, anduranţă, tehnică specifică fiecărei probe… e mai spectaculos şi mai puţin monoton decât alergarea de fond. Nu că nu mi-ar plăcea în continuare „killing me softly”, însă explozia care îţi arde în câteva secunde toată agoniseala unor luni de zile de antrenamente meticuloase e şi ea o formă de masochism, să ne înţelegem! Sau dificultatea şi riscurile (de accidentare), agilitatea, precizia şi mobilitatea necesare în timpul unei curse de garduri sunt şi ele experienţe de la care nu mă dau deoparte. Nu că ar fi ieşit întotdeauna cu happy end, însă asta se întâmplă – mai exact: mi s-a întâmplat – şi la alergările lungi. În plus, cred că undeva într-un cotlon al minţii mele mă bucuram că „o să scap mai uşor”. Cât de amarnic mă înşelam…

Fără să intru în prea multe detalii, hai să iau ca exemplu săritura în lungime. Un antrenament tipic se derulează pe stadion şi începe cu încălzirea. Adică vreo şase ture de stadion alergare uşoară (5:00 – 5:30 min/km), apoi încălzire specifică (static: mobilitate; dinamic: joc de glezne, călcâiele la şezut, genunchii sus, picioare ridicate în faţă cu genunchii drepţi, pasul ştrengarului, fandări în alergare etc). Apoi pregătire regim maximal cu câteva sprinturi pe 20m (maxim). Până aici distracţia durează vreo 45 minute.

Săritura în lungime presupune şase etape: 1. start (identic celui de viteză), 2. atingere viteză maximă ce poate fi controlată (nu e aceeaşi cu viteza maximă de la sprint), 3. ultimii doi paşi (pregătire bătaie), 4. bătaie (desprindere), 5. plutire (forfecare sau altă tehnică de control a poziţiei în aer), 6. aterizare. Mă rog… mai este şi etapa finală de înjurături, scuipături, regrete etc dar care este opţională.

Un antrenament tehnic presupune izolarea şi exersarea fiecărui element separat şi abia apoi asamblarea lor. Cu excepţia etapei a şaptea pe care o stăpânesc perfect, toate celelalte aveau nevoie de exersare intensivă. În plus, asamblarea lor este o operaţiune în sine. Precizia cu care sunt executate fiecare în parte este esenţială.

Spre exemplu, elanul trebuie să fie exact la fel de fiecare dată altfel bătaia nu va mai fi pe prag, ci 10cm mai departe, ceea ce va însemna o săritură depăşită sau 10cm înainte de prag ceea ce va conduce la un „prag ratat” şi nu va mai asigura aceeaşi propulsare (pragul te „împinge” mai tare) fără a mai pune la socoteală faptul că distanţa se măsoară de la prag nu de la locul în care s-a efectuat bătaia.

Aşadar este esenţial ca elanul să fie exact la fel de fiecare dată. Cei 25-30m de elan trebuie parcurşi exact la fel cu aceeaşi explozie iniţială şi cu aceeaşi atitudine în alergare (ţinută înaltă, elastică, pe vârfuri, pregătitoare pentru desprindere). Lipsa de concentrare (plecare mai în dorul lelii) conduce la un elan decalat care face imposibilă executarea săriturii. Adică un efort inutil, dacă elanul nu a fost executat cu precizie şi concentrare.

Lipsa de concentrare poate să se manifeste şi în aer. Când tragi de picioare în faţă pentru aterizare, să spunem. Şi… ca un Pinocchio dezmembrat – să zicem ca un exemplu ipotetic – unul din picioare (ex: dreptul) poate să se ducă în faţă nu drept ci cu un mic excurs spre stânga unde ar putea atinge cu cuiele pantofului glezna stângă (ca exemplu).

Bun, concentrare-concentrare, dar după 10, 15 elanuri (sprinturi) situaţia nu mai este tot aia pentru că eşti obosit. Atunci înţelegi de ce e nevoie de alergări de fond şi de forţă în picioare. Sigur, un mic şiretlic îţi permite ca să decalezi un pic punctul de plecare (mai aproape de prag cu o talpă, hai cu două…), ba azi bate vântul din faţă, aşa că mai cârpim cu o corecţie punctul de plecare.

Pentru că este nevoie de un elan identic pentru fiecare săritură este exclus să faci săriturile la rând ca „intervalele”, adică o săritură, revenire la punctul de plecare în alergare uşoară (sau mers) şi reluare. Nu merge. Aşa că trebuie să aştepţi să se încarce din nou. Parcă mai e ceva care funcţionează după principiul ăsta, dar uite că îmi scapă acum. Nu, nu era bliţul…

În pauza de revenire faci mobilitate, desigur. Aşadar mai pui vreo 40-50 de minute pentru partea de tehnică specifică. Iar la final în mod obligatoriu faci o „revenire” (alergare uşoară). În total vreo două ore. De concentrare, sprinturi, reveniri şi mobilitate. Păi, unde sunt alergările mele d’antan? Cu gândurile şi reveriile lui „uşidi-mă tandru”? Rar depăşeau o oră.

Nu mai intru în detalii cu gardurile că încep iar să mă întreb de ce fac eu asta, cum s-a născut universul, care e scopul vieţii pe Pământ etc. Şi cum de m-au păcălit că „o să fie mai uşor”?

Eh, şi din vorbă în vorbă după vreo cinci, şase antrenamente specifice (pentru lungime), hop! hai că a început să-mi iasă elanul. 81 de tălpi fix (vreo 25m). Dacă bate vânt din faţă, atunci vreo 80. Din 10 sărituri, hai, una ieşea prin porumb, dar în general nu arăta rău. Elanul, zic. Asta era acum vreo două luni.

Chiar per ansamblu, săritura nu arăta rău. Nu arăta rău deloc. Elanul suficient de bun şi exact, ba chiar cu un mic tic la plecare (aşa cum dezvoltă marii sportivi, desigur!), aterizare aproape acrobatică, spectaculoasă aş spune, uneori cu mult nisip dizlocat. Ce mai, dacă n-ar conta lungimea, chiar ar fi sărituri bune!

Pentru că asta cam lipsea: săritura. Adică bătaia. În rest toate bune şi (foarte) frumoase.

Cum să zic… e ca şi când ai spune: „Băi, eu după ce dau gol fac partea aia de gesturi de bucurie cât se poate de elaborată şi profi! Chiar mai frumos ca Messi. Ah, doar că eu nu dau goluri nici măcar pe maidan între blocuri!”

Sau (dacă pot fi numite sărituri) „golurile” mele măsurau pe la 3,50m. Un fel de fandări mai răsărite.

Hâm… asta m-a pus pe gânduri. Toate erau bune. Numai amănuntul ăsta era o problemă.

Aşa că m-am axat imediat pe bătaie şi desprindere. Asta acum vreo 5-6 săptămâni. Am tras concluzia că poziţia de bătaie era prea îngenuncheată. Sigur, fiind singur, fără a avea vreun ochi care să observe de pe margine am avut nevoie de suficient de multe încercări pentru a putea rămâne atent la poziţia corpului în acel moment: prea aplecat în faţă şi centrul de greutate prea jos.

După două săptămâni au început să apară rezultatele. În mod constant săriturile aveau 4,20-4,30m. Ţinând cont că baremul naţional (la categoria mea de vârstă) este de 4,00m am început să mai prind ceva curaj când le ziceam „sărituri” şi nu mă mai tenta să le zic „fandări”.

După încă o săptămână am început să reuşesc să controlez şi penultimul pas (anterior bătăii). Piciorul trebuie să fie uşor flexat din genunchi fără a deteriora atitudinea alergării şi fără a diminua viteza. Pentru că, evident, viteza (şi bătaia) influenţează în mod esenţial traiectoria şi lungimea săriturii. E balistică, nimic altceva. Odată ce te-ai desprins nu mai poţi face nimic ca să influenţezi traiectoria centrului de greutate. Forfecarea (sau alte tehnici) contrabalansează tendinţa de rotaţie spre înainte a corpului însă nu lungesc cu nimic săritura.

Zic, îmi ieşea şi pasul pregătitor al bătăii. Uşor flexat din genunchi, astfel încât la îndreptarea pe ultimul pas (bătaia) căpătam un mic imbold vertical (nu trebuie exagerat pentru că proba este săritura în lungime, nu săritura în înălţime). Iar rezultatele au început să fie în mod constant în jur de 4,50m. Unele chiar mai bune.

Până duminică! Când nu ştiu ce s-a întâmplat! Nu exagerez, nu e figură de stil. Habar n-am ce s-a întâmplat.

Mă simţeam bine. Ca de obicei. Nici obosit, nici duracell. Normal. Nimic nu prevestea dezastrul. Nu mi-a ieşit niciun elan! Nu că nu mi-a ieşit, nooo! Piciorul de bătaie ieşea invers, adică mă trezeam pe prag cu celălalt picior. Abatere… circa 2m faţă de elanul standard.

Prima oară am crezut că oi fi plecat eu aiurea cu celălalt picior, deşi era foarte greu de crezut (am pomenit de ritual şi tic, nu?), dar nu găseam nicio altă explicaţie. Când s-a repetat n-am mai înţeles nimic. Când ieşea aproximativ bine, când genera o abatere de un metru, doi… „Băi frate, ăştia mi-au pus ceva în elan!”

Deoarece n-am avut nicio altă idee, m-am hotărât să sar aşa. Cum o fi, de unde-o fi! Asta e! La una dintre sărituri am făcut bătaia mult înaintea pragului. Era cu vreo două tălpi mai bună decât personal best fără a ţine cont de pragul ratat. Dacă bătaia ar fi fost pe prag ar fi fost undeva peste 5,00m.

Însă nu a fost. Aşa că a trebuit să plec de la stadion năuc şi debusolat, mângâindu-mă cu această fragilă consolare „dacă ar fi fost pe prag…”.

De atunci am reuşit să mai fac un singur antrenament şi lucrurile au arătat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Elanul în parametrii normali, săriturile ceva mai proaste (pe la 4,20m) probabil din cauza nesiguranţei şi a lipsei de încredere.

De n-ar mai fi rămas doar două (d-o-u-ă) zile până la Campionatele Naţionale de sărituri care se desfăşoară sâmbătă, da, sâmbăta asta! aş fi avut timp să o iau mai ardeleneşte la puricat. Să punem şublerul, să facem un control psihiatric, oftalmologic, ginecologic – orice ar putea ajuta la rezolvarea misterului. Însă aşa… ce să mai fac? Ah, iar în competiţie ai voie 4 (patru) sărituri. Nu 20. Ceee ne facem, fetelor!?!

Păi, ce să ne facem? Iaca, scriem să ne exorcizăm! Cel puţin să nu ziceţi că nu v-am spus!

Disclaimer. Nu este recomandat să pariaţi sume mari!

Despre elite. Elite canine. Elite canine de maidan

Lexicul unui biciclist este net superior celui utilizat de un şofer. Precum şi intensitatea trăirilor… dar să nu deviem de la subiect.

Deşi aţi putea bănui că mă refer la unele sintagme, exegeze şi construcţii verbale complexe utilizate în trafic nu acest domeniu prolific este subiectul de data asta. Pentru exemplificare, haideţi să facem un test fulger!

Ce este obiectul din imagine? Aveţi 10 secunde.

Nu, nu este un “aparat de curentat”! Un fel de lanternă? Mda… să zicem că ar fi printre altele şi o lanternă.

Este un “dog chaser”! Orice biciclist răspunde în 0,2 secunde. Alungător de câini. De ce ar şti un şofer asta? Bine… am un prieten (posesor de Matiz) care a făcut pană de căţel. L-a lătrat ce l-a lătrat şi pentru că rula cu viteză mică a reuşit să-i muşte roata pe lateralul ei. Rezultatul a fost că pneul (destul de fragil în acea zonă) a trebuit aruncat şi înlocuit deoarece pe lateral nu se poate vulcaniza în condiţii rezonabile de siguranţă. Norocul amicului a fost că se afla exact lângă o vulcanizare… Sau nenorocul lui dacă o fi fost căţelul dresat,

Mă rog, putem admite că în principiu şoferii nu au de ce să fie preocupaţi de alungarea căţeilor care latră lelea pe la roţi. Bicicliştii însă…

Personal n-am avut probleme niciodată cu neamul canin. Ca pieton sau alergător. Am copilărit pe stradă cu o groază de maidanezi fiind la un moment dat integrat dacă nu chiar confundat cu controversatele patrupede. Îi recunosc atunci când latră în dorul lelii sau numai ca să-şi impresioneze amicii de hoinăreală. Adică 99% din cazuri. Nu-mi stârnesc alt sentiment decât cel mult invidia pentru conştinciozitatea şi dăruirea cu care se implică. Credeţi că e uşor să faci asta o zi întreagă? Alergători, patinatori, biciclişti, motociclişti, maşini mari şi mici. Eu zic că nu-i de colo…

Spun toate acestea pentru a sublinia că nu am o problemă cu căţeii şi doar pentru a arăta că viaţa de biciclist e alta. Faţă de alergat sau mers nu-i la fel de comod să rulezi cu 20-30 km/h şi să te flancheze câteva potăi care dintr-un gest pot să te controleze la pneuri pentru a stabili dacă sunt umflate regulamentar – asta desigur sub ochii goi ai proprietarului care stă în poartă şi sparge seminţe. Nu, nu-i o figură de stil. E parte integrantă a traseului meu zilnic.

Aşa că mi-am luat dog chaser.

Din târg. Ăla mai scump. Mi-a zis vânzătorul că “de ce să mă întorc la el să îl înjur că mi-a vândut o prostie” (de 25 de lei). El e acolo în fiecare săptămână şi nu vrea ca să etc etc. “Bine, dă-l pe ăla de 40, uite aici 35!”. Cel din imagine.

Mândru foc abia aşteptam să fac nişte probe. Da’, ia căţeii de unde nu-s! Ca un făcut toată săptămâna n-a fost picior de patruped pe traseul meu. Am intrat mai adânc prin cotloane şi coclauri, dar sorţii nu mi-au fost prielnici.

Până ieri seară.

Cunoscuţii mei erau prezenţi la datorie. I-am văzut de departe cum ciuleau urechile, fremătau şi făceau joc de glezne pe loc. M-a bucurat de parcă ar fi tras în lansetă monstrul lacului. Sigur pe mine, uşor distras de peisaj (doar că nu fluieram cu privirea spre cer) m-am băgat în ambuscadă…

Băieţii m-au preluat ca la carte. Cu toată vâltoarea şi dăruirea, nici SPP-ul n-ar fi organizat mai bine un asemenea convoi VIP. Doi mă flancau şi lătrau “la pedală”, iar al treilea făcea loc în faţă – fluidiza. N-am pornit aparatul de la început. Am zis să tragă bine, să se înfigă în buză adânc şi după aia…

Când am pornit aparatul era o hărmălaie de mai mare dragul pentru că se mobilizaseră şi ceilalţi ghinionişti din cartier care n-aveau stăpâni cu aşa minte şi poartă larg deschise… să-i lase şi pe ei “decât” puţin.

Am apăsat lung, scurt, intermitent, luuuung, la 20cm de botul lupului corcit care părea “şefu’”. Eram calm şi mi-am făcut treaba temeinic. Dacă aş face o observaţie atentă aş spune că s-au ţinut de mine… parcă vreo 50m mai mult faţă de traseul tradiţional de escortă. De ultrasunetele revărsate şuvoi nu ştiu ce să zic, însă nu părea să-i fi deranjat nici măcar faptul că le-am pus lumina în ochi de la circa două palme. Dacă le dădeam una în scăfârlie cu mânerul poate ar fi avut efect, deşi nu mai sunt convins nici de asta.

Am ajuns acasă contrariat şi convins că undeva este o greşeală. N-am potrivit corect o setare, n-am acţionat corect dispozitivul, la unghiul recomandat etc aşa că am scos din cutie instrucţiunile de utilizare.

Nu trebuia să fiu un geniu ca să ştiu deja că e un produs chinezesc, însă engleza din instrucţiuni a ţinut să sublinieze asta:

“Super-bright flashing LED’s also make the dog clear where the source and location of the weapons is in order to understand what you are against it.”

“The longer stay in this position, the greater the harm to him, which left helter-skelter.”

Dar, mă rog, să nu ne pierdem în amănunte… aşa… “a nu se arunca bateriile după utilizare…” aşa… şi aşa… ah, uite spune aici clar în Disclaimer:

(1)They are breeding dogs, dog knows that his owner will not hurt him.
(2)A dog with the owner or a well-trained dog.
(3)When the battery voltage is too low, the ultrasonic energy issued by products will be reduced.

Adică, vedeţi că aparatul nu funcţionează dacă (traduc în spiritul şi stilul textului):

(1)Sunt căţei de prăsilă, căţelul ştie că stăpânul nu o să-l pedepsească.
(2)Un câine cu stăpânul sau un câine bine dresat.
(3)Când voltajul bateriilor este prea mic, energia ultrasonică emisă de aparat va fi redusă.

Aşadar, nu aparatul e de vină. Am eu de-a face cu elite întreţinute pentru prăsilă. Cu căţei răzgâiaţi şi răsfăţaţi. Cotarle care n-au stat pe coji de nuci când au rupt primul crac. Potăi care n-au scris de 100 de ori pe tablă “A running cat is not fast food.”

Şi-au bătut joc stăpânii sărmanelor patrupede de industria “dog chaser”!

Liverpool in Liverpool

Invitată de organizatori, trupa Liverpool din Bucureşti este prezentă zilele acestea la Festivalul Beatles 2012 ce are loc în mai multe locaţii din… Liverpool. La festival participă zeci de trupe de pe mapamond cu un repertoriu compus exclusiv din piesele Beatles.

Spre deosebire de toate celelalte formaţii ale căror abordări sunt imitative, băieţii noştri au reorchestrat, rearanjat şi interpretează într-un mod personal şi creativ nemuritoarele compoziţii aşa cum se menţionează pe site-ul festivalului şi, de asemenea, în pagina proprie de prezentare a trupei (unde puteţi asculta câteva exemple – trust me, merită!).

Nu este de mirare că o astfel de abordare a produs un efect uluitor, şi că… dar mai bine să-l las pe Bill Hackel (organizatorul festivalului) să ne spună părerea sa:

“You can try to imitate the Beatles, their hair, their look, you can wear mustaches for Sgt. Peppers’, but to me, playing Beatles is playing from the heart. AND THIS IS EXACTLY WHAT THESE FUCKING GUYS DID! I’ve been a Beatles fan for decades, and I found that their music is about playing from the heart.”

“I’ve listened to hundreds of bands in this festival, and you [Liverpool Band] truly moved me.”

Foto: Liverpool Band

Bucuriile simple

Doar ce m-am întors de la Izvorani. Acolo este complexul olimpic unde participanţii la triatlonul de duminica viitoare au fost invitaţi de organizatori la un antrenament (repetiţie finală).

Chiar dacă voi participa la triatlon (într-o ştafetă) numai la proba de bicicletä am vrut să simt măcar gustul unui triatlon. Aşa că am participat la antrenamentul complet.

Am alergat cu plăcere pe pista de atletism – modernă şi foarte elastică -, am pedalat cu bucurie prin pădure – pe unul din lacuri am văzut nuferi uriaşi ridicaţi cât un stat de om de la luciul apei -, iar apoi în bazin am intrat pe contrasens neputând să ţin “drumul” drept, m-am poticnit în toate stilurile posibile preţ de vreo… şase bazine după care m-am retras înţelept ca nu cumva să complexez pe careva.

După cele şase ore de vânzoleală continuă sunt frânt şi stors de ultima fărâmă de energie.

Sunt epuizat şi fericit ca în copilărie… Fără motiv. Dacă m-ai întreba de ce, n-aş şti ce să spun.

Foto: SmartAtletic

Medalia de argint

Azi noapte a fost ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice. Un spectacol atipic, neverosimil, seducător ce nu poate avea loc în realitate – nu-i aşa! – ci numai după adăugarea minuţioasă de efecte speciale şi procesare “pe calculator”. Asta e prima impresie. “Aşa ceva nici nu există!”

Nu au fost folosite scenele acelea de rutină realizate de mii de oameni sincronizaţi perfect care cu trupurile lor sau pancarte etc. Nici vorbă de aşa ceva.

Un spectacol unic. Dacă n-aş fi ştiut despre ce este vorba aş fi fost convins că este lansarea unui nou album Pink Floyd. The Wall cel puţin.

În cadrul festivităţii a rostit un discurs Lord Sebastian Coe. N-am înţeles de la început despre cine este vorba. N-am conexat cele două noţiuni. Dacă ar fi spus “Sir” aş fi înţeles imediat. Că doar avem “Sir Paul McCartney”, “Sir Elton John” etc. Însă l-am văzut cu ochii mei pe atletul care mi-a fascinat copilăria. Lordul Sebastian Coe, actualmente.

Aşa cum este tradiţia, festivitatea de premiere a maratoniştilor a avut loc în cadrul acestui eveniment final. Aur pentru Stephen Kiprotich care a făcut o cursă impecabilă tactic. La km 30 a pierdut plutonul fruntaş (kenyan) şi privind cât de relaxaţi alergau aceştia părea că nimeni nu-i mai poate ajunge. Însă Kiprotich se odihnea – după cum s-a văzut ulterior. După 30km parcurşi alergând cu 20km/h… se odihnea.

Când a văzut borna ce marca 23 de mile a sprintat atât de brusc şi hotărât încât kenyenii au rămas fără replică. În scurt timp avea 100 de metri în faţa lor, distanţă pe care n-au mai putut să o recupereze indiferent cât au mărit ritmul.

Uganda lua o medalie la Olimpiadă după mai bine de 40 de ani (din 1972). Şi ce medalie!

Pe cea mai înaltă treaptă a podiumului Kiprotich era vizibil stăpânit de un noian de emoţii. A cântat imnul, a dus mâna la inimă, a rămas tăcut cu gândurile lui…

Imediat ce s-a terminat intonarea imnului i-a invitat pe ceilalţi doi medaliaţi alături de el pe cea mai înaltă treaptă şi instinctiv a luat în mână medalia lui Abel Kirui (medaliatul cu argint) şi s-a uitat la ea cu nedisimulată curiozitate şi uimire. “Wow, ia uite ce ţi-au dat ţie!” La medalia sa nu se uitase deloc.