Concurs

Blogul sundance.ro în colaborare cu sumedenie de organizaţii, comitete şi comisii care din lipsa spaţiului necesar nu pot fi toate enumerate aici organizează un

CONCURS SENZAŢIONAL!!!

Fii personaj principal într-o piesă a formaţiei preferate!

Atenţie! Concursul este destinat numai elitelor. Dacă nu te simţi pregătit, te rugăm, părăseşte această pagină!

Pentru a participa la concurs trimite răspunsurile la cele trei întrebări de mai jos către adresa de email “dan (at) ime.ro” menţionând în subiect “pentru concurs”. Pentru fiecare dintre întrebări numai una singură dintre variantele de răspuns este cea corectă.

Deşi este foarte-foarte puţin probabil, totuşi… în cazul în care vor exista mai mulţi participanţi la concurs care vor indica cele trei răspunsuri corecte, câştigătorul va fi desemnat prin tragere la sorţi.

PREMIUL

Premiul unic şi special constă dintr-o piesă (cover) la alegerea ta, cu versuri personalizate în acord cu preferinţele tale. Fii personaj principal într-o piesă a formaţiei preferate! Se asigură la cerere şi videoclip de tip slideshow cu materialul (pozele) clientului.

ÎNTREBĂRILE

Cele trei întrebări sunt:

Întrebarea 1
Preambul: Astăzi în Bucureşti a plouat torenţial.
Întrebare: Ce făcea Sundance în acest timp?

  • A: Era acasă şi citea relaxat considerând că astfel de condiţii meteo nu permit utilizarea bicicletei.
  • B: Era călare pe bicicletă, fix la jumătatea drumului pe care îl avea de străbătut, în maiou, fără pelerină/umbrelă/protecţie subtilă etc.
  • C: Era acasă cu faţa lipită de geam numărând stropii de ploaie.

Întrebarea 2
Preambul: Toate buletinele meteo au prognozat pentru astăzi ploaie torenţială.
Întrebare: Care este relaţia lui Sundance cu prognozele meteorologice?

  • A: Nu consultă buletinele meteo, nu îl interesează.
  • B: A consultat toate buletinele meteo, însă ceva adânc înăuntrul său l-a convins că se înşeală cu toţii.
  • C: Respectă cu religiozitate prognozele meteorologice.

Întrebarea 3
Preambul: Ploaia a durat circa 30 de minute şi s-a oprit la fel de spectaculos precum a început.
Întrebare: Când s-a oprit ploaia?

  • A: Atunci când Sundance întorcea tacticos o nouă pagină a savuroasei sale lecturi.
  • B: N-a băgat de seamă când s-a oprit.
  • C: Când Sundance a ajuns fix-exact în faţa casei.

Aşteptăm răspunsurile până cel târziu miercuri 15.08.2012, ora 24:00 pe adresa de email “dan (at) ime.ro” cu menţiunea “pentru concurs”.

Succes tuturor!

Şinele vs bicicletele

“Of, grea mai este viata de biciclist.”Conu Mila

Însă plină de satisfacţii. Spirituale. Uite, sunt mult mai înţelept de ieri noapte!

Ştiam eu din auzite, pe surse, că şinele de tramvai şi bicicletele s-ar afla într-un mocnit război rece şi au spus „nu!” coabitării paşnice. Probabil invidia bicicletelor care trebuie să se mulţumească cu nişte dungi aiuristice pe trotuare partajate, pe când tramvaiele n-ar mişca… un deget, ca să zic aşa, de nu le ploconeşti la picioare covor asfaltic cu toate dichisurile. Probabil lipsa de graţie a celor din urmă şi invidia lor pentru baletul dantelat al bicicletelor… mă rog.

Cum, necum… şinele de tramvai pot să mai bifeze încă o victorie de ieri noapte.

Plictisit, suficient, ajuns la apogeul măiestriei biciclistice… un adevărat Bear Grylls al traficului bucureştean… mă întorceam acasă după 12 noaptea. Toată strada era a mea. Nici ţipenie. Puteam să îmi construiesc trasa cum pofteam. Trasa ideală.

Ceea ce am şi făcut când am ajuns de la Foişor la intersecţia lui Traian cu Călăraşi.

Până şi Schumi ar fi fost invidios ce curbă perfectă am desenat cu virajul meu la stânga. Parcă avea şi un oarecare sex-appeal! Bine… e drept că nu trecuse studiul de fezabilitate care zice că între direcţia de deplasare şi şina de tramvai nu e bine să fie 10 grade. Nici 20. Ci un minim de 40, ideal ar fi să o treci perpendicular.

Ce se întâmplă dacă sunt numai 10? Păi, prin aplicarea primului principiu al tramvaiodinamicii rezultă că: „Tramvaiul are întotdeauna dreptate.” Şinele fac parte din familia tramvaiului, aşadar prin tranzitivitate: „Între şine şi bicicletă, are dreptate şini? Corect: primele!”

Ceea ce s-a putut verifica şi în practică spre deliciul taximetriştilor parcaţi în intersecţie (unde altundeva?).

Atât de brusc a dat cu mine de pământ încât m-am şi mirat că am căzut şi nu am rămas suspendat în aer într-un moment de perplexitate ca în desene animate. Roata mi-a intrat pe traseul şinelor şi mi-a schimbat instantaneu direcţia. Viteza nu era suficientă să scap… din câmpul lor gravitaţional, deci aveam aşa: una bucată julitură simbolică sub genunchi + una bucată cot belit. Plus 4 taximetrişti scoşi din rutina unui schimb plicticos.

Scor provizoriu „Şinele – Maratoniştii 2:0”.

Da, dar – cum ziceam – sunt acum muuult mai înţelept. Să mă fi văzut azi cum treceam pe lângă ele! Le urmăream atent cu coada ochiului şi nu le scăpam din vedere nici o clipă pentru că nu ştii cum „ţuşti” sare una şi te înhaţă!

Ei, da! spectaculoasă este viaţa de biciclist.

 

Made in Jamaica

Fără îndoială, în cadrul unei Olimpiade, unul din evenimentele care magnetizează atenţia este cursa de 100m plat. La ediţia de la Londra ritualul pentru încoronarea celui mai rapid alergător va debuta cu calificările în data de 4 august, va continua cu semifinalele în data de 5 august şi va culmina cu finala din aceeaşi zi la 23:50 (ora Bucureştiului). În mai puţin de 10 secunde electrizante – care ard luni şi chiar ani buni de pregătire – vom afla cine va purta timp de patru ani laurii olimpici ai celui mai rapid om de pe Terra.

Foto: usainbolt.com

 

Chiar! Care este cea mai mare viteză înregistrată vreodată de o fiinţă umană? Recordul mondial stabilit de Usain Bolt la Berlin în 16 august 2009 este cu siguranţă baza de calcul a unei astfel de performanţe. 9,58s i-au fost necesare lui Bolt pentru parcurgerea celor 100 de metri. Aceasta înseamnă o viteză de 37,58km/h. O viteză medie.

Dacă vrem să aflăm cea mai mare viteză cu care s-a deplasat vreodată în alegare un semen de-al nostru atunci va trebui sa analizăm această cursă şi să-i determinăm apogeul.

În analiza pusă la dispoziţie de IAAF putem observa că Bolt a accelerat în mod susţinut până la 60m, a atins viteza maximă între 60 şi 70 de metri şi apoi a pierdut uşor din viteză până la final. De fapt aceasta este amprenta tipică a oricărei curse de 100m plat. Viteza maximă poate fi menţinută maxim 10-15m motiv pentru care strategia de cursă şi dozarea judicioasă a efortului – oricât de surprinzător poate părea pentru maratonişti – pot fi uneori elementele decisive în cursele de 100m plat.

Pentru parcurgerea intervalului de 10m în care a atins viteza de vârf i-au fost necesare 81 sutimi de secundă. Pentru 10 metri! Aceasta înseamnă o viteză de 44,44 km/h. Sau 1:21 min/km în măsuri de maratonist. Pentru a atinge pragul de 45km/h ar fi trebuit să alerge cu o sutime de secundă mai puţin, adică 10m în 80 de sutimi.

O sutime de secundă… mare… cât o carieră.

Nu-mi pot refuza un exerciţiu de imaginaţie… în ţara vecină de la sud care abundă în zone cu restricţii de viteză Bolt nu ar putea alerga în voie şi ar fi nevoit să încetinească pentru a nu fi sancţionat de aparatele radar.

Revenind, în finala de duminică avem ocazia să urmărim şi un alt vitezoman celebru. Blake. Yohan Blake. Conaţionalul lui Bolt s-a impus constant în ultimul sezon conducând la situaţia paradoxală în care… o fi Bolt cel mai bun sprinter mondial însă nu este şi cel mai bun sprinter jamaican.

În cadrul turneului preolimpic (Jamaican Olympic trials) Blake s-a impus pe stadionul naţional din Kingston cu 9,75s faţă de cele 9,86s ale lui Bolt care a evitat pe ultimii metri un inimaginabil loc trei impunându-se cu numai două sutimi în faţa lui Powell. Da, şi eu m-am gândit la acelaşi lucru… un soi de finală mondială. Ce-or mai bate drumul până la Londra!

Aşadar duminică noapte cel mai rapid om al planetei pe care o sutime de secundă îl desparte de pragul lui 45km/h se înfruntă cu cel mai în formă atlet al momentului. Într-o companie selectă, în care surprizele nu sunt excluse…

Faas…


Primul trofeu

Multă treabă am avut azi. M-a găsit hărnicia. Nu ştiu de ce mi-a răsărit în minte că o să vină iarna… şi nu mai pot să mă dau cu bicicleta… şi să profit acum cât se poate, să mă bucur cât mai mult de pedalat cu coama în vânt etc. Chiar, mi-a cam crescut chica, să trec şi pe la tuns! Dar mai întâi pe la Decathlon.

Fără ochelari de ciclism nici că mai pedalez. Ce cască, ce lumini!?! Glumesc. Întotdeauna am avut şi am aşa ceva pentru că îmi cunosc potenţialul. Nu e nevoie să plusez. E de-ajuns talentul nativ, nu trebuie ajutat nicicum. Şi mai sunt şi înţelept, pe deasupra.

Ochelari de ciclism, zic, pentru că săptămâna trecută nu-ş cum s-a făcut, dar după ceva ture (vreo 40km prin Bucureşti pe un vânt fierbinte şi destul de aprig) m-am pricopsit cu un ochi roşu şi semi-închis. Iritaţie de la praf, poate o conjunctivită… naiba ştie! Cert este că n-am scăpat de glumele deosebit de subtile ale rasaţilor intelectuali cu care m-am procopsit ca prieteni şi din “Băse” nu m-au scos. Deci, ochelari de ciclism, zic!

Pe drum spre Decathlon (Pallady) am început să simt ce înseamnă o zi cu 41 de grade la umbră şi probabil 82 la semafor printre maşini pe asfaltul în care ca pe “walk of fame” îmi las urmele cauciucurilor nu fără oarece mândrie. Hmm, cred că ar putea, totuşi, să fie pusă în discuţie – de nişte cârcotaşi, evident – treaba aia cu “înţelepciunea”. Acuma, asta e! Am pornit nu mă întorc din drum. Bine… de-ar fi fost nevoie să merg la ceva treburi/job-uri/întâlniri în condiţiile astea desigur că aş fi refuzat categoric… aceste condiţii de muncă periculoase şi inacceptabile.

La Decathlon, deh… mini-Disneyland… un stop foarte simpatic, un rucsac exact ce-mi trebuia mie şi tot nu găseam… hai, ş-un izotonic… uite, au şi cuie de 9 pentru pantofii de alergare. Să-mi iau şi o şa? Hmmm… uite că eu n-am şort din ăsta cu burete. O fi bun?

Ah, cât pe ce să uit de ochelari. Nu mă pricep deloc. Nu port ochelari de niciun fel, nici de vedere nici de soare aşa că… mă las pe mâna vânzătorului… şi după ce mă convinge aştept să plece, îi pun la loc pe ăia “optimi preţ/calitate” şi îi iau pe cei mai ieftini. Îmi trebuie doar să nu-mi mai intre praf în ochi. I-am explicat, dar a insistat cu tot felul de argumente. Părea pregătit, convingător şi competent. Şi? La ce i-a folosit?

Însă când a venit vorba de… fundul meu am devenit mult mai sensibil şi permeabil. Am zis să nu iau singur şa. Băiatul de le suport tehnic a vrut să vadă bicicleta ca să îmi poată da o părere. M-a impresionat. “E profi ăsta, o să fac ce zice el. Ălălalt nici n-a catadicsit să-mi vadă bicicleta!”

Nici dacă i-o aduceam pe Mona Lisa nu se entuziasma atât domnul de la suport tehnic. “Ce frumuseţe, totul original pe ea! Superbă, ceee linie! Nu se mai fac azi biciclete ca asta!” Mie îmi creştea inima şi am amânat discuţia despre şa până când şi-a adus aminte singur de asta. “Ce şa? Nu schimbaţi nimic pe ea! Rămâne aşa, e bătaie de joc să o cârpiţi!” Am înghiţit un pic în sec. La lovitura asta nu mă aşteptasem. Şi eu ce mai cumpăr pentru bicicleta mea?!

“Ar fi bine să-i faceţi o revizie. Când i-aţi făcut-o pe ultima.” Hop, ia uite acuma. Au şi astea ITP? Taxă de drum? Taxă ecologică? “Nu i-am făcut niciodată, o am de câteva luni…” Zis şi făcut.

Cât m-am mai plimbat pe la rafturile cu acadele – nu terminasem cu raionul de atletism – s-a ocupat domnul respectiv de verificări. Într-un sfert de oră era gata. Reglase lanţul şi schimbătoarele care nu erau în acelaşi plan cu nu-ş ce… Apoi îndreptase nişte rotiţe de ghidaj la spate. Mi-a arătat cum cade foaia mare pe pinionul mare şi că trage prea oblic. Aşa că nu e bine să merg cu combinaţia asta că uzez şi rotiţele şi lanţul. Habar n-aveam! Nu mergeam nicicând aşa, dar mi-a plăcut abordarea.

A reglat perfect şi frânele. Scârţâie acuma aia pe spate şi îngheaţă când o apăs. Trebuie să mă obişnuiesc să o acţionez mai cu milă. Mi-a centrat şi roata pe faţă. Am avut impulsul să-i spun că o centrasem şi eu acum câteva zile, dar m-am abţinut. Probabil din acest motiv… hmm… sau poate nu!

Ce mai! Mi-a dat şi un ulei cu care să o ung prin toate cele (mi-a arătat cum şi unde). Dar asta după ce o spăl cu jet puternic la spălătorie. Mi-a dat gratuit şi un semnal luminos nou pentru spate deoarece pe ăla al meu (montat de mine – ocazie cu care l-am şi rupt şi după asta l-am lipit cu “Picătura” – unii ar putea spune „în mod precar”), zic pe al meu l-a rupt el când umbla la frâna de pe spate. Asta e, dacă nu e atent!

Eh, când a venit vremea notei de plată m-am trezit un pic la realitate. Nu întrebasem nimic. Am uitat. Uitat în mod selectiv se cheamă. La ce să fi renunţat ca să scad din preţ? Imposibil de decis.

Însă cu toată trataţia regală, preţul a fost unul de mici pe marginea drumului. 63 de RON cu tot cu sticluţa de ulei (care e vreo 15 din câte am înţeles).

Aşa că am plecat mai departe fericit şi înnoit. Unde mergem? Cum unde? La tuns!

Planul era bun, un singur mic detaliu scăpase din managementul de proiect. Maioul. Mă rog, e un fel de-a spune. Dimineaţă era un obiect vestimentar. Acum era un fel de depozit de sare. Maiouri Slănic. Un fel de fund de lac sărat de unde apa a plecat să-şi găsească norocul în lume.

Cu oarece elan diminuat am intrat în Auchan (de unde trebuia să-mi iau sirop de cătină presat la rece fără niciun fel de alţi aditivi – singura mea preocupare “bio”) şi m-am îndreptat către frizerie, însă am constatat că locaţia respectivă este un fel de salon monden cu persoane (mult prea) elegante şi nu e frizeria de lângă Valea Cascadelor unde m-aş fi simţit mult mai în largul meu. Tocmai când mă pregăteam să simulez că am uitat ceva şi să mă întorc o domnişoară foarte amabilă m-a înhăţat. N-am mai scăpat.

Proaspăt mondenizat (a vrut să mă dea şi cu gel, dar am rezistat eroic – cică: “Încercaţi o dată!” “Ce vorbeşti, Franz?!”) am dat buzna pe la sirop şi diverse alte mărunţişuri. La casă mi-am dat seama că portbagajul meu curent nu se măsoară în sute de litri… deşi cu cerul de deasupra sa lucrurile sunt discutabile.

Aşa că încărcat ca o furnicuţă, proaspăt întors de la salină am trecut şi pe la poştă unde am băgat bicicleta în oficiu (“Cum să încui portbagajul, doamnă?!”) unde am fost acceptat precum copiii străzi iarna. Ştii că nu e bine, dar n-ai cum scoate un necăjit ca ăsta în stradă…

Cu treaba rezolvată şi vreo 30km în plus am plecat – în sfârşit – spre destinaţia finală. Pe Bulevardul Basarabia pe lângă stadion, pe pista dublă pe sub copaci… Boierie! Trai, nene!

Las pe mâna dreaptă vânzătorii de fructe, trec pe lângă spitalul… ăsta… pe lângă un spital şi fac dreapta să o iau pe străduţe (unde e mai fain decât pe Mihai Bravu). După sensul giratoriu, mai tot timpul pustiu, mă pregătesc să fac stânga pe sens unic şi mă trezesc cu un Fiat (care staţionase până atunci) pornind în trombă direct către mine. Omul optimizase traseu şi a luat-o “decât puţin” (am citat) pe contrasens ca să nu mai ocolească prin bulevard. Ocazie cu care consemnez primul salt pe două roţi…

Am sărit în dreapta în boschete şi am dat drumul bicicletei de sub mine. Ulterior m-am simţit vinovat că am dat dovadă de atât lipsă de solidaritate şi mi-a scăpat doar mie pielea.

Ea s-a proptit în aripa dreaptă de la Fiat (şi omul a tras de volan să mă evite) şi a provocat ceva impresii personale acolo. Eu m-am ridicat rapid din tufa salvatoare şi prima grijă a fost să văd dacă mi-a descentrat roata din faţă. Nu păţise nimic. Offf, bine că a scăpat! Acum… prioritatea nr. 2: ceva discuţii filozofice.

Omul se speriase şi era de bun simţ aşa că m-a lăsat cu buza umflată la înjurături şi mi-a tăiat elanul. Am tot dat să-l liniştesc, însă nu mi-a fost uşor. Omul se ţinea cu mâna de piept şi începuse să-mi fie frică aşa că am mai făcut conversaţie cu el până i-a trecut roşeaţa din obraji şi l-am văzut că s-a liniştit. L-am întrebat de vreo 5 ori dacă se simte bine şi dacă nu cumva îl doare în piept. A negat şi la un moment dat a început să intre la idei ce-l tot întreb de durerea în piept aşa că n-am mai insistat.

După ce ne-am despărţit (doar că n-am schimbat numerele de telefon “să ne mai vedem şi altădată”) m-am oprit pe marginea drumului şi am evaluat pagubele. Îmi pare rău că n-am pozat şi sacoşa în care s-a desfăcut casoleta cu măsline (da, aveau ulei în exces aşa cum îmi place mie să iau) şi că am fost iarăşi egoist şi am imortalizat numai trofeul de pe propria piele.

Primul. Primul de origine ciclistă, desigur. Ce, numai alţii să se fălească?!

Singurătatea alergătorului de cursă scurtă

Crosuri, maratoane, semimaratoane, ultramaratoane – de care doriţi: la şes, deal, munte sau în Olimp. Vă par familiare? Nu e nevoie de statistici meticuloase pentru a constata că trăim o adevărată hegemonie a curselor de fond. Majoritatea organizate cu pricepere şi entuziasm. Alergarea este adesea identificată cu un efort neapărat lung, dârz, susţinut, construit cu migală. Însă alergare înseamnă şi explozie, înseamnă să arzi cu intensitate în 10 secunde, înseamnă să pregăteşti luni de zile – cu aceeaşi migală – o cursă care te pune în faţa limitelor în mai puţin timp decât cel necesar concurenţilor pentru a lua startul la un maraton.

Despre o astfel de minoritate a alergărilor şi alergătorilor o să scriu în rubrica de faţă. Rubrica de viteză. Încercaţi (şi) această senzaţie a alergării. Atenţie!!! E posibil să apară efecte secundare. Viteza s-ar putea să vă placă!

articol publicat în Alerg.ro

Pentru mine alergarea este o plăcere. Este bucuria de a mă simţi dinamic, de a mă încărca cu energie (aparent paradoxal), este o metodă de a mă relaxa (în mod ecologic) şi de a mă cunoaşte. E interesant şi – cred eu – util a observa cum evoluează voinţa, fermitatea, echilibrul (mental şi psihic) în condiţiile în care aceste calităţi trebuie menţinute în funcţiune sub efort intens. Aşa cum se întâmplă şi în lumea reală, desigur. Sub presiuni mai mult sau mai puţin evidente fie că vorbim de oboseală fizică sau mentală.

Din aceste motive abordez alergările de fond care au farmecul lor maiestuos, dar şi cursele de viteză. Percep această complementaritate ca pe stiluri diferite de viaţă. Nu neapărat ale unor persoane diferite.

Uite, spre exemplu, o petrecere poate avea farmecul ei discret, romantic, într-o seară cu răsărit de lună plină. Iar o alta poate rămâne memorabilă prin fascinantul joc de artificii care incendiază cerul acaparându-te pe de-a-ntregul ca pe o mică fărâmă de univers. Îmi plac amândouă.

Aşa cum spuneam şi cum se poate constata cu uşurinţă nu există competiţii de viteză destinate amatorilor. Ah… scuze! Există una cu periodicitate necunoscută care s-a desfăşurat la Slănic. Mai mult o joacă, un radar, măsurarea vitezei maxime pe o anumită porţiune. Interesant, distractiv, plăcut, lăudabil, dar nu putem vorbi despre o competiţie de alergări de viteză în adevăratul înţeles al cuvântului. Să ne gândim la rigoarea care domină academic în domeniul organizării de maratoane.

Desigur, logistica derulării unor competiţii de viteză destinate amatorilor este alta, însă faptul că este probată în mod constant capacitatea organizatorică pentru cursele de fond mă face să cred că această logistică specifică nu este un handicap insurmontabil. Iar de alergători nu ducem lipsă. Din fericire. Performanţa în sine este subsidiară, ca dealtfel şi în cazul curselor de fond.

Aşa cum se spune că merită să experimentezi măcar o dată în viaţă alergarea unui maraton, voi parafraza spunând că merită să experimentezi măcar o dată ghepardul din tine.

Curse de viteză pentru atleţii legitimaţi (în cadrul Federaţiei Române de Atletism) există, desigur. Mai multe pentru sportivii juniori şi seniori, doar câteva pentru sportivii veterani (peste 35 de ani). Dar despre calendarul competiţional într-un articol viitor…

Foto: Inima Copiilor

 

Peste garduri

Moment istoric azi. După 30 de ani de pauză am văzut din nou gardurile în faţa mea. Pe pistă, ma refer… ca am mai sărit unele între timp… în alte circumstanţe.

Am fost mai cumpătat de data asta, faţă de proba trecută de 200m. N-am dat drumul direct la o cursă de 110m garduri. Am pus doar trei garduri la început… am încercat să le sar şi am auzit un cor de chicoteli din partea unor puştoaice de pe margine. Cât se poate de îndreptăţit. Săream ca un fel de greiere surescitat, mai mult în înălţime. De frică.

Da’ nu m-am lăsat. Am zis că măcar fac fericiţi nişte oameni. Am luat-o şi mai uşor: cu treceri numai pe piciorul de atac (pe partea stânga a gardurilor), apoi numai cu piciorul de remorcă (pe dreapta). A început să meargă şi luându-mi inima în dinţi am decis să fac o simulare de alergare peste. Tot cu trei garduri.

La prima încercare am luat în braţe primul gard, ocazie cu care mi-am dat seama că n-ar fi rău să îl pun invers, adică cu picioarele de suport spre mine… în caz că vreau să-l dărâm să cadă (ridicându-se picioarele de suport). Aşa cum era pus picioarele se încontrau si… era mai full-contact.

Am purces şi le-am schimbat. Toate erau puse invers.

Am făcut câteva treceri care au început să semene cu ceea ce trebuie. Trecerile erau din ce în ce mai razante şi rapide (cu revenire rapidă a piciorului din spate – remorcă). Aşa că mi-au luat elan şi am pus 5 garduri cu gândul să fac 2-3 treceri şi să mă retrag în plină glorie.

Însă treaba a mers din ce în ce mai bine aşa că… m-am lacomit. Deşi obosisem un pic m-am decis (surprinzător, este?!) să pun şi restul de garduri până la 110m. Zis şi făcut!

După ce mi-am dat ceva palme pentru îmbărbătare (cu 5 garduri mi se păruse mult şi obositor, iar acum aveam de trecut 10)… m-am dus să mai beau puţină apă… am mai facut un pic de mobilitate şi… ce să mai facem… gata, asta e!

Prima cursă a mers bine până la gardul opt. Al nouălea era cu 20cm mai sus, parcă. Iar al zecelea era clar mânărit vreo juma’ de metru. L-am agăţat zdravăn cu remorca şi cu un sunet spectaculos l-am dărâmat, dar am continuat şi am alergat până la capat stârnind ceva suspans. 😀

Gata, deci se poate! Pregătirea pentru cronometru, normal! Dar parcă ziceam că azi şi încă două antrenamente sunt doar de familiarizare cu tehnica. Change of plan!

Start… atenţie la gardul 9, bătaie mai puternică la 10… nu l-am mai agăţat, finish… total 23,5s. Ar fi undeva sub 23, cred, însă dacă sprintez pe final nu pot opri ceasul la timp, iar dacă butonez la ceas nu mai pot sprinta. Asta e. Pe toti marii performeri îi fură arbitrii. Oricum, ajuns acasă am verificat imediat timpul obţinut şi la Balcaniada de anul trecut din Slovenia aş fi luat medalie de argint cu 23,5.

Am mai făcut încă două curse, ambele pe la 23 şi ceva. E mult de îmbunătăţit în special la forţa în zona superioară a picioarelor (care cedează pe ultimii 30m). Acelaşi călcâi al lui Ahile care cedează şi la alergările de fond şi care îmi creează probleme şi la desprinderea de la lungime.

Deci, am un duşman. E bine că l-am dibuit, totuşi. O sa aibă viaţă grea. 🙂

Arta de a trăi – Meditaţia Vipassana

Conferinţă susţinută la Berna în 1980 de S.N. Goenka

Fiecare caută pace şi armonie pentru că de acestea ducem lipsă în viaţa noastră. Din când în când, noi toţi, ne simţim agitaţi, iritaţi, în dizarmonie, suferim; când cineva suferă din cauza agitaţiei, nu păstrează numai pentru sine însuşi această stare negativă. El o transmite, de asemenea, celor din jur. Agitaţia se răspândeşte în atmosfera ce înconjoară o astfel de persoană. Oricine vine în contact cu aceasta devine iritat, agitat. Cu siguranţă nu aceasta este calea dreaptă de a trăi.

Fiecare ar trebui să trăiască împăcat cu sine însuşi şi în pace cu toţi ceilalţi. Cum să trăieşti în pace? Cum să rămânem împăcaţi şi în armonie cu noi înşine şi să menţinem pacea şi armonia în jurul nostru, aşa încât şi ceilalţi să poată trăi în pace şi armonie?

Cum începe cineva să genereze negativitatea? Iarăşi prin investigaţie, acest lucru devine clar. Eu sufăr mult atunci când întâlnesc pe cineva care se comportă într-un mod care nu-mi place, sau atunci când se întâmplă ceva care nu-mi place. Se întâmplă lucruri nedorite şi îmi creez tensiuni în interior. Lucruri dorite nu se întâmplă şi, din nou, îmi creez singur tensiuni; încep să-mi creez singur noduri interioare. Şi de-a lungul vieţii continuă să se întâmple lucruri nedorite, lucruri dorite pot sau nu să se întâmple şi acest proces de a reacţiona creând noduri – noduri Gordiene – face ca întreaga structură mentală şi fizică să fie aşa de tensionată, aşa de plină de ignoranţă, încât viaţa devine mizerabilă.

Acum, un mod de a rezolva problema, este acela de a aranja ca nimic nedorit să nu mi se întâmple în viaţă, şi ca totul să se desfăşoare exact cum doresc. Ar trebui să dobândesc o aşa putere, sau altcineva ar trebui să aibă această putere şi să vină în ajutorul meu atunci când doresc, aşa încât nimic nedorit să nu mi se întâmple în viaţă şi orice doresc să se întâmple. Aceasta este însă imposibil. Nu există nimeni în lume ale cărui dorinţe sunt întotdeauna îndeplinite, în a cărui viaţă totul se desfăşoară în concordanţă cu propriile dorinţe, fără ca ceva nedorit să nu i se întâmple. Totdeauna se întâmplă şi evenimente contrare dorinţelor şi speranţelor noastre. Cum să nu reacţionăm orbeşte faţă de aceste evenimente nedorite? Cum să rămânem în pace şi armonie?

Persoane înţelepte din trecut au studiat această problemă a suferinţei umane şi au găsit o soluţie: dacă cuiva i se întâmplă ceva nedorit şi persoana respectivă începe să reacţioneze prin generarea furiei, fricii sau oricărei alte stări de spirit negative (negativitate), atunci, cât mai rapid, ea ar trebui să-şi îndrepte atenţia spre altceva. De exemplu, te ridici şi iei un pahar cu apă, începi să bei – furia ta nu se va amplifica şi va dispare. Sau începi să numeri: unu, doi, trei, patru… Sau începi să repeţi un cuvânt, o frază, ori o mantra, poate numele unei zeităţi, sau al unei persoane sfinte faţă de care eşti devotat; mintea este îndreptată în altă direcţie şi, într-o oarecare măsură, vei scăpa de starea de spirit negativă ce o aveai.

Această soluţie a fost folositoare şi a dat rezultate. Şi încă dă rezultate. Practicând această metodă, mintea se eliberează de agitaţie. De fapt, această metodă acţionează totuşi la nivelul minţii conştiente. În realitate, abătând atenţia, se împinge negativitatea adânc în subconştient, şi la acest nivel ea continuă să genereze şi să multiplice aceeaşi încărcătură negativă. La nivelul de suprafaţă este un strat de pace şi armonie, dar în adâncurile minţii este un vulcan latent ce explodează din când în când în violente erupţii.

Alţi exploratori ai adevărului au ajuns mai departe în căutarea lor şi prin experimentarea în ei înşişi a realităţii minţii şi materiei, ei şi-au dat seama că abătând atenţia înseamnă a fugi de problemă. Evadarea nu este o soluţie. Trebuie să înfrunţi problema. Oricând apare în minte o negativitate, observ-o doar, doar înfrunt-o detaşat. De îndată ce cineva începe să observe o negativitate mentală, atunci aceasta începe să-şi piardă toată puterea. Încetul cu încetul, îşi pierde din intensitate şi este dezrădăcinată.

O soluţie bună, evitând ambele extreme: de reprimare sau de liberă manifestare. Ţinând negativităţile în subconştient, acestea nu vor dispare, iar permiţându-le să se manifeste prin acţiuni fizice sau verbale vor crea şi mai multe probleme. Dacă cineva doar le observă, fără să reacţioneze, atunci negativităţile vor dispare, vor fi eradicate, se realizează eliberarea de aceste negativităţi.

Aceasta sună minunat, dar este cu adevărat realizabil practic? Pentru o persoană obişnuită este oare uşor să înfrunte negativitatea? Când furia izbucneşte, ne acaparează atât de repede încât nici nu sesizăm. Atunci, mânaţi de furie, comitem anumite acţiuni fizice sau verbale care ne sunt dăunătoare nouă, cât şi altora. Mai târziu, când furia s-a domolit, începem să ne plângem şi să ne căim, ne cerem scuze de la persoana implicată sau de la Dumnezeu: “Oh, am făcut o greşeală, te rog iartă-mă!” Dar a doua oară, într-o situaţie similară, reacţionăm în acelaşi fel. Toate aceste regrete nu folosesc la nimic.

Dificultatea este că nu sunt conştient când apare o negativitate. Apare la nivelul subconştientului profund, apoi ajunge la nivelul subconştientului, mă acaparează foarte repede şi nici nu apuc s-o observ.

Atunci ar trebui să am un secretar personal, în aşa fel încât ori de câte ori furia începe, el să-mi spună: “Uite. Stăpâne, furia începe!” Dar cum nu ştiu când această furie va începe, trebuie să am trei secretari personali, pentru trei schimburi, tot timpul; sau mai bine patru, să le pot da şi concediu de odihnă. Să presupunem că-mi pot permite asta, şi furia izbucneşte. Imediat, secretarul meu îmi zice: “O, stăpâne, uite, furia începe!” Atunci, primul lucru pe care îl fac este să-l pălmuiesc şi să-l admonestez: “Eşti nebun? Crezi că eşti plătit să mă înveţi pe mine?” Sunt aşa de stăpânit de furie, încât nici un sfat bun nu mă va ajuta.

Chiar presupunând că predomină înţelepciunea şi nu-l pălmuiesc, iar în loc de aceasta îi zic: “Mulţumesc foarte mult, acum trebuie să stau jos şi să observ furia.” Este totuşi posibil? Imediat ce închid ochii si încerc să observ furia, imediat, motivul furiei îmi vine în minte – persoana sau incidentul din care cauză am devenit furios. În acest caz eu nu observ furia, mai bine spus, observ stimulul extern al acestei stări de spirit. Aceasta va duce doar la amplificarea furiei, deci aceasta nu este soluţia. Este foarte dificil de observat o negativitate în mod abstract, emoţia abstractă, despărţită de cauza exterioară care a provocat-o.

Totuşi, cineva care a ajuns la supremul adevăr, la iluminarea deplină, a găsit o adevărată soluţie. El a descoperit că oricând o negativitate apare în minte, două lucruri încep să se petreacă simultan, la nivel fizic. Unul este acela că respiraţia începe să-şi piardă ritmul normal. Începem să respirăm mai intens ori de câte ori o negativitate apare în minte. Aceasta este uşor de observat. La un nivel mai subtil, începe să se producă în corp un fel de reacţie biochimică – apar senzaţii. Orice negativitate va genera în interior o senzaţie sau alta, într-o parte sau alta a corpului.

Aceasta este o soluţie practică. O persoană obişnuită nu poate să observe negativităţile mentale abstracte – mânie sau pasiune. Dar cu o pregătire şi un antrenament adecvat, este foarte uşor să observ respiraţia şi senzaţiile din interiorul corpului, toate acestea fiind strâns legate de negativităţile mentale.

Respiraţia şi senzaţiile mă vor ajuta în două feluri. Mai întâi, ele vor fi secretarii mei personali. De îndată ce o negativitate apare în minte, respiraţia se modifică, ea începe să strige: “Fii atent, ceva merge rău!” Nu pot să pălmuiesc respiraţia; trebuie să-i accept avertismentul. În acelaşi mod, senzaţiile îmi vor spune că ceva merge rău. Atunci, fiind avertizat, încep să observ respiraţia, senzaţiile, şi îmi dau seama că, foarte repede, negativitatea a dispărut.

Acest fenomen mental-fizic este ca o monedă cu două feţe. De o parte se află gândurile sau emoţiile care apar în minte. De partea cealaltă se află respiraţia şi senzaţiile din interiorul corpului. Orice gând, orice emoţie, fie că sunt conştiente sau nu, orice negativitate influenţează respiraţia în fiecare moment. Astfel, prin observarea respiraţiei sau senzaţiei, observ în mod indirect negativităţile mentale. În loc să evit problemele, înfrunt realitatea aşa cum este. Atunci voi constata că negativitatea îşi pierde puterea, nu mă mai subjugă ca în trecut. Dacă continui să observ fără să reacţionez, negativitatea dispare de tot şi eu rămân liniştit şi fericit.

În acest fel, tehnica auto-observării ne arată realitatea sub cele două aspecte ale sale: interior şi exterior. Anterior, fiecare privea doar în afară, omiţând adevărul interior. Întotdeauna am căutat în exterior cauza nefericirii mele; întotdeauna am învinovăţit si am încercat să schimb realitatea exterioară. Ignorând realitatea interioară nu am înţeles niciodată că de fapt cauza suferinţei rezidă în reacţiile mele oarbe, uneori exagerate.

Acum, fiind antrenat, pot să văd şi cealaltă faţă a monedei. Pot să fiu conştient de propria respiraţie şi de asemenea, de ceea ce se întâmplă în interior. Orice ar fi, respiraţia sau senzaţia, învăţ cum să le observ, fără să-mi pierd echilibrul minţii. Încetez să reacţionez, încetez să-mi multiplic suferinţele. În schimb, permit negativităţii să se manifeste şi să dispară.

Cu cât cineva practică mai mult această tehnică, cu atât mai repede mintea se eliberează de negativitate devine pură. O minte pură este întotdeauna plină de iubire, iubire dezinteresată faţă de ceilalţi; plină de compasiune pentru căderile şi suferinţele altora; plină de bucurie pentru succesul şi fericirea lor; plină de ecuanimitate (echilibru, calm, stăpânire de sine) în faţa oricărei situaţii.

Când cineva ajunge la stadiul acesta, atunci viaţa sa începe să se schimbe în profunzime. Nu mai este posibil pentru el, să comită o acţiune fizică sau verbală prin care să disturbe pacea şi fericirea altora. În acelaşi timp, mintea ecuanimă nu numai că devine împăcată cu ea însăşi, dar ajută şi pe alţii să ajungă la această pace interioară. Atmosfera care înconjoară o astfel de persoană va deveni plină de pace şi armonie ceea ce va începe să afecteze, de asemenea, pe alţii.

Aceasta este învăţătura lui Buddha: o artă de a trăi. El niciodată nu a fondat sau predat o religie sau vreun “ism”. El nu şi-a instruit discipolii să practice vreun ritual, vreo formalitate oarbă sau goală. În loc de aceasta, el a arătat numai cum să observi natura aşa cum este, odată cu observarea realităţii interioare. Din cauza ignoranţei, cineva continuă să reacţioneze într-un mod care îi este dăunător lui însuşi, cât şi altora. Dar când înţelepciunea apare – înţelepciunea de a observa realitatea aşa cum este – el se eliberează de acest obicei de a reacţiona. Când cineva încetează să reacţioneze orbeşte, atunci el este capabil de acţiune adevărată – acţiune provenind dintr-o minte echilibrată şi ecuanimă, o minte care vede şi înţelege adevărul. O astfel de acţiune este numai pozitivă, creativă, în ajutorul lui însuşi şi al altora.

Atunci, ce este necesar, este să te cunoşti pe tine însuţi, sfat pe care orice persoană înţeleaptă l-ar da. Trebuie să te cunoşti pe tine însuţi, nu numai la nivel intelectual, la nivel de idei şi teorii. Nici nu înseamnă să cunoşti prin prisma emoţiilor, sau devoţiunii, acceptând pur şi simplu orbeşte ceea ce ai auzit sau citit. Această cunoaştere nu este suficientă. Este mai bine să cunoşti realitatea în mod concret. Trebuie să experimentezi direct realitatea acestui fenomen mental-fizic (minte-materie). Numai aceasta este cunoaşterea care ne va ajuta să scăpăm de negativităţi, să ne eliberăm de suferinţă.

Această experienţă directă a realităţii individuale, această tehnică de auto-observare, este ceea ce se numeşte meditaţie Vipassana. Denumirea provine din timpul lui Buddha, “passana” însemnând să priveşti, să vezi cu ochii deschişi, în accepţia obişnuită. Iar Vipassana înseamnă să observi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, nu aşa cum par să fie. Adevărul aparent trebuie să fie străpuns până când se ajunge la adevărul ultim al întregii structuri fizice şi mentale. Când cineva experimentează acest adevăr, atunci el învaţă să nu mai reacţioneze orbeşte, să oprească generarea negativităţilor şi, în mod natural, vechile negativităţi sunt eradicate. El se eliberează de toate suferinţele şi este fericit.

Există trei trepte în instruirea din timpul cursului de meditaţie. Prima este aceea că fiecare trebuie să se abţină de la orice acţiune fizică sau verbală care disturbă pacea şi armonia altora. Cineva nu poate lucra pentru eliberarea de impurităţile mentale şi în acelaşi timp să continue să desfăşoare acţiuni corporale sau verbale care multiplică aceste impurităţi. De aceea, un cod al moralităţii este prima treaptă esenţială în această practică. Practicantul (studentul) se obligă să nu omoare, să nu fure, să nu aibă relaţii sexuale, să nu mintă şi să nu folosească intoxicante. Abţinerea de la astfel de acţiuni permite minţii să se liniştească suficient, încât să continue pregătirea.

A doua treaptă constă în dezvoltarea controlului asupra acestei minţi sălbatice, antrenând-o să rămână concentrată asupra unui singur lucru: respiraţia. Se încearcă a menţine atenţia cât mai mult posibil îndreptată asupra respiraţiei. Acesta nu este un exerciţiu de respiraţie, nu se controlează respiraţia. Doar se observă respiraţia aşa cum este, cum aerul intră şi cum iese prin nări. În acest fel, mintea se calmează mai mult, aşa încât nu mai este stăpânită de negativităţi violente. În acelaşi timp, mintea se concentrează devenind ascuţită şi penetrantă, capabilă de lucrul interior.

Aceste două trepte: a trăi o viaţă morală şi controlul asupra minţii sunt foarte necesare şi utile prin ele însele, dar ele conduc la desăvârşire numai dacă urmează şi a treia treaptă: purificarea minţii de impurităţi prin dezvoltarea cunoaşterii propriei naturi interioare. Aceasta este adevărata Vipassana: experimentarea realităţii prin observare sistematică şi detaşată a fenomenului minte-materie în perpetuă schimbare care se manifestă ca senzaţii. Aceasta este esenţa învăţăturii lui Buddha: auto-purificare prin auto-observare. Aceasta poate fi practicată de oricine. Boala nu este sectară, de aceea remediul nu poate fi sectar, trebuie să fie universal. Fiecare se izbeşte de problema suferinţei. Aceasta este o maladie universală ce necesită un remediu universal, nu unul sectar. Când cineva suferă din cauza furiei, nu există furie budistă, furie hindusă sau furie creştină. Furia este furie. Când cineva devine agitat din cauza furiei, nu există agitaţie creştină, hindusă sau budistă. Maladia este universală. Remediul trebuie să fie universal, de asemenea.

Vipassana este un astfel de remediu. Nimeni nu poate obiecta la un cod de viaţă care respectă pacea şi armonia altora. Nimeni nu poate obiecta la dezvoltarea controlului asupra propriei minţi. Nimeni nu poate obiecta la dezvoltarea cunoaşterii realităţii interioare prin care este posibilă eliberarea minţii de negativităţi. Vipassana este o cale universală. Nu este un cult. Nu este o dogmă. Nu este o cale oarbă.

Observând realitatea aşa cum este, prin observarea adevărului interior, aceasta este cunoaşterea de sine la nivelul experienţei concrete. Continuând practica, se elimină suferinţele datorate impurităţilor. De la adevărul aparent, grosier, exterior, se ajunge la adevărul ultim al minţii şi materiei. Atunci se transcend toate acestea şi se experimentează un adevăr care este dincolo de minte şi materie, dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de condiţionarea relativităţii, adevărul totalei eliberări de negativităţi, de toate impurităţile, de toate suferinţele. Orice nume i se va da acestui adevăr ultim, este irelevant, el este însă idealul suprem al fiecăruia.

Fie ca toţi să experimenteze acest adevăr ultim. Fie ca toţi oamenii lumii care suferă din cauza negativităţilor, impurităţilor, să se elibereze de impurităţi, de suferinţă.

Fie ca ei să se bucure de adevărata fericire, adevărata pace, adevărata armonie.

FIE CA TOATE FIINŢELE SĂ FIE FERICITE!
FIE CA TOATE FIINŢELE SĂ FIE ELIBERATE!

Cursul de zece zile

Cei ce doresc să înveţe practica meditaţiei Vipassana vor trebui să urmeze cel puţin un curs de zece zile, în timpul căruia ei vor trebui să respecte preceptele: să nu ucidă, să nu fure, să nu spună minciuni, să nu întreţină relaţii sexuale, să se abţină de la intoxicante. Pentru întreaga perioadă de zece zile, ei locuiesc în incinta unde se ţine cursul si nu fac altceva decât să mediteze, să doarmă, să mănânce şi să se spele. După trei zile de concentrare a minţii prin observarea inspiraţiei şi a expiraţiei (anapanasati) şi apariţia senzaţiilor, studenţilor li se arată cum să penetreze întreaga combinaţie fizică şi mentală cu clarviziunea dată de puritatea interioară. Desfăşurarea fiecărei zile este explicată seara, prin intermediul unui discurs. Cursul se termină în ziua finală cu practica “Metta-bhawana” – meditaţia dragostei binevoitoare.

Învăţătura Vipassana nu este sectară, este o activitate obştească non-profit, organizată şi finanţată numai prin donaţii de la studenţi recunoscători care au urmat anterior un curs Vipassana, în această tradiţie.

Ānāpānasati – practica

Pentru a medita alegeţi-vă, un loc liniştit, un spaţiu închis în care să nu bată vântul. Pe cât posibil meditaţi zilnic în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie astfel încât nimic să nu vă abată atenţia de la observarea respiraţiei. Aşezaţi-vă pe jos într-o poziţie care să respecte două reguli esenţiale: 1. poziţia trebuie să fie comodă şi să permită relaxarea corpului şi 2. poziţia trebuie să permită menţinerea vigilenţei, a unei stări de veghe şi a unei atenţii treze.
Pentru a fi relaxat corpul trebuie să se susţină singur având toţi muşchii complet destinşi, fără urmă de încordare. În timpul meditaţiei verificaţi periodic relaxarea muşchilor. Activi vor fi numai muşchii strict necesari pentru menţinerea poziţiei.

Vă puteţi aşeza cu picioarele încrucişate („turceşte”) fie cu genunchii apropiaţi de sol fie cu genunchii ridicaţi („aşa cum stau ciobanii”) – vezi figura din stânga grupajului. Ca variante, laba unuia dintre picioare poate fi aşezată peste celălalt picior, fie piciorul drept peste cel stâng, fie cel stâng peste cel drept. Puteţi utiliza şi poziţia ilustrată de cele două figuri din dreapta grupajului, poziţie care presupune aşezarea şezutului pe tălpile picioarelor îndoite sub corp. În oricare din variantele adoptate este importantă menţinerea verticală a coloanei vertebrale pe toată durata meditaţiei. Pentru a corecta tendinţa de ghemuire, la început, bazinul poate fi tras un pic către spate, iar pieptul poate fi ţinut ca şi când ceva ar ridica de el vag în sus. Nu exageraţi deoarece aceasta va duce la arcuirea exagerată a spatelui, iar poziţia de dorit este cea verticală.

Braţele pot fi aşezate pe genunchi sau pot fi aşezate în poală. Nu căutaţi ca să utilizaţi poziţii complicate cu orice preţ. Orice poziţie care respectă principiile de mai sus este bună. Din acest motiv imaginile de mai sus nu conţin detalii. Poziţia trebuie să permită a sta confortabil şi relaxat circa 30-40 de minute, desigur după ceva acomodare. Alegeţi o poziţie care este potrivită pentru dvs.

În timpul meditaţiei corpul va rămâne imobil în poziţia aleasă. Poziţia nu va fi schimbată decât dacă este strict necesar. Ascultaţi-vă corpul! Fiţi atenţi la ceea ce vă spune. Poziţia de meditaţie este perfectibilă şi se va îmbunătăţi. Nu căutaţi poziţia perfectă de la început. Oricare dintre acestea este bună ca punct de plecare.

Viaţa în lumea modernă este tensionată fără voie. Amintiţi-vă aceasta şi adoptaţi o atitudine mentală relaxată. Chipul relaxat, muşchii feţei destinşi, fără urmă de grijă. Ce grijă aţi putea avea când meditaţi?

Relaxaţi picioarele, trunchiul, gâtul, braţele, faţa, îndreptaţi spatele începând de jos către în sus, relaxaţi mintea şi … începeţi meditaţia. Aerul care intră, aerul care iese. Aşa cum este!

*
*      *

Respiraţia e un obiect al atenţiei uşor accesibil fiecă­ruia din noi, pentru că respirăm cu toţii din momentul naşterii şi până în clipa morţii. Este un obiect de meditaţie universal accesibil. Pentru a începe practica, aşezaţi-vă confortabil în una din poziţii şi închideţi ochii. Locul de meditaţie trebuie să fie într-o cameră liniştită, fără nimic care să distragă atenţia. Întorcându-se de la lumea exterioară la lumea dinlă­untru meditatorii constată că activitatea cea mai uşor de observat este propria lor respiraţie; aşa că dau atenţie acestui obiect – aerul care intră şi care iese din corp.

Acesta nu este un exerciţiu de respiraţie, este un exerciţiu de atenţie. Efortul nu constă în controlarea respiraţiei, ci în a fi conştient de ea aşa cum apare în mod natural: lungă sau scurtă, grea sau uşoară, grosieră sau subtilă. Atât cât este posibil trebuie să îţi fixezi atenţia la respiraţie, fără a permite vreo distragere care să între­rupă continuitatea atenţiei.

Observarea respiraţiei este o etapă pregătitoare pentru meditaţia Vipassana. Ca meditatori, constatăm imediat cât de greu este aceasta. Imediat ce încercăm să ne păstrăm mintea fixată pe respiraţie, începem să ne îngrijorăm de vreo durere în picioare. Imediat ce încercăm să suprimăm toate gândurile care ne distrag, o mie de lucruri apar în minte: amintiri, planuri, speranţe, temeri. Unele dintre acestea ne reţin atenţia, şi după ceva timp realizăm că am uitat complet de respiraţie. Începem din nou, cu o hotărâre nouă, şi iarăşi, după un scurt timp, realizăm că mintea a alunecat departe fără să o observăm.
Cine este stăpânul aici? Imediat ce începem acest exerciţiu, devine foarte clar, şi foarte repede, că mintea nu este de fapt sub control. Ca un copil răsfăţat care apucă o jucărie, devine plictisit şi apoi vrea alta şi apoi alta, mintea continuă să sară de la un gând, un obiect al atenţiei, la altul.

Aceasta este obiceiul adânc înrădăcinat al minţii: asta a făcut întotdeauna. Dar odată ce înce­pem să ne cercetăm adevărata noastră natură, fuga trebuie să se oprească. Trebuie să schimbăm modelul obiceiului mental şi să învăţăm să rămânem conectaţi cu realitatea. Începem încercând să ne fixăm atenţia la respiraţie. Când observăm că rătăceşte, o aducem înapoi cu răbdare şi calm. Dacă nu reuşim încercăm iarăşi. Zâmbind, fără tensiune, fără descurajare, continuăm să repetăm exerciţiul. La urma urmei, un obicei de o viaţă nu se schimbă în câteva minute. Scopul necesită practică repetată, continuă, precum şi răbdare şi calm. Aşa vom dezvolta atenţia conştientă asupra realităţii. Acesta este efortul just.

Practicând atenţia la respiraţie, noi practicăm o metodă de relaxare şi purificare a minţii. Stăm jos şi ne fixăm atenţia la respiraţie fără nici un gând care să ne distragă. Făcând aşa, iniţiem şi menţinem o stare mentală complet relaxată. Ne împiedicăm pe noi înşine de a cădea în distragere sau absenţă sau de pierderea contactului cu realitatea. Dacă apare un gând, nu îl urmărim, ci ne întoarcem atenţia încă o dată la respiraţie. În acest fel, ne dezvoltăm capacitatea minţii de a rămâne focalizată pe un singur obiect şi de a nu fi perturbată de distrageri – două calităţi esenţiale care vor folosi în practica ulterioară.

Un alt motiv pentru dezvoltarea atenţiei la respiraţie este eliberarea de dorinţă, aversiune şi igno­ranţă, devenind mai întâi conştienţi de ele. În acest scop respiraţia este de ajutor, pentru că respiraţia acţionează ca o reflectare a stării mentale a cuiva. Când mintea este liniştită şi calmă, respiraţia este regulată şi uşoară. Dar de câte ori apar negativităţi în minte – furie, ură, frică, pasiune, îngrijorare etc – respiraţia devine mai neregulată, grea şi rapidă. În acest fel, respiraţia ne atenţionează de starea noastră mentală şi ne permite să începem să lucrăm cu ea.

În momentul în care mintea este complet atentă la respiraţie, ea este liberă de dorinţă, liberă de aver­siune, liberă de ignoranţă. Oricât de scurt este acest moment de puritate, el este foarte puternic pentru că pune sub semnul întrebării toată condiţionarea trecută. Toate reacţiile acumulate sunt puse în mişcare şi încep să apară ca diverse dificultăţi, fizice sau men­tale, care împiedică efortul persoanei de a-şi dezvolta atenţia şi conştienţa. Putem experimenta nerăbdare în a progresa (o formă a dorinţei) sau aversiunea poate apărea sub formă de nemulţumire sau depresie deoarece progresul pare lent. Alteori ne copleşeşte moleşeala şi aţipim imediat ce ne aşezăm în meditaţie. Uneori se întâmplă să fim aşa de agitaţi încât nu avem stare şi căutăm scuze ca să evităm meditaţia. Uneori scepticismul subminează voinţa de a lucra – sau însăşi capacitatea noastră de a medita. Confruntaţi brusc cu aceste dificultăţi, ne-am putea gândi să renunţăm chiar la întreaga practică.

Practicând atenţia asupra respiraţiei constatăm cât de greu este să ne menţinem atenţia neîntreruptă. În ciuda hotărârii ferme de a păstra atenţia fixată pe obiectul respiraţiei, cumva ea alunecă îndepărtându-se pe neobservate. Constatăm că suntem ca un om beat care, încercând să meargă în linie dreaptă, o tot ia într-o parte sau în alta. De fapt suntem beţi de propria noastră ignoranţă sau de iluzii şi astfel ne tot rătăcim în trecut sau în viitor, în dorinţe sau aversiuni. Nu putem rămâne pe cărarea dreaptă a atenţiei susţinute.

Ca meditatori, ar fi înţelept să nu devenim depresivi sau descurajaţi în faţa acestor dificultăţi, ci să înţelegem că ia timp să schimbi obiceiurile mentale înrădăcinate de ani de zile. Aceasta se poate realiza numai lucrând în mod repetat, continuu, răbdător şi persistent. Obli­gaţia noastră este doar aceea de a ne reîntoarce atenţia la respiraţie de îndată ce observăm că aceasta a fost distrasă. Dacă putem face asta, am făcut un pas important către schimbarea tiparelor mentale (minte în continuă mişcare browninană). Prin practică repetată, devine posibil să aducem atenţia înapoi tot mai repede şi mai uşor. Treptat, perioadele de uitare de sine devin mai scurte, iar perioadele de atenţie susţinută – samādhi – devin mai lungi. Pe măsură ce concentrarea se întăreşte, începem să ne simţim relaxaţi şi plini de energie. Încetul cu încetul respiraţia se schimbă, devenind lejeră, regulată, uşoară, superficială. Uneori se pare că respiraţia s-a oprit de tot. De fapt, pe măsură ce mintea devine liniştită, corpul devine şi el calm iar metabolismul se încetineşte, astfel încât este nevoie de mai puţin oxigen.

La acest stadiu, cei care practică atenţia la respiraţie pot avea diverse experienţe neobişnuite; de exemplu, să vadă lumini sau să aibă viziuni, în timp ce stau cu ochii închişi sau să audă sunete ieşite din comun. Toate aceste aşa-numite experienţe extrasenzoriale nu sunt decât indicaţii că mintea a atins un nivel înalt de concentrare. În sine, aceste fenomene nu au nici o importanţă şi nu trebuie să li se acorde atenţie. Obiectul atenţiei rămâne respi­raţia; orice altceva este o distragere. Şi nici nu trebuie să aşteptăm astfel de experienţe; ele apar în unele cazuri şi nu apar în altele. Toate aceste experienţe extraordinare sunt doar jaloane care marchează progresul. Uneori jalonul este ascuns privirii sau suntem aşa de concentraţi încât păşim înainte fără să-l observăm. Dar dacă o să considerăm un astfel de jalon ca scop final şi ne agăţăm de el, încetăm de a mai progresa. Cei care practică Vipassana nu caută astfel de experienţe, ci mai degrabă cunoaşterea propriei naturi.

*
*     *

Întrebare: Nu este dăunător să uiţi în întregime de trecut şi de viitor şi să dai atenţie numai momentului prezent? La urma urmei, nu aşa trăiesc animalele? Oricine uită de trecut este cu siguranţă condamnat să-l repete.
Răspuns: Această tehnică nu te va învăţa să uiţi în întregime de trecut sau să nu ai grijă de viitor. Dar modelul obiceiului mental prezent este să ne scufundăm constant în amintiri trecute sau în dorinţe, planuri ori frică pentru viitor şi să rămânem ignoranţi cu privire la prezent. Acest obicei nesănătos face viaţa mizerabilă. Prin meditaţie înveţi să ai un punct de reazem în realitatea prezentă. Cu această bază solidă, poţi lua îndrumarea necesară din trecut şi să te pregăteşti adecvat pentru viitor. Prin eliminarea condiţionărilor mentale vei învăţa să acţionezi cu adevărat şi nu să reacţionezi inconştient.

Întrebare: De ce practicarea samādhi-ului nu este suficientă pentru eliberare?
Răspuns: Pentru că puritatea minţii dezvoltată prin samādhi se realizează în special prin suprimare şi nu prin eliminarea condiţionării. Este ca şi cum cineva curăţă un bazin cu apă murdară adăugând un agent de precipitaţie, de exemplu, alaunul. Alaunul face ca parti­culele de noroi suspendate în apă să cadă pe fundul bazinului, lăsând apa curată ca şi cristalul. În mod si­milar, samādhi face nivelurile superioare ale minţii curate ca şi cristalul, dar rămâne un depozit de impurităţi în subconştient. Aceste impurităţi latente trebuie înlătu­rate pentru a atinge eliberarea. Iar pentru a înlătura impurităţile din adâncurile minţii, trebuie să practici Vipassana.

Întrebare: În timpul practicării atenţiei la respiraţie, este permis să numărăm respiraţiile sau să spunem „înăuntru” când inspirăm şi „afară” când expirăm?
Răspuns: Nu, nu trebuie să existe nici un fel de verbalizare continuă. Dacă tot timpul adaugi câte un cuvânt la atenţia asupra respiraţiei, treptat cuvântul va deveni predominant şi vei uita în întregime de respiraţie. Atunci, fie că inspiri sau expiri vei spune „Înăuntru!”, fie că vei expira sau inspira, vei spune „Afară!”. Cuvântul va deveni o mantra. Rămâi cu respiraţia, respiraţia pură, nimic altceva decât respiraţie.

Întrebare: Constat că atunci când meditez şi mintea rătăceşte, o dorinţă poate apărea; atunci mă gândesc că nu trebuie să am dorinţe şi încep să fiu agitat pentru că am dorinţe. Cum să rezolv aceasta?
Răspuns: De ce să te agiţi din cauza dorinţelor? Acceptă numai faptul – „Uite, există dorinţă” – asta este tot. Şi vei ieşi din asta. Când constaţi că mintea rătăceşte, acceptă situaţia: „Uite, mintea rătăceşte” şi automat ea va reveni la respiraţie. Nu crea tensiuni pentru că există dorinţe sau pentru că mintea rătăceşte; dacă faci asta, generezi o nouă aversiune. Acceptă doar. Această acceptare este suficientă.

Întrebare: Când spuneţi „Fiţi fericiţi”, cealaltă parte a balanţei mi se pare a fi „Fiţi trişti”.
Răspuns: De ce să fiţi trişti? Ieşiţi din tristeţe!

Întrebare: Da, dar am crezut că noi căutăm echilibrul.
Răspuns: Echilibrul vă face fericiţi. Dacă sunteţi dezechilibraţi, sunteţi trişti. Fiţi echilibraţi, fiţi fericiţi!

Întrebare: Credeam că este „Fiţi fericiţi, fiţi nimic”.
Răspuns: Nu, nu. Echilibrul vă face fericiţi, nu nimic. Deveniţi fericiţi doar atunci când aveţi o minte echilibrată.

* Indicaţiile referitoare la practica Anapanasati sunt extrase din materialele publicate de S.N. Goenka.

** Întrebările și răspunsurile de mai sus sunt preluate din lucrarea „Arta de a trăi” de William Hart.

Ānāpānasati – definiţie

Anapanasati este un termen cheie în practicarea meditaţiei (vipassana). Denumirea poate părea pretenţioasă, însă descrie un fenomen cât se poate de natural şi firesc cu care ne confruntăm în fiecare clipă: a fi conştient (cu fiecare inspiraţie sau expiraţie).

Atunci când aminitiri, gânduri, imaginaţia ne captează atenţia şi populează “scena” minţii noastre avem de-a face cu alţi actori mentali. Conştienţa presupune a fi prezent, a fi la locul faptei, a fi conştient şi atent la senzaţiile acestui moment, a fi conştient că mintea este populată de amintiri, de gânduri etc. Atunci când actorii sunt singurii prezenţi în sală şi nu există un spectator care să îi observe suntem preluaţi cu totul de gânduri. Conştienţa este absentă. Desigur, ea revine când este cazul, apoi este obturată de gânduri sau reverii interioare şi tot aşa…

Tehnic, componentele care alcătuiesc termenul sunt cele două de mai jos:

Ānāpāna (nt.) [āna + apāna, cpds. of an to breathe] in haled & exhaled breath, inspiration & respiration S v.132, 311 sq.; J i.58; Ps i.162 (˚kathā); usually in cpd. ˚saticoncentration by

Sati (f.) [Vedic smṛti: see etym. under sarati2] memory, recognition, consciousness, D i.180; ii.292; Miln 77– 80;intentness of mind, wakefulness of mind, mindfulness,alertness, lucidity of mind, self

În treacăt fie spus, nu că ar avea prea mare importanţă, termenul Anapanasati este adesea tradus şi referit ca “observarea respiraţiei”. În mare măsură practica meditativă se bazează pe observarea respiraţiei, însă nu acesta este înţelesul exact al termenului, ci unul ceva mai general.

Anapanasati înseamnă a fi conştient cu fiecare inspiraţie şi expiraţie (în fiecare moment) nu neapărat a fi atent la respiraţie (a observa respiraţia). Aşa cum spune şi Buddhadasa Bhikkhu în prefaţa la “Mindfulness of Breathing”:

“The term “anapanasati” does not mean, as is generally interpreted, mindfulness established on in and out breathing. Actually it means mindfulness established on an object all the time with each in and out breath. Initially one establishes mindfulness on the breathing itself, then on different kinds of feeling, different states of mind, then the characteristic of impermanence… and finally on relinquishment, which is the ultimate objective of the practice.”

În aceeaşi lucrare sunt menţionate pe rând şi celelalte obiecte ale atenţiei care sunt folosite în practica Anapanasati pe măsură ce se avansează cu această practică.

Conştienţa (sau atenţia) se poate aplica senzaţiilor fizice (produse de respiraţie, spre exemplu) sau senzaţiilor mentale (produse de activitatea mentală). Iată un citat din Anapanasati Sutta, pag. 5:

“He trains himself to breathe in sensitive to the mind, and to breathe out sensitive to the mind.”

Practica Anapanasati este descrisă în Majjhima Nikaya 118, Anapanasati Sutta, trad. Thanissaro Bhikkhu (text care este amplu comentat în lucrarea amintită deja “Mindfulness of Breathing”):

http://www.vipassana.com/canon/majjhima/mn118.php

Prima trântă

Toate mergeau ca-n Paradis. Până azi. Alergare după alergare îmi era mai ușor, chiar dacă era mai greu. 😀 Cei care aleargă cunosc senzația, iar pentru ceilalți nu vreau să detaliez. Numai masochist n-am mai fost numit. Ba, dacă stau să mă gândesc bine…

Zic, până la trânta de astăzi. 10km aproximativ în grafic, 10km în agonie. C-așa-i în atletism! Adică în cazul meu. Rezist foarte bine la căldură și pot stabili record dacă vorbim de cât mai puțină apă consumată. Cămilă, ce mai! Cu berea nu încerc pentru că știu că cedez psihic. Așa că scuzele cu căldura cad.

Înainte de cursă m-am antrenat destui km (se vede treaba că e importantă și calitatea lor), am participat la semimaratoane montane (ultimul destul de dur) ca să nu mai am probleme cu infinitezimalele pante din oraș, m-am odihnit, am postit (nu mai zic de la ce…), m-am carbohidratat, m-am echipat, m-am motivat, mi-am dat palme la oglindă. Dacă trebuia să învăț vreo poezie sau să strig cucurigu în fața blocului… o făceam! Mda, iarăși sunt convins că alergătorii (și alergătoarele) mă vor înțelege. Ceilalți… deja cred că nu mai sunt surprinși.

Rezultatul? Păi, dacă mă întreba careva acuma vreo câteva ceasuri… un dezastru. Tot drumul spre casă s-au învârtit roțilele ciclând în gol. “Nu înțelegem nimic, șefu’!?!”

Da’ între timp am făcut un duș, am mâncat o ciorbă acră, am dormit și când m-am trezit… să vezi minune! Nici că aș fi putut să fiu mai vesel. Ciorba ajută la depresie! Sau, mai plauzibil, așa povestesc toți cei care scapă de moarte. Mă rog, o parte dintre ei… n-am timp acum de sondaje să-i întreb pe toți pentru că trebuie să particip iminent la o acțiune a clubului. În IOR, lângă biserică. Ah, că veni vorba, uite dovadă: să nu-mi ziceți mie că întâmplător trăgeau clopotele în dungă la biserica de lângă Muzeul Național de Istorie exact atunci când treceam eu pe acolo la a doua tură!

Eșec? Păi, dacă nu m-aș fi întâlnit cu atâția prieteni, ar fi fost, da! Dacă nu ar fi fost atâta entuziasm și voie bună, sigur ar fi fost o zi sumbră. Dacă n-am fi sărbătorit cu o șampanie excelentă patru ani de la înființarea clubului… Dacă n-ar exista și mâine, sigur… Ștergem tot așa cum mângâie apa mării nisipul și o luăm de la capăt. 🙂

Performanță? N-am făcut “performanță”? 🙂 Păi, adevărata performanță este să te simți bine. Să îți placă ce faci. Să te bucuri de viață. Și prin alergare. Da, este o performanță în ziua de azi.

Ah, asta trebuia să fie o relatare a evenimentului. Fain. Bine organizat, o plăcere să participi. Locul 357 din 692 de participanți. Asta e! Să vă văd la beermile.

Foto: Adrian Ber, Adrian și Cătălina Niculae