Chestiunea interpretării eronate a conceptelor vehiculate de filozofiile/religiile indiene este una de notorietate şi a condus la ratarea completă a unora din înţelesurile cheie ale buddhismului, spre exemplu.

Ca o singură ilustrare a acestei afirmaţii aş menţiona termenul dukkha, adeseori tradus ca “suferinţă” (sau variante). Or, dukkha este opusul lui “sukha” (dukkha: usually opposed to sukha – vezi Pali Text Society Dictionary) care este bogat în semnificaţii: fericire deplină, împlinire, beatitudine etc.

În buddhism sukha semnifică împlinirea totală, dusă până la capăt. Dukkha, fiind opusul acestui termen, semnifică tot ceea ce nu este deplin, nu este perfect, total, chiar dacă tinde asimptotic către perfecţiune în acest sens.

Fericirea care este impermanentă, evanescentă este dukkha, este trecătoare, nu este perfectă.

A spune că “totul este dukkha” este una dacă prin asta înţelegem “totul este suferinţă” şi este cu totul altceva dacă prin asta înţelegem “totul este impermanent în jurul nostru, totul se naşte, se transformă şi dispare, nu avem niciun reper etern”. Dacă reflectăm cum a fost înţeles mesajul lui Buddha în lumea occidentală în prima variantă realizăm ce deformare grosolană s-a produs încă din start cu primul adevăr nobil.

Buddha a constatat că totul este dukkha, nu totul este “suferinţă” aşa cum în mod morbid a fost tradus şi încă se propagă mesajul său… Optimismul, energia şi tenacitatea lui Buddha sunt exemplare. Buddha a pornit la drum în căutarea punctului de sprijin, nu cu tristeţi şi suferinţe închipuite.

Desigur că viaţa este frumoasă! Însă nu este eternă. Nu trebuie să fii Buddha ca să realizezi asta. 🙂