În seara asta am scăpat de cina „oficială” şi am luat-o la pas pe străduţe până m-am opintit de foame într-un soi de birt de cartier. Zic: soi de, pentru că aici lumea nu se omoară cu băutura… deh, diferenţe culturale, am mai auzit eu de asta.

E drept, nici la noi bucătarul nu găteşte pe o plită în văzul lumii, deci birt nici vorbă.

Mai bine nici că se putea. Îmi place să iau pulsul direct de pe stradă nu pe la mese somptuoase, unde se ciripeşte vesel în engleză.

Apropos, meniul ăsta chiar şi întors pe partea cealaltă, tot chinezesc rămâne. Nu se produce acea minune occidentală a transliterării automate, cum e la noi la chinezescul de la colţul străzii (ăla fără firmă în poartă – de fiecare dată când trec pe lângă el mă mir – dar te prinzi că are două felinare roşii agăţate la intrare).

Mă revolt că nu înţeleg o iotă, dar mă liniştesc gândindu-mă că şi dacă era în ungureşte, tot aia. Iar ungurii sunt lângă noi, vorba-aia! Cu o figură cât mai simpatică am întrebat în englezeşte dacă nu cumva… Nu. Am înţeles… engleza nu s-a făcut anul ăsta, a fost taifun mare… lasă că ne înţelegem noi…

Printre icnete lui binevoitoare, scânceli şi scrâşnete am desluşit plin de speranţă un „musheeroom”. Hopa! Stai, Franz! L-am prins involuntar de braţ şi l-am dus în susul listei până la cuvântul magic. „Once again!” „Bagă, mă!” Gata! Asta e! … Ciuperci! Şi pentru că tot suntem noi la începutul listei, supă de ciuperci, Franz, este?! Clar! Asta aveam chef să fie. Cremă.

A mai îngăimat el acolo un pomelnic, dar sincer, nu mă interesa nici cum se prepară nici ce ingrediente a folosit. Dog sau cat nu a zis. Asta rămâne, Yoji!

Numai că foamea se instalase de-a binelea între timp şi aruncase discretă un ochi la preţ. „Mor de foame de trei firfirele astea… Mai zi acolo!” Cu o căutătură sobră i-am dat de înţeles că n-a scăpat de mine deşi el arborase un zâmbet triumfalist, dar prematur, cum se vede. „O merge greu cu mine, dar nici de foame nu mor io în China voastră ungurească, da?! Zi acolo!”

… şi a mai zis el una-alta… nu-s convins că ar putea repeta întocmai, până la o Suia. Hopa! Atât! Înapoi… nu… nu. Aşa! Aici. Soia, adică! Suia, suia, repetă el bucuros. Gata, dă-i bătaie, spor la treabă… Mi-a mai povestit el voios istoria asasinatelor din clanul Soya prins în mrejele bucătarului, însă zâmbetul meu tălâmb (căutat, desigur) şi absent i-a retezat elanul.

Două, mi-ar ajunge? Om vedea! Efortul pentru încă o extragere era în mod vădit unul peste poate pentru ambii beligeranţi.

În stânga mea o pereche de îndrăgostiţi. În dreapta o fată. Greu de spus vârsta oamenilor ăstora. Oricum adaogi 10 ca să fii pe aproape… Îndrăgostiţi e impropriu spus că nu se privesc languros ca la noi. Sunt veseli ca nişte cintezoi. Diferenţe culturale, am zis.

Ce drăguţ, am primit şi ceai. Gratuit. Shi-shee! Avem a vă mulţămi, cum ar veni. Şi un castron de supă de tofu. Ciupercile? Mă rog… sunt astea de pe plită aruncate cu îndemânare de bucătarul care acum le mestecă de zor, desigur! Supa o fi bonus. Eh, nu-i rău nici aşa, merge şi fără cremă.

Îndrăgostiţii au comandat un braţ de fân (verde, tăiat scurt) care sfârâie răvăşit cu iuţeală de o paletă scurtă cu mâner de lemn. Pe paletă (singurul instrument) toarnă savant şi cu exactitate stropi de ulei pe care apoi îi rătăceşte prin lanul de secară (poate).

Duduia, delicată, serveşte usturoi prăjit (căţei, hi-hi!) printre muguri de soia, fasole subţire chinezească păstăi (bob mic) şi încă ceva legume, cam la o porţie de proaspăt vegetarian care se umflă să nu rămână nemâncat.

Mă rog, numai eu domn. Supă (de tofu) şi ciuperci fripte. Chiar le-am asortat, să ştii.

Ah, mie? … usturoiul şi fasolea! Shi-shee! … Hîm, e drept că n-avea unde să mi le gătească peste ciuperci. Şi fânul? … Al meu? Un shi-shee mai stins a icnit totuşi în mine…

Era prima porţie!

A doua a fost aşa: o găletuşă de soia proaspătă tăiată mărunt (a mai scăzut la fiert că a acoperit-o cu un castron), şase bucăţi de tofu prăjit (fiecare cât o jumătate de pachet de unt), ceapă verde, varză cu frunza tare iuţită cu un sos, ţelină chinezească (ptiu, şi ştiam cum îi zice), arpagic (mult) şi încă vreo 3-4 semne de întrebare, cam aşa la o juma de vadră.

Nu s-a uitat nimeni la mine. Nu a schiţat nimeni nici un gest (aş fi observat cea mai fină aluzie). Am mâncat cu demnitate, cam la 7-8 ture pe la fiecare, după care relaxat şi indiferent am lăsat un bacşis gras şi am plecat agale. Până la colţ. De acolo am iuţit pasul fără voia mea…